Efectele hotărârilor prejudiciale pronunțate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene

1. Introducere

În prezent, suntem martorii unei apropieri, influențări și armonizări reciproce a sistemelor de drept din toate statele lumii. Acest lucru poate fi demonstrat prin existența unor instituții precum Uniunea Europeană, Consiliul Europei și Organizația Națiunilor Unite, care, într-o formă sau alta, contribuie la armonizarea sistemelor de drept[1].

Importanța articolului rezultă, în primul rând, din faptul că dreptul Uniunii Europene primează dreptului național. Această supremație a dreptului comunitar nu își are bazele în niciun tratat, ci a fost dezvoltată de Curtea de Justiție pe cale jurisprudențială. Aceasta a stabilit că instanțele naționale trebuie să pună imediat în aplicare dreptul Uniunii și să ignore sau să înlăture orice normă națională care ar putea împiedica aplicarea dreptului Uniunii Europene[2]. Prin aplicarea imediată a dreptului Uniunii Europene înțelegem că instanțele naționale trebuie să îl aplice fără a încerca să soluționeze un conflict între acesta și dreptul național, deoarece instanțele naționale pot sau uneori chiar sunt obligate să solicite Curții pronunțarea unei hotărâri prejudiciale cu privire la interpretarea sau validitatea unor norme de drept comunitar și, astfel, nu se poate spune că instanțele naționale vor aplica imediat dreptul Uniunii Europene.

În al doilea rând, importanța articolului rezultă și din faptul că dreptul Uniunii Europene s-a integrat, a pătruns în cât mai multe ramuri ale dreptului național. Astfel, există din ce în ce mai puține raporturi juridice care nu sunt reglementate de norme care au o anumită legătură cu dreptul Uniunii Europene. Există foarte multe regulamente care, conform art. 288 din TFUE, sunt obligatorii în toate elementele lor și se aplică direct în fiecare stat membru și, totodată, există foarte multe directive, care sunt obligatorii și care au fost transpuse în legislațiile naționale. În aceste condiții, este foarte greu să întâlnim litigii care să nu fie guvernate de norme de drept comunitar sau măcar de norme care au o anumită legătură cu dreptul Uniunii Europene.

Trebuie spus că dreptul Uniunii Europene, pe lângă legislația primară și secundară, are și o latură jurisprudențială foarte importantă. Această latură jurisprudențială s-a dezvoltat ca urmare a interpretării normelor primare și derivate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, dreptul Uniunii Europene se bucură de o interpretare dinamică. Acesta trebuie interpretat din perspectiva realității contemporane, astfel, dreptul comunitar nu poate fi izolat de realitatea socială și, totodată, trebuie adaptat cât mai repede la această realitate. În cazul în care dreptul Uniunii nu ar fi adaptat la această realitate socială, există posibilitatea impunerii unor anumite puncte de vedere depășite. Totodată, în condițiile în care Curtea nu ar ține seama de aceste realități, ar exista riscul ca normele comunitare să își piardă din eficacitate. Trebuie spus că, nu de puține ori, Curtea și-a schimbat orientarea cu privire la anumite situații cu care s-a confruntat. Din aceste puncte de vedere, se poate observa că dreptul Uniunii Europene este foarte puternic influențat de contextele economice, politice și sociale. Aici putem observa o altă importanță a temei, deoarece această interpretare dinamică a dreptului comunitar, făcută de către Curte, a fost realizată prin intermediul chestiunilor prejudiciale, fără mecanismul prevăzut în art. 267 din TFUE ar fi fost mult mai greu să se realizeze această interpretare dinamică a dreptului comunitar.

2. Clasificarea chestiunilor prejudiciale

Conform art. 267 din TFUE, articol ce reprezintă sediul materiei în ceea ce privește procedura trimiterilor preliminare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene se poate pronunța, cu titlu preliminar, cu privire la: interpretarea tratatelor și validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

De aici putem trage concluzia că o hotărâre prejudicială poate avea ca obiect, fie un tratat, fie un act de drept derivat. În ceea ce privește tratatele, acestea nu pot fi supuse decât unei interpretări a Curții de Justiție, ele nu pot fi supuse și unui control în ceea ce privește legalitatea acestora. De partea cealaltă, actele de drept derivat, precum regulamentele, directivele, deciziile, recomandările și avizele pot fi supuse atât unei interpretări, cât și unei verificări a legalității acestora.

Având în vedere aceste lucruri, se poate preciza că pot exista două tipuri de chestiuni prejudiciale. În primul rând, este vorba despre chestiunile prejudiciale în interpretare, ce vor avea ca obiect, fie un tratat, fie un act adoptat de o instituție, un organ, un oficiu sau o agenție a Uniunii. În al doilea rând, este vorba despre chestiunile prejudiciale în validitate. Acestea pot avea ca obiect doar actele adoptate de către instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

3. Efectele chestiunilor prejudiciale

În ceea ce privește efectele hotărârilor prejudiciale trebuie avută în vedere forța obligatorie a hotărârilor, precum și efectul în timp al acestora. Astfel, trebuie separate trimiterile în interpretare de cele în validitate când analizăm efectele hotărârilor.

Totodată, Curtea de Justiție nu se consideră ținută de hotărârile sale anterioare, dar, în practică, s-a întâmplat destul de rar ca soluția cu privire la o problemă să fie schimbată. Foarte rar, Curtea recunoaște în mod explicit faptul că se îndepărtează de jurisprudența anterioară[3]. Există și un exemplu faimos întâlnit în cauzele conexate Keck și Mithouard[4]. În aceste spețe ce aveau ca obiect anumite măsuri cu efect echivalent restricțiilor cantitative, Curtea a adoptat o poziție diferită față de jurisprudența anterioară stabilită în cauza Cassis de Dijon[5] și a făcut distincție între reglementările naționale cu privire la produse (care reprezintă tot timpul măsuri cu efect echivalent) și reglementările naționale cu privire la modalitățile de vânzare (acestea nu reprezintă măsuri cu efect echivalent dacă afectează atât în fapt, cât și în drept atât produsele naționale, cât și cele importate).

3.1. Efectele chestiunilor prejudiciale în interpretare

Când vine vorba de trimiterile în interpretare, pe lângă efectul acestora, trebuie să vorbim și de tipurile de răspunsuri pe care le poate da Curtea. Aceasta poate răspunde în următoarele moduri. În primul rând, poate să dea un răspuns atât de exact încât să nu mai lase instanței naționale vreo marjă, practic oferind o soluție în acel litigiu. În al doilea rând, poate să dea un răspuns prin care să ghideze, să îndrume instanța națională în rezolvarea acelui litigiu. În ultimul rând, poate să răspundă foarte general, urmând ca instanța națională să tragă concluziile necesare din decizia Curții[6].

În ceea ce privește chestiunile prejudiciale în interpretare, Curtea, de multe ori, nu se rezumă la a interpreta norma de drept comunitar, ci mai degrabă ea trece direct la aplicarea acelei norme. Desigur, conform art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție nu are în competența sa și aplicarea dreptului Uniunii într-o situație concretă, inclusiv pe acest lucru bazându-se și relația de colaborare dintre Curte și instanțele naționale.

Doar că, de cele mai multe ori, în practică nu prea se face o distincție între interpretare și aplicare. Acest lucru este cauzat de modul în care sunt redactate multe dintre întrebările trimise Curții de Justiție. Aceste întrebări sunt foarte detaliate și este de înțeles că ele vor primi un răspuns foarte specific. Astfel, în cazul primului tip de răspuns oferit de Curte, discutat anterior, nu prea mai există o distincție între interpretare și aplicare. Practic, în acele cauze, Curtea de Justiție aplică dreptul comunitar prin hotărârea pe care o dă.

Curtea și-a arătat de multe ori disponibilitatea de a oferi răspunsuri foarte detaliate și, astfel, s-a ajuns la estomparea liniei dintre aplicare și interpretare. De asemenea, acest lucru servește și la transformarea ideii că instanțele naționale și Curtea de Justiție sunt separate, dar egale, fiecare cu rolurile care le-au fost desemnate, într-una iluzorie. Astfel, cu cât mai detaliată este hotărârea Curții, cu atât mai puțină libertate are instanța națională[7].

Revenind la efectele hotărârilor în interpretare, trebuie să vorbim întâi de forța obligatorie a acestora.

Față de instanța de trimitere, hotărârea Curții este obligatorie. Totodată, trebuie înțeles că toate instanțele care vor soluționa acea cauză pe viitor, în căile ordinare sau extraordinare de atac, trebuie să se conformeze hotărârii Curții de Justiție în acea cauză[8]. Caracterul obligatoriu al hotărârii Curții nu împiedică instanța națională care a trimis acea întrebare să mai trimită ulterior și alte întrebări ulterioare în cadrul aceleiași cauze, fie pentru a obține lămuriri cu privire la hotărârea Curții, fie pentru a obține un răspuns diferit. Mai există o consecință a faptului că o hotărâre prejudicială este obligatorie pentru instanța de trimitere. Astfel, dacă pe viitor ea va trebui să soluționeze o cauză asemănătoare cu cea în care Curtea s-a pronunțat, aceasta nu mai este obligată să recurgă la procedura prevăzută în art. 267 din TFUE. Astfel, dezvoltarea unui precedent reprezintă o excepție de la obligația de trimitere a instanțelor superioare.

Și față de celelalte instanțe naționale, hotărârile în interpretare sunt obligatorii. Altfel spus, chestiunile prejudiciale în interpretare au un efect erga omnes. Din acest punct de vedere, ori de câte ori se confruntă cu o situație asemănătoare uneia în care Curtea s-a pronunțat, instanțele naționale trebuie să țină cont de acea hotărâre prejudicială dată de către Curtea de Justiție.

Există anumite argumente în favoarea efectului erga omnes al hotărârilor în interpretare. În primul rând, trebuie spus că interpretarea are un efect declarativ, prin intermediul ei nu sunt stabilite reguli noi. Din acest punct de vedere, forța obligatorie a interpretării Curții are la bază forța obligatorie a normelor interpretate. Totodată, trebuie să observăm inclusiv procedura care se desfășoară în fața Curții, astfel, sunt invitate să depună observații scrise inclusiv statele membre, Comisia Europeană, sau instituția de la care provine acel act ale cărui dispoziții sunt interpretate. Observând această procedură este greu să ajungem la concluzia că o hotărâre prejudicială ar avea un efect inter partes[9]. În al doilea rând, principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, astfel, dacă o hotărâre prejudicială ar avea efect doar pentru instanța de trimitere, s-ar pune serios sub semnul întrebării principalul scop al procedurii[10].

Un alt argument cu privire la efectul erga omnes este acela că, atunci când se pronunță cu privire la anumite întrebări preliminare, Curtea de Justiție nu se rezumă la a da un răspuns necesar doar acelui litigiu care a făcut obiectul trimiterii. De multe ori, hotărârile Curții sunt destinate tuturor instanțelor statelor membre care ar putea să se confrunte cu astfel de cazuri[11].

Cu toate acestea, la fel ca în cazul instanței de trimitere, orice instanță poate solicita Curții de Justiție o hotărâre prejudicială chiar dacă fusese pronunțată o hotărâre într-o cauză asemănătoare. Instanța nu face acest lucru pentru a evita să aplice o normă deja interpretată de Curte, ci poate face acest lucru pentru a observa exact punctul de vedere al Curții cu privire la cauza pe care trebuie să o soluționeze (deoarece chiar dacă două situații par foarte asemănătoare este posibil ca, totuși, anumite aspecte diferite să determine Curtea să aibă altă poziție).

După ce am analizat forța obligatorie a hotărârilor în interpretare, trebuie să analizăm și efectele pe care le produc în timp hotărârile în interpretare. Astfel, hotărârile Curții în interpretare au un efect retroactiv.

Efectul ex tunc al hotărârilor în interpretare a fost consacrat de Curte în cauza Denkavit Italiana[12]. În această speță, Curtea a stabilit că normele interpretate de către aceasta trebuie să fie aplicate incluziv raporturilor juridice care s-au născut anterior pronunțării hotărârii prejudiciale.

Efectul retroactiv al hotărârilor în interpretare are două mari dezavantaje. În primul rând, normele naționale referitoare la termenele de prescripție diferă de la un stat la altul și, astfel, este posibil ca rezultatul unei hotărâri preliminare să aibă efecte diferite pentru părțile din litigiu în funcție de statul din care acestea provin. Astfel, s-ar aduce atingere principalului scop al acestei proceduri, acela al asigurării aplicării uniforme a dreptului Uniunii Europene. În al doilea rând, o hotărâre preliminară poate avea un impact grav asupra economiei naționale. Acest lucru se poate întâmpla în situația în care statul ar fi obligat la restituirea sumelor de bani ilegal încasate de la reclamanți sau atunci când statul ar fi obligat la plata unor sume de bani ca urmare a unei conduite ilicite[13].

Este instituită astfel o excepție de la efectul retroactiv al hotărârii în interpretare. Dar, pentru a putea fi acceptată această excepție de la principiul retroactivității hotărârilor trebuie respectate anumite reguli stricte.

În primul rând, trebuie spus că doar Curtea de Justiție poate să decidă dacă în acel caz este necesar ca hotărârea dată să nu producă efecte retroactive. Aceasta va decide de la caz la caz dacă trebuie acceptată sau nu această excepție în funcție de argumentele aduse de statul în cauză.

În al doilea rând, trebuie îndeplinite simultan două condiții. Prima dintre aceste condiții este ca statul să fi acționat cu bună-credință. A doua condiție este existența unor dificultăți de ordin practic în cazul în care hotărârea va avea efecte retroactive. Cu privire la aceste condiții, trebuie spus că instanța europeană a acceptat această excepție doar în anumite situații specifice. Astfel, Curtea a acceptat acest compromis în cazul în care, datorită numărului mare de particulari cărora le trebuiau restituite sume de bani, ar fi putut fi afectată în mod grav situația economică a statului membru. Totodată, Curtea a mai limitat efectele hotărârilor în interpretare și în cazurile în care autoritățile naționale au avut o anumită conduită contrară legislației Uniunii, dar la această conduită au contribuit fie alte state membre, fie Comisia Europeană[14].


[1] L.C. Spătaru-Negură, Dreptul Uniunii Europene – o nouă tipologie juridică, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 129.

[2] P. Craig, G. de Búrca, Dreptul Uniunii Europene, ed. a VI – a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 298.

[3] B. Andreșan-Grigoriu, Procedura hotărârilor preliminare, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 348.

[4] Hotărârea din 24 noiembrie 1993, Keck C-267/91, Mithouard C-268/91, EU:C:1993:905.

[5] Hotărârea din 20 februarie 1979, Rewe-Zentral C-120/78, EU:C:1979:42.

[6] T. Tridimas, Constitutional Review of Member State Action: The Virtues and Vices of an Incomplete Jurisdiction, în 9th International Journal of Constitutional Law, 2011, p. 737.

[7] P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 557.

[8] K. Lanaerts, I. Maselis, K. Gutman, EU Procedural Law, Oxford University Press, Oxford, 2014, p. 243.

[9] Idem, p. 245.

[10] K. Lanaerts, I. Maselis, K. Gutman, EU Procedural Law, Oxford University Press, Oxford, 2014, p. 245.

[11] B. de Witte, în B. de Witte, J.A. Mayoral, U. Jaremba, M. Wind, K. Podstawa, National Courts and EU Law, Edward Elgar Publishing Limited, Cheltenham, 2016, p. 24.

[12] Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit Italiana C-61/79, EU:C:1980:100.

[13] A. Kaczorowska, European Union Law, 3rd edition, Routledge, London, 2013, p. 363.

[14] K. Lanaerts, I. Maselis, K. Gutman, op. cit., p. 247.

Efectele hotărârilor prejudiciale pronunțate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene was last modified: octombrie 16th, 2019 by Tudor-Matei Rusu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii