Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 28/2017 (M. Of. nr. 128/09.02.2018): competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela

 

 

Abstract

  Following the activity of the High Court of Cassation and Justice (RIL Panel), in
February, the following were published: The HCCJ Decision No. 28/2017 on Article 107
of the Civil Code and Article 133 paragraph (1) in conjunction with Article 70 paragraph
(3) of Law No. 272/2004 on the protection and promotion of children’s rights, republished,
as subsequently amended and supplemented, the HCCJ Decision No. 24/2017 on Article
72 and Article 153ˆ12 of Law No. 31/1990, with reference to Article 1552 of the 1864 Civil
Code, respectively to Article 2.030 of Law No. 287/2009 on the Civil Code, with the
application of Article 54 paragraph (2) of Law No. 31/1990, the HCCJ Decision No.
26/2017 on Article 86 of the Criminal Procedure Code, in criminal matters, and the HCCJ
Decision No. 27/2017 on Article 5 paragraph (4) and Article 9 of Law No. 8/2006, the
jurisdiction to settle disputes concerning the appeal against the decision to terminate the
payment of compensation provided for under Article 1 paragraph (1) of Law No. 8/2006.

 

 

Decizia ÎCCJ Complet ÎCCJ Actul normativ Articol Sumar
Decizia nr. 28/2017
(M. Of. nr. 128 din 9 februarie 2018) Complet RIL NCC Art. 107 În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 107 din Codul civil și ale art. 133 alin. (1) coroborate cu art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, competența de soluționare, în primă instanță, a cererilor având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu tutela revine tribunalului.

Legea nr. 272/2004
Art. 70 alin. (3) și art. 133 alin. (1)

În M. Of. nr. 128 din 9 februarie 2018, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 28/2017 din 4 decembrie 2017 referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 107 din Codul civil, respectiv dacă instanța competentă să soluționeze cererile având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu tutela este judecătoria sau tribunalul”.

Obiectul dezlegării chestiunii de drept

Codul civil

„Art. 107

(1) Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competența instanței de tutelă și de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanța de tutelă.

(2) În toate cazurile, instanța de tutelă soluționează de îndată aceste cereri”.

Legea nr. 272/2004, republicată

„Art. 70

(…)

(3) Instanța judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului și va dispune încetarea plasamentului în regim de urgență și, după caz, reintegrarea copilului în familia sa, înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu tutela sau cu măsura plasamentului. Instanța se va pronunța, totodată, cu privire la exercitarea drepturilor părintești”.

„Art. 133

(1) Cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecție specială sunt de competența tribunalului de la domiciliul copilului”.

I. Problema de drept care a generat practica neunitară

1. Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost învestită prin sesizarea Colegiului de conducere al Curții de Apel Constanța, potrivit Hotărârii nr. 8 din 30 iunie 2017, cu recursul în interesul legii în materie civilă ce vizează interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 107 din Codul civil, respectiv dacă instanța competentă să soluționeze cererile având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu tutela este judecătoria sau tribunalul.

VII. Înalta Curte de Casație și Justiție

13. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, se constată următoarele:

VII.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii

14. Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal sesizat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța care, potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are calitatea procesuală de a declanșa acest mecanism de unificare a practicii în scopul interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești.

15. Potrivit dispozițiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii”.

16. Din cuprinsul textului de lege menționat rezultă următoarele condiții care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive, iar hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

17. Primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite întrucât, în practica instanțelor judecătorești, nu există un punct de vedere unitar cu privire la competența materială de soluționare, în primă instanță, a cererilor având ca obiect înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgență cu tutela.

18. Astfel, unele instanțe au apreciat că judecătoria este competentă material să soluționeze astfel de cereri, considerând că acestea privesc măsura de protecție alternativă a tutelei copilului.

19. Alte instanțe au apreciat că tribunalul este instanța competentă material să soluționeze astfel de cereri, considerând că acestea privesc măsura de protecție specială a plasamentului în regim de urgență, fiind aplicabile prevederile Legii nr. 272/2004.

20. De asemenea este îndeplinită și cea de-a treia condiție de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluționării diferite a problemei de drept care face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive.

21. În acest sens se constată că au fost atașate actului de sesizare hotărâri judecătorești cuprinzând soluțiile jurisprudențiale neunitare, pronunțate atât în cuprinsul unor sentințe de declinare a competenței, care, potrivit art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, nu sunt supuse niciunei căi de atac, cât și în regulatoare de competență, care, potrivit dispozițiilor art. 135 alin. (4) din Codul de procedură civilă, sunt definitive.

Anexele care însoțesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii condiției formale ca hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

22. Prin urmare, recursul în interesul legii este admisibil.

VII.2. Pe fondul recursului în interesul legii

23. Potrivit art. 106 alin. (1) din Codul civil, ocrotirea minorului se realizează prin părinți, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecție specială anume prevăzute de lege.

24. În acest sens, art. 44 din Legea nr. 272/2004 prevede că orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecție alternativă, care include: instituirea tutelei, măsurile de protecție specială prevăzute de prezenta lege și adopția.

25. Conform art. 107 din Codul civil, procedurile privind măsurile de ocrotire a persoanei fizice sunt de competența instanței de tutelă și de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanța de tutelă.

26. Prin dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 229 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 s-a stabilit că, până la reglementarea prin lege a organizării și funcționării instanței de tutelă, atribuțiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanțele, secțiile sau, după caz, completele specializate pentru minori și familie.

27. De asemenea, potrivit art. 76 din Legea nr. 76/2012, până la organizarea instanțelor de tutelă și familie, judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori și familie vor îndeplini rolul de instanțe de tutelă și familie, având competența stabilită potrivit Codului civil, Codului de procedură civilă, acestei legi, precum și reglementărilor speciale în vigoare.

28. Din prevederile art. 94 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă rezultă că instanța de tutelă de drept comun este judecătoria, „în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel”.

29. Unul dintre aceste cazuri de excepție este reglementat de legea specială privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Astfel, potrivit art. 133 din Legea nr. 272/2004, cauzele prevăzute de această lege privind stabilirea măsurilor de protecție specială sunt de competența tribunalului de la domiciliul copilului. Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competența revine tribunalului în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul.

30. Așadar, în cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind stabilirea măsurilor de protecție specială, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori și familie îndeplinesc rolul de instanță de tutelă.

31. Cu privire la domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 133 [fost art. 124 alin. (1)] din Legea nr. 272/2004 se reține cu titlu prealabil că, prin Decizia nr. III din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 732 din 30 octombrie 2007, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că revine judecătoriei competența de soluționare, în primă instanță, a cererilor privind măsura de protecție alternativă a tutelei copilului.

32. În considerentele deciziei anterior menționate s-a reținut că: „numai pentru cauzele care se regăsesc în cuprinsul normelor de reglementare din Legea nr. 272/2004 s-a prevăzut competența de soluționare a tribunalului”, respectiv „numai acele cauze care privesc măsurile de protecție specială a copilului strict determinate în cuprinsul art. 55” (actual art. 59) – plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată.

33. Dezlegarea dată prin Decizia nr. III din 15 ianuarie 2007, sus-menționată, a avut ca situație premisă cererile care vizează măsura de protecție alternativă a tutelei copilului formulate pe cale principală.

34. Ca urmare, pentru a stabili dacă o cerere având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu tutela intră în sfera de aplicare a normei speciale prevăzute la art. 133 din Legea nr. 272/2004, care atrage competența tribunalului, este necesar a se verifica în ce măsură o asemenea cauză privește măsura de protecție specială a plasamentului în regim de urgență.

35. Soluția rezultă din analiza cadrului normativ al acțiunii prin care direcția generală de asistență socială și protecția copilului solicită, în temeiul art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgență cu măsura de protecție alternativă – tutela, pentru minori.

36. Astfel, potrivit art. 68 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, plasamentul în regim de urgență este o măsură de protecție specială, cu caracter temporar, care se stabilește pentru copilul aflat în următoarele situații: a) abuzat, neglijat sau supus oricărei forme de violență; b) găsit sau părăsit în unități sanitare. De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, plasamentul în regim de urgență se poate dispune și în cazul copilului al cărui unic ocrotitor legal sau ambii au fost reținuți, arestați, internați sau în situația în care, din orice alt motiv, aceștia nu își pot exercita drepturile și obligațiile părintești cu privire la copil.

37. Potrivit dispozițiilor art. 110 din Codul civil, tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea tutelei.

38. În condițiile art. 70 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligată să sesizeze instanța judecătorească în vederea modificării sau încetării măsurii plasamentului în regim de urgență. Această obligație a instituției cu atribuții în protecția copilului intră în conținutul noțiunii de monitorizare prevăzute în secțiunea a 5-a din capitolul III al Legii nr. 272/2004.

39. În acest sens, în art. 70 alin. (1) și (2) din Legea nr. 272/2004 se prevede că, în situația plasamentului în regim de urgență dispus de către directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanța judecătorească în termen de 5 zile de la data la care a fost dispusă această măsură. În situația în care nu se mai mențin împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurii plasamentului în regim de urgență, directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului poate dispune, în termenul prevăzut la alin. (1), revocarea măsurii de plasament în regim de urgență.

40. Potrivit art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, instanța judecătorească sesizată în condițiile sus-menționate va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului și va dispune încetarea plasamentului în regim de urgență și, după caz: (i) reintegrarea copilului în familie ori (ii) înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu tutela sau cu măsura plasamentului. De asemenea, instanța se va pronunța cu privire la exercitarea drepturilor părintești.

41. Temeiul de drept al cererilor de chemare în judecată care au fost calificate în mod diferit în jurisprudență și care, pe cale de consecință, au generat practica neunitară se regăsește în secțiunea a 3-a din capitolul III al Legii nr. 272/2004, intitulată „Plasamentul în regim de urgență”.

42. Obiectul principal al acestor cereri nu este instituirea tutelei, ci monitorizarea aplicării măsurii de protecție specială a plasamentului în regim de urgență prin analiza de către instanța judecătorească a motivelor care au stat la baza măsurii adoptate de către directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului. În urma acestei analize, instanța poate dispune fie încetarea măsurii de protecție specială și reintegrarea copilului în familia sa, fie înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu măsura de protecție alternativă a tutelei ori cu măsura de protecție specială a plasamentului.

43. Așadar, în soluționarea cererii, instanța are posibilitatea alegerii măsurii adecvate de ocrotire a minorului. Instituirea tutelei este una dintre opțiunile prevăzute de lege pentru instanță, aceasta având deopotrivă posibilitatea de a dispune reintegrarea în familie (atunci când constată că nu se impune instituirea unei măsuri de protecție alternativă) sau instituirea plasamentului.

44. Împrejurarea că, urmare a admiterii cererii de chemare în judecată, instanța dispune încetarea plasamentului în regim de urgență și instituirea tutelei nu conduce la concluzia existenței a două capete principale de cerere.

45. De asemenea, în raport cu finalitatea acțiunii, nu se poate aprecia că încetarea sau înlocuirea plasamentului în regim de urgență este o cerere accesorie celei de instituire a tutelei.

46. Prin urmare, disjungerea cererii privind instituirea tutelei de cererea de înlocuire a măsurii plasamentului în regim de urgență și declinarea competenței de soluționare în favoarea judecătoriei este contrară dispozițiilor legale și îl expune pe copilul față de care a fost luată această măsură de protecție specială (a plasamentului în regim de urgență) riscului de a rămâne lipsit de ocrotire legală. Astfel, odată cu înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgență, instanța este obligată să se pronunțe și cu privire la exercitarea drepturilor părintești, ceea ce impune ca tutela să fie instituită concomitent cu înlocuirea măsurii de protecție specială.

47. Pentru considerentele expuse, cererea de chemare în judecată prin care direcția generală de asistență socială și protecția copilului solicită, în temeiul art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgență cu tutela privește o măsură de protecție specială și se circumscrie dispozițiilor art. 133 din Legea nr. 272/2004.

48. Sintagma „stabilirea unei măsuri de protecție specială” cuprinsă în art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 nu poate fi interpretată restrictiv, circumscrisă doar situațiilor în care măsura este luată, ci oricăror situații, precum cele vizate de art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, care pun în discuție menținerea, revocarea, încetarea sau înlocuirea acestor măsuri, cu alte cuvinte monitorizarea aplicării măsurilor de protecție specială.

49. În sprijinul acestei interpretări sunt și prevederile art. 229 alin. (3^1) din Legea nr. 71/2011, conform cărora, până la intrarea în vigoare a reglementării prin lege a organizării și funcționării instanței de tutelă, măsura plasamentului, a plasamentului în regim de urgență și a supravegherii specializate se stabilesc și se monitorizează potrivit art. 58 – 70 din Legea nr. 272/2004.

50. Rezultă din textul normativ anterior menționat că, în concepția legiuitorului, măsurile care țin de monitorizarea plasamentului în regim de urgență intră în sfera de aplicare a art. 133 din Legea nr. 272/2004, această normă specială de competență materială nefiind limitată la cauzele privind stabilirea stricto sensu a măsurilor de protecție specială.

51. Nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia în acest tip de acțiuni nu se discută o măsură de protecție specială, ci măsura de protecție alternativă a tutelei, de competența judecătoriei ca instanță de tutelă de drept comun, întrucât instanța competentă material nu se determină în funcție de soluția pronunțată cu privire la măsura de ocrotire care se impune a fi luată față de minor (judecătoria în cazul tutelei și tribunalul în cazul plasamentului).

52. Prezenta dezlegare nu contravine interpretării cu caracter obligatoriu date în recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. III din 15 ianuarie 2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, conform căreia competența de soluționare, în primă instanță, a cererilor privind măsura de protecție alternativă a tutelei revine judecătoriei.

53. Astfel, dezlegarea dată prin Decizia nr. III din 15 ianuarie 2007, sus-menționată, a avut ca situație premisă cererile formulate pe cale principală care vizează măsura de protecție alternativă a tutelei copilului aflat în una dintre situațiile prevăzute de art. 110 din Codul civil (fost art. 113 din Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei, republicată, cu modificările și completările ulterioare), care nu a necesitat instituirea unei măsuri de protecție specială, în vreme ce, în sesizarea de față, instituirea tutelei copilului se solicită a fi dispusă, în temeiul art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, față de un copil aflat sub incidența măsurii de protecție specială a plasamentului în regim de urgență.

54. Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004, ocrotirea copilului se realizează, ca regulă generală, prin părinți/părinte, iar în subsidiar, prin măsurile de protecție alternativă, în cadrul cărora întâietate are tutela, în raport cu măsurile de protecție specială și, respectiv, adopția.

55. Totodată, raportul între măsurile prin care se realizează, în subsidiar, ocrotirea copilului nu a suferit modificări după intrarea în vigoare a actualului Cod civil, iar problema de drept vizând determinarea instanței competente material să soluționeze cererea de înlocuire a măsurii de protecție specială a plasamentului în regim de urgență cu tutela nu a făcut obiectul analizei cu prilejul soluționării mecanismului anterior de unificare a practicii judiciare.

56. Așadar, prezenta interpretare este aplicabilă numai în ipoteza în care tutela minorului este instituită cu prilejul examinării de către tribunalul sesizat, în temeiul dispozițiilor art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, a motivelor care au stat la baza adoptării de către directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului a măsurii plasamentului în regim de urgență.

Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 28/2017

Prin Decizia nr. 28/2017, ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în consecință, a stabilit că: în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 107 din Codul civil și ale art. 133 alin. (1) coroborate cu art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, competența de soluționare, în primă instanță, a cererilor având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu tutela revine tribunalului.

 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 28/2017 (M. Of. nr. 128/09.02.2018): competența de soluționare, în primă instanță, a cererilor având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu tutela was last modified: aprilie 2nd, 2018 by Redacția ProLege

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii