Hotărârea CJUE în cauza C-20/17: precizări privind domeniul de aplicare al art. 4 din Regulamentul (UE) 650/2012

Printr-o cerere de decizie preliminară introdusă de Tribunalul regional superior din Berlin[1], Germania, s-a solicitat pentru a treia oară[2] Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) să se pronunțe cu privire la interpretarea unor dispoziții din Regulamentul (UE) 650/2012[3].

Tribunalul regional superior din Berlin a cerut CJUE să stabilească dacă art. 4 din Regulamentul (UE) 650/2012 determină inclusiv competența în raport cu procedurile de eliberare a certificatelor naționale de moștenitor, situație în care statele membre nu ar putea institui norme care să determine competența națională într-un mod care să contravină prevederilor regulamentului. Acest aspect este relevant pentru statele membre în care autoritățile judiciare pot emite certificate de moștenitor naționale (ex. Germania, Grecia, Austria[4]).

Litigiul principal

Situația de fapt

Dl A. Th. Oberle, cetățean francez, având ultima reședință obișnuită în Franța a decedat la data de 28 februarie 2015. Elementele constitutive ale masei succesorale erau situate atât în Franța, cât și în Germania. Defunctul a lăsat în urma sa doi fii, unul dintre aceștia fiind V.P. Oberle, reclamant în litigiul principal.

O jurisdicție franceză, Tribunalul de Primă Instanță din Saint‑Avold, a emis un certificat de moștenitor național potrivit căruia cei doi frați aveau calitatea de moștenitori ab intestat, fiecare cu o cotă de 1/2. Ulterior, potrivit legislației germane, dl V. P. Oberle s-a adresat Tribunalului districtului Schöneberg din Berlin, instanța competentă potrivit legislației germane să elibereze certificatul național de moștenitor limitat la masa succesorală situată în Germania[5]. Acest certificat ar fi urmat a atesta că, potrivit dreptului francez, cei doi frați l-au moștenit pe A. Th. Oberle.

Tribunalului districtului Schöneberg s-a declarat necompetent, în temeiul art. 4 și 15 al Regulamentului (UE) 650/2012, în ceea ce privește emiterea unui certificat național de moștenitor. Potrivit acestei instanțe, prevederile dreptului german nu pot determina competența internațională în ceea ce privește procedura relativă la cererea dlui V. P. Oberle, întrucât dispozițiile Regulamentului (UE) 650/2012 prevalează asupra legislației naționale. Astfel, nu jurisdicțiile germane, ci cele franceze – în calitate de jurisdicții ale statului membru în care defunctul își avea reședința obișnuită la momentul decesului – sunt competente a statua asupra ansamblului succesiunii, inclusiv asupra cererii dlui. V. P. Oberle.

Legislația germană

Conform art. 105 din Legea privind cauzele de dreptul familiei și în materie de proceduri necontencioase: „În privința celorlalte proceduri prevăzute de prezenta lege, jurisdicțiile germane sunt competente atunci când o jurisdicție germană este competentă teritorial”.

Potrivit art. 343 din aceeași lege, astfel cum a fost modificat prin Legea privind moștenirea internațională și de modificare a dispozițiilor privind certificatul de moștenitor, precum și a altor dispoziții din 29 iunie 2015:

„(1) Competența teritorială revine jurisdicției în circumscripția căreia defunctul își avea reședința obișnuită la momentul decesului.

(2) Dacă la momentul decesului reședința obișnuită a defunctului nu se afla pe teritoriul național, este competentă jurisdicția în a cărei circumscripție acesta a avut ultima reședință obișnuită pe teritoriul național.

(3) Dacă nu se aplică niciuna dintre situațiile prevăzute la alin. (1) și (2), competența revine Tribunalului districtului Schöneberg din Berlin atunci când defunctul era cetățean german sau când pe teritoriul național există bunuri din patrimoniul succesoral. […].”

Regulamentul (UE) 650/2012

În continuare, vom aminti cele mai relevante prevederi ale Regulamentului (UE) 650/2012 incidente în speță, respectiv:

Considerentul (9)

Domeniul de aplicare a prezentului regulament ar trebui să includă toate aspectele de drept civil referitoare la patrimoniul unei persoane decedate, și anume la toate formele de transfer de bunuri, drepturi și obligații din cauză de deces, fie că este vorba de un act voluntar de transfer în temeiul unei dispoziții pentru cauză de moarte, fie de un transfer sub forma succesiunii ab intestat.

Considerentul (59)

Având în vedere obiectivul său general, care este recunoașterea reciprocă a hotărârilor pronunțate în statele membre în materie de succesiuni, indiferent dacă astfel de hotărâri au fost pronunțate în cadrul unor proceduri contencioase sau al unor proceduri necontencioase, prezentul regulament ar trebui să stabilească norme cu privire la recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor judecătorești similare celor ale altor instrumente ale Uniunii în domeniul cooperării judiciare în materie civilă.

Alin. (1) lit. g) și alin. (2) din Articolul 3 – Definiții:

„(g) «hotărâre» înseamnă orice hotărâre în materie de succesiuni pronunțată de o instanță judecătorească dintr‑un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, inclusiv o hotărâre privind stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată […];

(2) În sensul prezentului regulament, termenul «instanță judecătorească» include orice autoritate judiciară și toate celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare, cu condiția ca aceste autorități și profesioniști din domeniul juridic să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate și cu condiția ca hotărârile pronunțate de aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea:

(a) să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară și

(b) să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind aceleași aspecte. […]”.

Articolul 4 – Competența generală:

„Instanțele judecătorești din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său”.

Articolul 62 – Crearea unui certificat european de moștenitor:

„(1) Prezentul regulament creează un certificat european de moștenitor (denumit în continuare «certificatul»), care este emis spre utilizare într‑un alt stat membru și care produce efectele enumerate la articolul 69.

(2) Utilizarea certificatului nu este obligatorie.

(3) Certificatul nu înlocuiește documentele interne utilizate în scopuri similare în statele membre. Cu toate acestea, un certificat emis în scopul utilizării într‑un alt stat membru produce efectele enumerate la articolul 69 și în statul membru ale cărui autorități au eliberat certificatul în temeiul prezentului capitol”.

Articolul 64 – Competența de a elibera certificatul:

„Certificatul se eliberează în statul membru ale cărui instanțe judecătorești sunt competente în temeiul articolului 4, 7, 10 sau 11. Autoritatea emitentă este:

(a) o instanță judecătorească, astfel cum este definită la articolul 3 alineatul (2); sau

(b) o altă autoritate care, în temeiul legislației interne, este competentă în materie de succesiuni”.

Instanța de trimitere

Dl V. P. Oberle a contestat decizia Tribunalului districtului Schöneberg înaintea Tribunalul regional superior din Berlin. Acesta din urmă a apreciat că Tribunalul districtului Schöneberg este internațional competent să emită certificatul de moștenitor solicitat de dl V. P. Oberle, în considerarea prezenței unor bunuri succesorale pe teritoriul german, potrivit condiției prevăzute la art. 343 alin. (3) din Legea privind cauzele de dreptul familiei și în materie de proceduri necontencioase.

În opinia Tribunalului regional superior din Berlin, spre deosebire de emiterea certificatelor europene de moștenitor, nu rezultă în mod clar că legiuitorul Uniunii a intenționat să reglementeze în mod exhaustiv, prin dispozițiile Capitolului II din Regulamentul (UE) 650/2012, competența internațională în materia eliberării certificatelor naționale de moștenitor. Astfel, instanța de trimitere a apreciat că, dacă legiuitorul Uniunii ar fi dorit să reglementeze competența internațională în materia eliberării certificatelor naționale de moștenitor în același mod precum în cazul certificatului european de moștenitor, ar fi prevăzut în privința certificatelor naționale o dispoziție corespunzătoare mutatis mutandis celei din art. 64 al Regulamentului (UE) 650/2012.

În plus, Tribunalul regional superior din Berlin a considerat că Tribunalului districtului Schöneberg a reținut în mod greșit aplicarea în speță a normei cuprinse în art. 4 din Regulamentul (UE) 650/2012. Potrivit instanței de trimitere, în sensul art. 4, competența generală a instanțelor statului membru pe teritoriul căruia defunctul își avea reședința obișnuită „să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său” ar privi numai adoptarea unor hotărâri judecătorești, în timp ce certificatele naționale de moștenitor nu ar constitui asemenea hotărâri, acestea fiind emise în urma unei proceduri necontencioase, iar decizia de eliberare a unui asemenea certificat ar conține numai constatări de fapt și nu ar avea, așadar, vocația de a dobândi autoritate de lucru judecat.

În aceste condiții, Tribunalul regional superior din Berlin a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze CJUE următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 4 din Regulamentul (UE) 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor trebuie interpretat în sensul că determină și competența exclusivă a instanțelor internaționale de a elibera în respectivele state membre certificatele naționale de moștenitor (s.n.) care nu au fost înlocuite de certificatul european de moștenitor [a se vedea articolul 62 alineatul (3) din Regulamentul  650/2012], cu consecința că dispozițiile naționale derogative cu privire la competența internațională de a elibera certificatele naționale de moștenitor – cum este de exemplu în Germania articolul 105 din Legea privind cauzele de dreptul familiei și în materie de proceduri necontencioase (Gesetz über das Verfahren in Familiensachen und in den Angelegenheiten der freiwilligen Gerichtsbarkeit) – sunt inoperante întrucât încalcă principiul aplicării prioritare a dreptului de rang superior al Uniunii?”.

Concluziile avocatului general Maciej Szpunar

În privința scopului întrebării preliminare, avocatul general a precizat că instanța de trimitere urmărește în realitate a se stabili dacă art. 4 din Regulamentul (UE) 650/2012 determină competența în materia procedurilor de emitere a certificatelor naționale de moștenitor[6].

Ca urmare, avocatul general în primul rând a căutat să răspundă la întrebarea dacă certificatele naționale de moștenitor și procedurile aferente sunt cuprinse în domeniul de aplicare al Regulamentului (UE)  650/2012, iar, în al doilea rând, a căutat să stabilească dacă art. 4 din Regulament determină competența în raport cu procedurile de emitere a certificatelor naționale de moștenitor.


[1] Cerere de decizie preliminară introdusă de Kammergericht Berlin (Germania) la 18 ianuarie 2017 – cauza C-20/17, Vincent Pierre Oberle, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 112 din 10 aprilie 2017.

[2] Primele două cereri de decizie preliminară au fost soluționate prin hotărârea din 12 octombrie 2017, cauza C-218/16Kubicka,  ECLI:EU:C:2017:755, și hotărârea din 1 martie 2018, cauza C-558/16, Mahnkopf, ECLI:EU:C:2018:138, publicate în Repertoriul electronic (Repertoriul general).

[3] Regulamentul (UE) 650 din 4 iulie 2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 201 din data de 27.7.2012.

[4] În Austria competența emiterii certificatului de moștenitor (Erbschein) nu aparține notarului, ci instanței succesorale (Nachlassgericht). A se vedea D. A. Popescu, Ghid de drept internațional privat în materia succesiunilor, Ed. Magic Print, Onești, 2014, p. 31, n. 66.

[5] Pentru opinia potrivit căreia competența instanțelor statelor membre de a emite certificate de moștenitor este determinată în temeiul dreptului lor național, v. F. Odersky în U. Bergquist, D. Damascelli, R. Frimston, P. Lagarde, F. Odersky, B. Reinhartz, Commentaire du règlement européen sur les successions, Paris, Éditions Dalloz, 2015, p. 59.

[6] A se vedea CJUE, Concluziile avocatului general Maciej Szpunar prezentate la 22 februarie 2018, cauza C-20/17 – Oberle, ECLI:EU:C:2018:89, par. 21.

Hotărârea CJUE în cauza C-20/17: precizări privind domeniul de aplicare al art. 4 din Regulamentul (UE) 650/2012 was last modified: august 3rd, 2018 by Silviu-Dorin Șchiopu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii