Contract colectiv de muncă: prelungire, valabilitate şi forţa juridică a normelor convenţionale

În acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii”.

Obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constituțională, a actelor normative de drept internațional ratificate de România rezultă neechivoc, între altele, și din conținutul art. 11, art. 20, și art. 148 din Constituție, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestor obligații.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene de Justiție are ca rezultat și o adaptare a jurisprudențelor naționale la autoritatea de lucru interpretat din practica acestor Curți, bazată pe analogia cauzelor.

Astfel, potrivit art. 16 din Constituție „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări” iar

„(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte;

Declarația Universală a Drepturilor Omului, a cărei aplicabilitate este prioritară și obligatorie pentru instanțele judecătorești naționale, garantează în art. 8 că „Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege”

Aceasta este și practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a extins sfera de protecție și asupra drepturilor sociale, în aplicarea art. 6 alin. (1) și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (CEDO, decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței; decizia din 30 septembrie 2003, Koua-Poirez contra Franței; decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României).

Potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului”: „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.

Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate în speță, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”, or reclamantul trebuie să aibă in integrum proprietatea și beneficiul plății indemnizației cuvenite care trebuie stabilită corect, aceste plăți în accepțiunea jurisprudenței în materie, având caracterul și elementele unui bun.

De asemenea, potrivit art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Conform practicii CEDO salariul și indemnizația de șomaj ca venit de înlocuire,reprezintă concepte asimilate bunurilor mobile, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în nenumărate rânduri, chiar și împotriva României, în sensul că dreptul de creanță reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă” de a îl vedea concretizat.

Paragraful 104 din Hotărârea CEDO în cauza Dumitru Popescu împotriva României (publicată în Monitorul Oficial nr. 830/05.12.2007) precizează într-o manieră exemplară și fără echivoc că: „statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture – din oficiu sau la cererea părților – prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale”; deoarece Convenția europeană face parte integrantă din ordinea juridică internă a statului român (v. art. 11 și art. 20 din Constituție), potrivit par. 103 din aceeași Hotărâre CEDO: „Acest aspect implică obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice alta prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor”.

În acest context trebuie avute în vedere inclusiv:

– Decretul nr. 212/31.10.1974 pentru ratificarea Pactului internațional cu privire la drepturile economice, civile, sociale și culturale:

Art. 7

Statele părți la prezentul pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiții de muncă juste și prielnice, care să asigure îndeosebi:

ii) o existență decentă pentru ei și familia lor, în conformitate cu dispozițiile prezentului pact;

Art. 9

Statele părți la prezentul pact recunosc dreptul oricărei persoane la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale.

Art. 11

1. Statele părți la prezentul pact recunosc dreptul oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăși și familia sa, inclusiv hrană, îmbrăcăminte și locuință suficiente, precum și la îmbunătățirea continuă a condițiilor sale de existență.

– Carta Socială Europeană – Revizuită

Adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996. A intrat în vigoare la 1 iulie 1999.

România a semnat Carta la 15 mai 1997 și a ratificat-o la 7 mai 1999 prin Legea nr. 74 din 4 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 193 din 4 mai 1999.

Articolul 12

Dreptul la securitate socială

În vederea exercitării efective a dreptului la securitate socială, părțile se angajează:

1. să stabilească sau să mențină un regim de securitate socială;

2. să mențină regimul de securitate socială la un nivel satisfăcător, cel puțin egal cu cel necesar pentru ratificarea Codului european de securitate socială;

Articolul 13

Dreptul la asistență socială și medicală

În vederea exercitării efective a dreptului la asistență socială și medicală, părțile se angajează:

1. să vegheze ca orice persoană care nu dispune de resurse suficiente și care nu este în măsură să și le procure prin propriile mijloace sau să le primească dintr-o altă sursă, în special prin prestații rezultate dintr-un regim de securitate socială, să poată beneficia de o asistență corespunzătoare și, în caz de boală, de îngrijirile impuse de starea sa;

2. să vegheze ca persoanele care beneficiază de o astfel de asistență să nu sufere, din acest motiv, o diminuare a drepturilor lor politice sau sociale;

3. să prevadă ca fiecare să poată obține, prin servicii competente cu caracter public sau privat, orice sfat și orice ajutor personal necesar pentru a preveni, îndepărta sau atenua starea de nevoie de ordin personal și de ordin familial;

Articolul 14

Dreptul de a beneficia de servicii sociale

Se impune a fi avută în vedere legislația internă în materie inclusiv dinamica și evoluția în timp a acesteia, care a evidențiat și care reglementează în prezent, în coroborarea și recunoașterea expresă a normelor de drept comunitare mai sus menționate, situația juridică a persoanelor indemnizate social, aceste plăți lunare fiind limitate în timp, dar trebuind a fi stabilite în mod legal și just, cu evitarea vătămării dreptului material cuvenit, respectiv:

– Legea nr. 74/3.05.1999 pentru ratificarea Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996

Art. 1

Se ratifică Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996.

Art. 12

Dreptul la securitate socială

Art. 13

Dreptul la asistenta socială și medicală

Art. 14

Dreptul de a beneficia de servicii sociale

– Legea nr. 116 din 24 aprilie 2009 pentru ratificarea Codului european de securitate socială al Consiliului Europei, adoptat la Strasbourg la 16 aprilie 1964 și semnat de România la 22 mai 2002.

Dreptul Social European

Capitolul VIII alin. (2) lit. g)

Și pentru aceste considerente și norme de drept, inclusiv a dispozițiilor Legii nr. 62/2011 – art. 1 lit. i) trebuie reținută și se impune concluzia neechivocă în privința calificării contractului colectiv de muncă, acesta fiind convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală și reprezentanții angajaților, prin care se stabilesc clauze privind drepturile și obligațiile ce decurg din relațiile de muncă, se reține faptul că prin încheierea contractelor colective de muncă se urmărește promovarea și apărarea intereselor părților semnatare, prevenirea sau limitarea conflictelor colective de muncă, în vederea asigurării păcii și liniștii sociale –, și pentru consacrarea și aplicabilitatea principiului securității juridice, se poate reține constatarea existenței prin prelungire a CCM la nivel de unitate până la finalizarea negocierilor dintre părți, conform și art. 151 din acest ultim act normativ, dar și art. 229-(4) – contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.

Contract colectiv de muncă: prelungire, valabilitate și forța juridică a normelor convenționale was last modified: august 19th, 2016 by Mihai Pașca

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii