Contract colectiv de muncă: prelungire, valabilitate şi forţa juridică a normelor convenţionale

Trebuie avute în vedere și următoarele:

Justiția este un factor esențial de echilibru și stabilitate socială în statul de drept, fiind necesară abordarea unitară, cu consecința sporirii eficienței actului de justiție și de asigurare a compatibilității sistemului judiciar și implicit a practici românești, cu cele ale statelor membre ale UE.

Soluțiile juridice ale instanței de judecată trebuie să determine, ca izvoare interpretative, practică unitară, aceasta și în recunoașterea principiului constituțional al înfăptuirii juste și unitare a justiției, circumscris unei operațiuni raționale și de creație juridică, atribuită și utilizată de orice autoritate chemată a aplica dreptul, în sensul respectării legislației incidente, iar instanțele de judecată, interpretează în mod necesar legea prin soluționarea cauzelor cu care au fost investite, ca fază indispensabilă a procesului de aplicare a legii, conform și principiului supunerii judecătorului numai față de lege, conform art. 123 alin. (2) din Constituție.

Practica neunitară, este sancționată explicit prin dispozitivul cauzei Beian, jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este sancționată și prin decizia în cauza Pădureanu contra României.

Principiul supunerii judecătorului numai față de lege, nu are și nu poate să aibă semnificația aplicării diferite și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale, în funcție exclusiv de subiectivitatea interpretării atribuită și aparținând unor judecători diferiți. O asemenea concepție, ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenței judecătorilor, a unor soluții care ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeași, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorului, nu poate justifica o asemenea consecință.

Efectele incertitudinii jurisprudențiale, nu trebuie să afecteze interesele părții interesate în sensul privării acesteia de la posibilitatea existenței și aplicabilității unei norme convenționale colective și obligatorii.

Practica unitară, trebuie să înlăture incertitudinea juridică, fiind determinat astfel dreptul și obligația corelativă, la o interpretare unitară a legii, aceasta conform și art. 27 alin. (2) Legea nr. 304/2004 modificată și implicit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea,plecând de la sarcina atribuită instanței de judecată, și anume aceea de a soluționa cauza cu care a fost investită, rezultă că, funcția esențială a judecătorului este tocmai aceea de a judeca, de a stinge litigiul ivit între părți, prin pronunțarea unei hotărâri deplin întemeiate, instanța procedând în consecință.

Hotărârea judecătorească fiind actul final al judecății, actul de dispoziție al instanței cu caracter jurisdicțional, trebuie să exprime adevărul. Descoperirea adevărului nu ar fi posibilă, dacă, printr-un sistem procesual s-ar interzice judecătorului să stăruie, prin mijloace legale, în vederea lămuririi acelor fapte pe care părțile au omis să le dovedească din diferite motive.

Un drept material și/sau subiectiv prevăzut expres în normele de drept arătate, să nu devină numai o obligație lipsită de conținut și consecințe, trebuie să se dispună recunoașterea și consacrarea expresă a acestuia,aceasta conform și dispozițiilor cuprinse în Directiva CE 200/750/2000, art. 7, art. 19 pct. 13 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 4 și urm. din Carta Socială Europeană revizuită și ratificată prin Legea nr. 74/1999 dar și art. 16 alin. (1) din Constituția României și art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor, aceasta conform și art. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și economice, și art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, respectiv art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la această Convenție.

Ca urmare, pentru ca dreptul să nu devină doar o cerere, redusă la nullum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării, trebuie să se procedeze la sancționarea și desființarea atitudinii omisive și pasive manifestată prin imposibilitatea determinări existenței la nivel de unitate a unui CCM semnat de către părțile interesate.

De asemenea, contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă, conform definiției date de Codul muncii la art. 236 alin. (1).

Contractul colectiv de muncă se încheie ca urmare a negocierii purtate între partenerii sociali – angajatori și salariați. Prin intermediul acestor negocieri este stabilit conținutul raportului juridic de muncă, sunt fundamentate drepturile și obligațiile celor două părți în procesul muncii.

Contractul colectiv de muncă stabilește drepturile și obligațiile părților acestuia, promovând totodată și relații de muncă echitabile de natură să asigure protecția socială a salariaților, prevenirea sau eliminarea conflictelor de muncă, ori evitarea declanșării grevelor.

Acestui contract-normă convențională, i s-a atribuit caracterul „colectiv” deoarece ne aflăm în prezența unui contract care constituie o excepție de la principiul relativității efectelor contractului, principiu potrivit căruia convenția produce efecte numai pentru părțile semnatare.

Contractul colectiv de muncă nu este o simplă convenție, ci are caracteristicile unui act normativ, în sensul că este un act general și abstract deoarece reglementează în mod uniform condițiile de muncă pentru toți lucrătorii vizați și are putere de lege în sensul că este nul orice contract individual de muncă încheiat cu încălcarea prevederilor contractului colectiv de muncă.

Prin încheierea, existența și aplicabilitatea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convențională, creat de patroni și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale precum și de interesele părților. Clauzele fiecărui contract colectiv au valoare normativă, alcătuind un „drept al muncii” propriu al celor care îl încheie.

Așadar, negocierile nu se pot abate de la normele prohibitive, cu caracter imperativ și nici nu pot coborî sub nivelul acestora, asigurându-se astfel salariaților o protecție socială minimă; în același timp aceste norme minimale, pot fi însă depășite, în direcția asigurării unei protecții sociale superioare.

Atât normele legale supletive, cât și clauzele cuprinse în contractul colectiv de muncă, se integrează în domeniul dreptului privat, fără ca prin aceasta să se diminueze forța lor obligatorie, întrucât, contractele colective încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.

Sub aspectul naturii sale juridice, trebuie reținut faptul că CCM este concomitent și: – act juridic bilateral, un contract din care izvorăsc dar și obligațiile reciproce ale pârtilor; – un contract numit, solemn, sinalagmatic, oneros, cu prestații succesive; – izvor de drept care se încadrează în categoria de excepție a normelor juridice negociate.

Totodată,CCM reprezintă și constituie izvor de drept deoarece: – are caracter general, vizează raporturi de muncă pentru colectivul de salariați și nu pentru un salariat determinat; – este permanent, se aplica de un număr nedefinit de ori pe perioada valabilității sale; – este obligatoriu ergo omnes, în condițiile prevederilor Codului muncii încălcarea sa sancționându-se potrivit legii.

Trebuie a se reține inclusiv aplicabilitatea dispozițiilor cuprinse în Convenția O.I.M. nr. 87/1948, art. 2 și art. 3, Convenția O.I.M. nr. 98/1949, art. 2 și art. 4, Convenția O.I.M. nr. 154/1981, art. 3 alin. (1) și alin. (2), Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale art. 8, dar și normele interpretative și de dispoziție evidențiate expres și imperativ în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 1/21.02.2011.

Pentru o apreciere justă și legală, sunt avute în vedere și dispozițiile Legii nr. 62/2011 privind dialogul social publicată în M. Of. nr. 322/10 mai 2011, prevede în mod expres în cuprinsul Titlului VII, Cap. I, art. 128 (1) Contractele colective de muncă se pot negocia la nivel de unități, grupuri de unități și sectoare de activitate.

Art. 129. (1) Negocierea colectivă este obligatorie numai la nivel de unitate, cu excepția cazului în care unitatea are mai puțin de 21 de angajați.

(5) Durata negocierii colective nu poate depăși 60 de zile calendaristice decât prin acordul părților.

(6) Contractele colective de muncă pot să prevadă renegocierea periodică a oricăror clauze convenite între părți.

Art. 132(1) Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege.

Art. 141. (3) În cazul în care într-o unitate nu există un contract colectiv de muncă, părțile pot conveni negocierea acestuia în orice moment.

Contractul colectiv de muncă nu este o simplă convenție, ci are caracteristicile unui act normativ, în sensul că este un act general dar dispozitiv, care reglementează în mod uniform condițiile de muncă, obligațiile, răspunderile dar și drepturile pentru toți lucrătorii vizați și are putere de lege în sensul că este nul orice contract individual de muncă încheiat cu încălcarea prevederilor contractului colectiv de muncă.

Contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertății contractuale; el este concomitent, act juridic bilateral și izvor de drept.

Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convențională, creat de patroni și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale precum și de interesele părților. Clauzele fiecărui contract colectiv au valoare normativă, alcătuind un „drept al muncii” propriu al celor care îl încheie.

Numai contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, pot constitui și reprezenta legea părților.

Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.

Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare.

Inclusiv actele normative internaționale, cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, ratificate de România, trebuie avute în vedere atunci când pârâta se pronunță pe recunoașterea, deschiderea dreptului respectiv punerea în plată efectivă s-au respingerea cererii de acordare a prestației sociale determinată ca întindere inclusiv materială, aceste dispoziții se aplică prioritar față de normele dreptului intern pozitiv și de deciziile Curții Constituționale, cu excepția cazurilor când acestea din urmă conțin dispoziții mai favorabile, potrivit art. 20 din Constituție.

Actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale, se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, deci și cetățenilor români, în speță reclamantului influențând în mod direct domeniul securității sociale, aceasta inclusiv în cea ce privește câtimea drepturilor bănești datorate reclamantului cu titlu indemnizație lunară.

Atunci când este cazul, așa precum și în prezenta pricină, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată; aceasta se desprinde din practica judiciară, – obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene –, a Curții de Justiție a Comunităților Europene, care a statuat că: „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional” (Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmen-thal, nr. C 106/77).

În concret, judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii.

Contract colectiv de muncă: prelungire, valabilitate și forța juridică a normelor convenționale was last modified: august 19th, 2016 by Mihai Pașca

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii