Considerații generale asupra reglementării căilor de atac în legislațiile procesual-civile din Franța, Italia și Spania

1. O scurtă introducere

Căile de atac sunt mijloace sau remedii procesuale destinate a conduce la reformarea sau retractarea unei decizii judiciare, în condițiile strict determinate de lege. Modul de reglementare a căilor de atac diferă de la un sistem procesual la altul, iar uneori deosebirile sunt semnificative. Un procedurist sud-american remarca, în această privință, că „recursurile sunt de o atât de mare vastitate și varietate în dreptul hispano-american, încât face dificilă orice sistematizare”[1].

În dreptul modern, căile de atac au o îndelungată tradiție, deși trebuie să recunoaștem că ele au dobândit o reglementare juridică doar în momentul în care justiția a devenit laică. Într-o concepție rudimentară a justiției, căile de atac erau inexistente, întrucât judecata nu era altceva decât o expresie a divinității, având prin aceasta un caracter infailibil[2]. Dreptul modern a promovat în mod constant, în ultimele decenii, principiul celor două grade de jurisdicție, ceea ce semnifică o judecată în fond și o judecată subsecventă la o instanță superioară, de regulă la o instanță de apel[3]. Judecata în fond și judecata în apel reprezintă cele două faze procesuale care sunt de natură se traducă în fapt principiul celor două grade de jurisdicție.

Căile de atac nu sunt reductibile la cele două categorii de instanțe care realizează principiul celor două grade de jurisdicție. În multe legislații procesuale sunt reglementate și alte căi de atac ce pot fi soluționate în cadrul unor instanțe superioare. Simplul fapt că legea oferă posibilitatea unei judecăți în trei trepte de jurisdicție nu are semnificația unei identități dintre acestea și trei grade de jurisdicție. Aceasta deoarece conceptul de grad de jurisdicție implică, printre altele, nu doar examinarea cauzei de un judecător superior, ci și o identitate între puterile jurisdicționale a celor doi judecători (cel de la fond și judecătorul superior)[4]. În multe legislații europene, legea recunoaște părților posibilitatea de a accede, în anumite condiții, și la o a treia cale, de regulă, aceea a recursului. Dar, astfel cum se recunoaște, judecata în recurs nu se identifică cu judecata într-un al treilea grad de jurisdicție[5].

Instituția căilor de atac nu poate fi circumscrisă la situațiile în care o hotărâre judecătorească poate fi atacată la o instanțe superioară (de regulă, pe calea apelului și a recursului). Există și situații în care o decizie judiciară prezintă unele vicii de ordin procedural sau chiar de fond și care pot fi remediate chiar de către instanțele ce le-au pronunțat. Majoritatea legislațiilor procesuale cunosc și instituția căilor extraordinare de atac de retractare. De aceea, în doctrina elvețiană mai veche s-a spus că în dreptul modern controlul judiciar are ca fundament organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, fără să aibă caracterul unui recurs circular[6].

Constatările de mai sus conduc inevitabil la concluzia că majoritatea legislațiilor procesuale reglementează mai multe căi de atac, dintre care unele ordinare, iar altele extraordinare. Un atare mod de reglementare are rațiuni multiple, pe care, însă nu ne propunem, să le examinăm în contextul de față. Dar, fără îndoială, că, în esență, atare rațiuni nu pot face abstracție de calitatea actului de justiției.

Justiția este, cum spunea Cicero, „stăpâna și regina tuturor virtuților”. Dar este așa sau ar trebui să fie astfel pentru că justiția este imparțială, egală pentru toți, lipsită de prejudecăți, implacabilă și eficientă. Iar eficiența justiției implică nu doar pronunțarea unor hotărâri drepte ci și soluționarea proceselor cu celeritate, repere ce se află în centrul tuturor reformelor judiciare de la noi și din majoritatea țărilor democratice.

Căile de atac corespund pretutindeni unor asemenea imperative, căci ele sunt tocmai acele mijloace tehnice ce fac posibilă înlăturarea nedreptăților sau, în termeni procedurali, reformarea sau retractarea unei decizii judiciare ce nu corespunde exigențelor de legalitate sau/și temeinicie. De aceea și în trecut s-a ridicat problema de ce numai o cale ordinară de atac și nu două sau mai multe. Desigur, că s-ar putea pretinde că o judecată reiterată în mai multe instanțe ordinare este de natură să evite orice eroare. Fără a intra într-o abordare foarte filozofică ne limităm să constatăm că o atare viziune este de domeniul trecutului. Judecata în trei sau mai multe trepte de jurisdicție nu poate reprezenta o garanție absolută a unei bune judecăți, ci o cauză ce induce, cu siguranță, o serioasă întârziere a judecăților. Or, o justiție tardivă poate constitui, astfel cum s-a spus și în doctrina occidentală, prin ea însăși o mare nedreptate.

Iată de ce Profesorul Eduardo Couture remarca cu mai bine de o jumătate de secol în urmă că „tendința timpului nostru este aceea de a spori puterile judecătorului, și a reduce numărul de recursuri: este triumful unei justiții prompte și ferme asupra unei justiții bune dar lente”[7]. O frumoasă și interesantă constatare, numai că materializarea ei a întâmpinat peste tot o anumită rezistență. Și aceasta în pofida faptului că nu au lipsit preocupările în acest domeniu.

O atare preocupare s-a manifestat chiar și la nivelul OCDE (Organizația pentru cooperare și dezvoltare economică), care a evidențiat rolul căilor de atac în cadrul justiției civile. OCDE, în cadrul unui Raport pentru Italia pe anul 2013 a apreciat eforturile guvernului de a institui o procedură de filtrare a apelurilor, de concentrare a unor jurisdicții și de creștere a procesului de specializare a judecătorilor[8]. Abordarea OCDE este una care subliniază importanța sistemului judiciar, inclusiv a căilor de atac, pentru mediul de afaceri. Or, pentru eficiența justiției implică soluționarea cu rapiditate a cauzelor civile și comerciale, iar pe cale de consecință o raționalizare corespunzătoare a căilor de atac.

În încheierea acestor considerații preliminare nu putem să nu evocăm și îngrijorarea unui mare procedurist francez în legătură cu supraaglomerarea instanței supreme din țara sa. Profesorul Roger Perrot, căci despre el este vorba, observa că în fond, adevărata problemă rezidă în aceea că instanța supremă – Curtea de Casație – este încărcată cu recursuri care în mod normal nu a r fi trebuit să fi fost formulate vreodată și care au fost promovate totuși fie pentru a întreține o stare contencioasă, fie pentru a încerca o ultimă șansă”. De aceea, reputatul procedurist consideră că „reformarea Curții de casație și a metodelor sale este cu certitudine un lucru bun”. Dar, conchide distinsul profesor că toate acestea nu servesc la nimic „dacă nu atacăm rădăcina răului și dacă nu reușim să limităm o hemoragie a recursurilor care riscă să denatureze veritabila funcție a jurisdicției supreme”[9]. Afirmațiile au fost făcute în urmă cu mai bine de două decenii, dar lucrurile nu s-au schimbat până în prezent. Astfel, în anul 1997 în materie civilă instanța supremă a pronunțat 20.103 decizii, iar în materie penală[10] doar 6683. Un autor apreciază că în prezent Curtea de Casație franceză pronunță cca. 30.000 de hotărâri pe an[11]. Situația nu este fundamental diferită nici în alte țări.

 

2. Căile de atac în sistemul judiciar francez

Franța este țara care a influențat cel mai mult, poate, destinul justiției civile, inclusiv al celei românești. Adoptarea Noului Cod de procedură civilă în anul 1975 (Decretul nr.1123 din 5 decembrie) a marcat un moment important în modernizarea procesului civil francez. Codul a fost urmat de unele reglementări destinate a raționaliza apelul, cale ordinară de atac, dar rezultatul a fost departe de cel scontat.

Căile de atac sunt determinate în mod expres de art. 527 C. proc. civ. francez. Potrivit acestui text, căile ordinare de atac sunt apelul și opoziția, iar cele extraordinare terța opoziție, revizuirea și recursul în casație. Un examen sumar a acestor căi de atac este util pentru a realiza o radiografie a instituției căilor de atac, astfel cum ele sunt reglementate în Noul Cod francez de procedură civilă.

Principala cale ordinară de atac este apelul, iar o atare constatare nu face nicio îndoială. Într-adevăr, potrivit art. 542 C. proc. civ. francez „apelul urmărește reformarea sau anularea de către curtea de apel a unei hotărâri pronunțate de o jurisdicție de prim grad” (t.a.). Din simpla lectură a acestei norme procedurale rezultă că apelul poate fi, după caz, o cale de reformare sau una de anulare. Apelul este o cale de reformare atunci când prin exercitarea lui se urmărește repararea erorilor comise de primul judecător și rejudecarea cauzei în fapt și în drept. El este o cale de anulare atunci când apelantul urmărește să obțină desființarea hotărârii atacate, dacă aceasta este afectată de o cauză de nulitate[12].

Apelul poate avea ca obiect orice hotărâri judecătorești pronunțate în primă instanță, inclusiv cele pronunțate în materie grațioasă, dacă legea nu dispune altfel. Prin termenul de hotărâre se înțelege un act jurisdicțional pronunțat în primă instanță, indiferent de denumirea lui, astfel că formula folosită de lege nu trebuie interpretată într-un sens strict literal[13]. Prin urmare, nu sunt susceptibile de apel hotărârile prin care se constată încheierea unui contract sau actele de simplă administrare judiciară. Una dintre excepțiile notabile de la regula evocată de text este cea privitoare la hotărârile pronunțate în cererile a căror valoare este egală sau inferioară sumei de 5.000 de Euro. Legiuitorul a considerat că asemenea litigii nu justifică o supraaglomerare a instanțelor de apel și efectuarea unor cheltuieli suplimentare[14].

Judecata în fond și în apel reprezintă o manifestare a principiului celor două grade de jurisdicție. Curțile de apel, în număr de 30 (în spațiul continental) sunt instanțe de drept comun în materie de apel. În dreptul francez, apelul este suspensiv de executare și are un caracter devolutiv, trăsături care le regăsim și în legislația noastră procesuală, astfel că nu este cazul să insistăm asupra lor. De altfel, este evident că legiuitorul român a fost semnificativ influențat de cel francez în reglementarea apelului și mai ales a caracterului său devolutiv.

În Franța există și un număr mare de jurisdicții specializate: tribunale comerciale, tribunale de muncă, tribunale paritare pentru bunurile rurale, tribunale sociale, etc. Și hotărârile pronunțate de aceste instanțe sunt susceptibile de apel. Competența de soluționare aparține curților de apel. Tribunalele comerciale, cele sociale, cele de muncă și cele pentru bunurile rurale se pronunță în primă și ultimă instanță în litigiile a căror valoare nu depășește suma de 4.000 de Euro.

Opoziția este a doua cale ordinară de atac, care este pusă doar la dispoziția părților judecate în lipsă. Ea este o cale de atac de retractare, care asigură restabilirea principiului contradictorialității[15]. În realitate, în urma adoptării Noului Cod de procedură civilă, principiul contradictorialității este asigurat în mod plenar, astfel că excepțiile de la această regulă sunt rarisime, ceea ce a condus la ineficiența acestei instituții procesuale. În aceste condiții, o hotărâre este reputată ca una dată în contradictoriu chiar dacă partea nu s-a prezentat și chiar dacă nu a fost legal citată la judecată. De aceea, unii autori remarcă să singura cale de atac ordinară veritabilă este apelul[16], opoziția fiind o falsă cale ordinară de atac sau o cale de atac în curs de dispariție[17].

Căile extraordinare de atac în sistemul francez sunt, astfel cum am arătat deja, terța opoziție, revizuirea și recursul în casație. Terța opoziția este o cale de atac pusă la dispoziția terțului care nu a participat la judecată. Potrivit art. 582 alin. 1) C. proc. civ. francez, terța opoziție urmărește să „retracteze sau reformeze o hotărâre în favoarea terțului care o atacă”. În baza acestui text doctrina a definit terța opoziție ca o „cale extraordinară de atac deschisă terților care pretind că sunt lezați sau amenințați cu un prejudiciu ca efect al unei hotărâri față de care sunt străini și prin care se urmărește retractarea sau reformarea acesteia”[18] (t.a).

Terța opoziție este deschisă numai împotriva dispozitivului hotărârii, iar nu și împotriva motivelor. În principiu, orice hotărâre poate fi atacată cu terță opoziție. Obiectul terței opoziții îl poate forma numai chestiunile judecate care au fost criticate de autorul acesteia; pe această cale nu pot fi formulate cereri noi. Condiția fundamentală a terței opoziții este aceea ca autorul acesteia să poată justifica un interes și să nu fi fost parte în proces și să nu fi fost nici reprezentat (art. 583 alin. 1 C. proc. civ.). Calea extraordinară a terței opoziții nu are un echivalent în legislația noastră actuală, deși ea a fost reglementată în trecut.

Efectele terței opoziții sunt strict determinate de art. 591 C. proc. civ. Potrivit acestui text, în caz de admitere a cererii hotărârea va fi retractată sau reformată numai cu privire la aspectele prejudiciabile pentru terț; hotărârea inițială își va conserva efectele între părți, chiar și în privința dispozițiilor anulate.

Revizuirea – recours en révision – este o cale extraordinară de atac de retractare ce se aseamănă, sub multiple aspecte, cu calea omonimă din dreptul nostru. Ea este una din căile de atac recunoscute și reglementate în majoritatea legislațiilor procesuale și într-o manieră asemănătoare, căci în toate cazurile ea se justifică prin apariția unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de prima instanță.

Și în dreptul francez revizuirea are ca scop retractarea unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat pentru ca instanța să statueze din nou în „fapt și în drept”. Revizuirea poate fi exercitată numai de către părțile care au fost parte în judecată. Termenul de revizuire este de două luni.

Motivele de revizuire sunt în număr de patru și vizează următoarele situații:

– când după pronunțarea hotărârii se constată că aceasta a fost dată prin frauda comisă de cel în favoarea căruia a fost dată;

– când după darea hotărârii au fost descoperite „documente decisive care au fost reținute prin faptul unei alte părți”;

– când s-a stabilit pe cale judiciară că documentele folosite au fost recunoscute sau declarate false după pronunțarea hotărârii;

– când se stabilește judecătorește că atestările, mărturiile sau jurământul au fost declarate false după darea hotărârii.

Constatăm o anumită asemănare între revizuirea reglementată de legiuitorul francez și cea din legislația noastră procesual-civilă. Fără îndoială că există și importante note distinctive între cele două căi de atac omonime.

Recursul în casație este calea extraordinară de atac care a ridicat și în Franța multiple probleme de ordin doctrinar, dar și practic. Supraaglomerarea instanței supreme continuă să fie o preocupare importantă a autorităților judiciare din Franța.

Casația franceză are, fără îndoială, o bună tradiție și care a influențat reglementările procesuale din multe țări de pe continentul nostru și nu numai. În Franța instituția își are originea în Consiliul părților, care în vechiul regim a constituit o secție a Consiliului regelui ce avea sarcina de a judeca recursurile îndreptate împotriva deciziilor Parlamentului. Revoluția franceză a suprimat această instituție. Ideea a fost preluată în anul 1790 când prim lege s-a înființat Tribunalul de Casație, care avea menirea și în acea epocă de a asigura interpretarea uniformă a „regulii de drept”[19].

În prezent, Curtea de Casație are în structura sa 6 secții, 3 secții civile, o secție de contencios social, o secție comercială și o secție penală. În mod evident toate aceste secții au competență în materia recursului în casație.

Scopul recursului în casație este acela de a supune Curții de Casație verificarea „non-conformității hotărârii atacate cu regulile de drept” (art. 604 C. proc. civ.). Este o dispoziție definitorie pentru întreaga fizionomie a recursului în casație. Regula a fost preluată și de Noul Cod român de procedură civilă, în art. 483 alin. 3).

Regula evocată de art. 604 C. proc. civ. francez are conotații profunde asupra domeniului de acțiune al acestei instituții. Din acest punct de vedere ne apare cu multă evidență că judecătorul în casație nu are atribuții legate de stabilirea faptelor pricinii sau de verificarea modului în care ele au fost determinate de instanțele inferioare. Curtea de Casație este „judecătorul hotărârilor și nu a cauzelor”, fapt pentru care ea este o cale de anulare, iar nu una devolutivă[20]. De aici se pot trage unele concluzii importante. În primul rând, judecătorul în casație este esențialmente un judecător de drept iar nu unul „de fapt sau de fond”. În al doilea rând, este de observat că lucrul judecat nu este din nou pus în discuția instanței supreme[21]. Unele observații extrem de semnificative au fost făcute în această privință de Roger Perrot, care a remarcat, printre altele, că „rolul Curții de Casație nu este acela de a statua asupra pretențiilor părților…singurul său rol este acela de a verifica dacă judecătorul a aplicat în mod corect regula de drept și de a anula hotărârea sa (a o casa) dacă se constată că legea nu a fost respectată”[22]. În acest context este relevant să redăm și afirmația lui M. Robespierre. Acesta remarca că Tribunalul de Casație nu este apărătorul cetățeanului, ci apărătorul legii.

Constatările de mai sus nu ar fi complete dacă nu am evoca și faptul că în cazul anulării deciziei atacate o nouă judecată se impune, dar ea nu se poate face, în principiu, de Curtea de Casație ci de o altă jurisdicție, jurisdicția de trimitere (juridiction de renvoi). Soluțiile evocate impun și o anumită nuanțare determinată de unele modificări normative mai recente. Astfel, una din aceste modificări îi conferă instanței supreme dreptul de a „statua asupra fondului atunci când interesul unei bune administrări a justiției o justifică” (art.413-3). Soluția este prevăzută de lege în materie civilă și trebuie reputată ca una de excepție.

Obiectul recursului în casație îl constituie hotărârile pronunțate în ultimă instanță, acestea fiind, în primul rând, cele pronunțate de instanțele de apel. Ori de câte ori o hotărâre este susceptibilă de apel ea nu poate forma obiectul unui recurs în casație.

În Franța, pe lângă sistemul judiciar de drept comun există și un sistem al justiției administrative, format din Consiliul de Stat, curțile administrative de apel și tribunalele administrative[23]. La baza sistemului justiției administrative se află tribunalele administrative, în număr de 42, din care 31 în Franța continentală. Hotărârile pronunțate de tribunalele administrative pot fi atacate cu apel la curțile de apel, în prezent în număr de 7. Împotriva acestor din urmă hotărâri se poate exercita numai calea recursului în casație care este de competența Consiliului de Stat (secția jurisdicțională). Prin urmare, Consiliul de Stat îndeplinește rolul de curte de casație în materia contenciosului administrativ.

 

3. Căile de atac în sistemul judiciar italian

Sistemul căilor de atac în procesul civil italian este, în mare măsură asemănător, cu cel francez. Potrivit art. 323 C. proc. civ. căile de atac sunt: apelul, recursul în casație, revizuirea (revocazione) și terța opoziție.

Apelul este o cale ordinară de atac și care garantează realizarea principiului celor două grade de jurisdicție. Este o cale de atac devolutivă, întrucât reprezintă o continuare a procesului din fața primei instanțe. Potrivit art. 339 alin. 1) C. proc. civ. pot forma obiect al apelului sentințele pronunțate în primă instanță, dacă legea nu dispune altfel. Prin urmare, apelul reprezintă un drept la care poate accede oricare dintre părțile nemulțumite de hotărârea pronunțată. Nu pot forma obiect al apelului sentințele pronunțate în echitate, conform art. 114 C. proc. civ. Potrivit acestui din urmă text judecata în echitate poate avea loc numai cu acordul părților și doar cu privire la drepturile de care părțile pot să dispună în mod liber. De asemenea nu pot forma obiect al apelului nici hotărârile pronunțate în echitate de către judecătorii de pace.

Competența de soluționare a apelului aparține tribunalului sau, după caz, curții de apel. În concret, tribunalul are o competență limitată la hotărârile pronunțate de judecătorii de pace. Curțile de apel au căderea de a se pronunța asupra sentințelor pronunțate de către tribunale.

În apel nu se admite participarea terților, cu excepția celor care ar putea formula opoziție, în condițiile art. 404 C. proc. civ. De asemenea, legea interzice formularea unor cereri noi în apel, iar dacă se propun ele vor fi declarate inadmisibile din oficiu. Se pot cere însă dobânzi, fructele produse după pronunțarea sentinței și plata daunelor produse după darea hotărârii (art. 345 C. proc. civ.). O soluție restrictivă este promovată de lege și în privința probelor, acestea fiind, în principiu, inadmisibile. Cu toate acestea, probele noi sunt admisibile dacă instanța le consideră indispensabile sau dacă partea demonstrează că nu le-a putut propune în prima instanță din motive ce nu-i sunt imputabile.

O soluție novatoare și care a fost promovată prin Decretul-Lege nr. 83 din 22 iunie 2012 este cea privitoare la instituirea unui sistem de inadmisibilitate a apelurilor. Potrivit art. 348 bis, text introdus prin actul normativ antereferit, apelul este inadmisibil dacă nu există o rezonabilă probabilitate de a fi admis (non ha una ragionevole probabilità di essere accolta). Se consideră că ne aflăm în prezența unei veritabile proceduri de filtrare a apelurilor. Soluția diferă de cea din dreptul francez, întrucât în sistemul italian procedura vizează apelul, în timp ce în primul caz (cel francez) ea se referă la recurs. Deosebirea este însă și una de conținut.

Procedura de inadmisibilitate nu se aplică în cazul în care participarea procurorului în proces este obligatorie și în cazul procedurii sumare prevăzute de art. 702 C. proc. civ.

Instanța de apel are competența de a examina cauza sub toate aspectele, respectiv atât în privința faptelor cauzei, cât și a modului de aplicare a legii. Ea are posibilitatea de a pronunța o hotărâre nouă și prin care înlocuiește soluția anterioară. În caz de anulare a sentinței pentru necompetență cauza se va trimite la instanța competentă. Trimiterea se poate dispune și pentru motivele de ordin procedural strict determinate de lege.

Recursul în casație este reglementat în art. 360-394 C. proc. civ., texte cărora li s-au adus importante modificări în ultimii ani, mai cu seamă în ceea ce privește motivele de casare și temeiurile ce justifica procedura de filtrare. În pofida tuturor modificărilor realizate Curtea Supremă de Casație italiană continuă să fie o instanță foarte aglomerată.

Obiectul recursului în casație este constituit din hotărârile pronunțe în apel și de cele date într-un singur grad de jurisdicție. De asemenea pot fi atacate cu recurs în casație hotărârile date în apel și într-un singur grad de către un judecător special, pentru motive ce aduc atingere jurisdicției acelui judecător. Sunt susceptibile de recurs și hotărârile date asupra conflictelor de competență dintre judecătorii speciali sau dintre aceștia și judecători ordinari, precum și privind conflictele negative de atribuțiune dintre administrația publică și judecătorii ordinari (art. 362 C. proc. civ.). În sistemul procesual civil italian recursul în interesul legii este o formă particulară de recurs, fiind reglementat în Capitolul consacrat recursului în casație. El poate fi exercitat când părțile nu au promovat calea recursului în casație sau au renunțat la aceasta ori când decizia nu este recurabilă sau atacabilă în alt mod. Dreptul de a exercita recursul în interesul legii aparține doar procurorului general care este îndreptățit să solicite intervenția instanței supreme cu privire la principiul de drept aplicabil în cauză. Primul președinte al Curții Supreme de Casație poate dispune ca judecata să se facă în secțiuni unite dacă consideră că problema de drept este de o „importanță particulară”. Instanța supremă se poate pronunța și din oficiu asupra principiului de drept aplicabil dacă recursul declarat de părți este considerat inadmisibil, dar numai dacă problema ridicată este una de o „importanță particulară” (363 C. proc. civ.).

Motivele de recurs în casație sunt taxativ determinate în art. 360 C. proc. civ., astfel cum acest text a fost modificat prin Decretul-Lege nr.40/2006 și prin Legea nr.134/2012. Motivele de casare pot viza: atingeri aduse jurisdicției, violarea normelor de competență, încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept, nulitatea sentinței sau a procedurii și lipsa de motivare, insuficienta sau motivarea contradictorie asupra unui fapt decisiv al judecății. Din simpla enunțare a celor cinci motive de casare rezultă că ele au ca fundament încălcarea unei norme sau principiu de drept. În ceea ce privește încălcarea „normelor de drept” observăm formula generică a textului care consacră motivele de recurs (art. 360 C. proc. civ.), ceea ce semnifică că legiuitorul a reținut ca temei de casare atât încălcarea unei norme de drept material, cât și a unei norme de drept procesual civil. Din acest punct de vedere sistemul italian este mai apropiat de cel românesc decât de cel francez. Reamintim că în sistemul francez motivele de recurs nu sunt evocate într-o manieră limitativă de lege. În toate sistemele la care ne-am referit recursul în casație nu vizează faptele pricinii, ci numai încălcarea normelor de drept.

Scopul judecății în casare este evocat foarte bine și de art. 65 din Legea de organizare judiciară nr.12/1941. Potrivit acestui text, Curtea Supremă de Casație are printre funcțiile sale principale, aceea de a „asigura exacta observare și uniforma interpretare a legii, unitatea dreptului obiectiv național, respectarea limitelor diverselor jurisdicții”. Prin urmare, judecătorul de casație este un judecător de drept, iar nu de fapt (giudice di legittimita).

În ceea ce privește procedura de judecată este semnificativ de precizat că legea determină și unele cazuri de inadmisibilitate a recursului. Potrivit art. 360-bis C. proc. civ., recursul în casație este inadmisibil în următoarele două cazuri:

a) când prin hotărârea atacată chestiunile de drept au fost soluționate în conformitate cu jurisprudența Curții, iar examinarea motivelor de casare nu oferă elemente pentru schimbarea acesteia;

b) când recursul este „în mod manifest” nefondat în ceea ce privește încălcarea principiului procesului echitabil.

Textul de mai sus a primit configurarea actuală prin Legea nr.69 din 18 ianuarie 2009. Unele modificări subsecvente au tins la simplificarea acestei veritabile proceduri de filtrare a recursurilor în casație (Decretul-Lege nr.168 din 31 august 2016 și Legea nr.197 din 25 octombrie 2016). Astfel s-a renunțat la obligarea părților și a procurorului general de a formula concluzii scris. Judecata se face în prezent în camera de consiliu fără citarea părților și a procurorului general. Dacă nu se reține nici un motiv de inadmisibilitate sau vreun caz care să conducă la concluzia că recursul este în mod vădit nefondat acesta se va judeca în ședință publică. Recursul declarat inadmisibil sau în mod evident nefondat nu mai poate fi reiterat (art. 387 C. proc. civ.). O copie după sentința pronunțată se va transmite secretariatului Curții care a pronunțat hotărârea atacată, pentru a se lua act de aceasta pe marginea originală a acesteia. Transmiterea se poate face și pe cale electronică.

Deși procedura de filtrare a recursului a generat unele probleme de interpretare și aplicare, ea a fost considerată utilă pentru descongestionarea instanței supreme de un număr tot mai mare de recursuri în casare.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia, în cazurile strict determinate de lege, se solicită judecătorului care a pronunțat sentința atacată să dispună revocarea acesteia. Reglementarea acestei căi de atac este relativ sumară și foarte asemănătoare cu cea din dreptul francez și din cel românesc.

Motivele de revizuire sunt enumerate limitativ de art. 395 C. proc. civ. și ele se referă, în esență, la pronunțarea unei hotărâri ca urmare a dolului uneia dintre părți împotriva celeilalte; la situația când judecata s-a făcut în baza unor probe recunoscute sau declarate false după pronunțarea deciziei atacate, la situația când după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri decisive pe care partea nu le-a putut prezenta dintr-o cauză de forță majoră sau datorită faptului altei părți, la situația când sentința este rezultatul unei erori de fapt din actele sau înscrisurile cauzei, la situația când sentința este potrivnică altei hotărâri având autoritate de lucru judecat între aceleași părți și la ipoteza când sentința este rezultatul unui dol din partea judecătorului, constatat definitiv pe cale judiciară.

Procedura de judecată este cea prevăzută pentru hotărârea atacată, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Decizia pronunțată poate fi atacată pe aceleași căi procedurale ca și hotărârea care a format obiectul revizuirii. Prin urmare, se poate observa că reglementarea procesual civilă din Italia este asemănătoare cu cea din legislația franceză și din cea românească.

O ultimă cale de atac reglementată în Codul de procedură civilă italian este terța opoziție (art. 404-408). Este o cale de atac similară cu cea reglementată de Noul Cod de procedură civilă francez. Într-adevăr, potrivit art. 404 C. proc. civ. italian un terț poate formula opoziție împotriva unei hotărâri definitive sau executorii pronunțate între alte părți, dacă aceasta este de natură să aducă atingere drepturilor sale. Procedura de judecată este cea prevăzută pentru judecata în instanța a cărei hotărâre a fost atacată. Dacă cererea este inadmisibilă sau nefondată revizuientul poate fi obligat la plata unei amenzi civile.

În Italia, la fel ca și în Franța, există și o justiție administrativă[24], în fruntea căreia se află Consiliul de Stat (înființat în anul 1889). Litigiile dintre guvernanți și guvernați se judecă în primă instanță de către tribunalele regionale, în număr de 20, respectiv câte unul în fiecare regiune. Tribunalele judecă în complet format din trei judecători.

Hotărârile tribunalelor administrative regionale pot fi atacate cu apel la secția jurisdicțională a Consiliului de Stat. Consiliul de Stat judecă în complet format din 5 judecători. În apel nu se pot propune, de regulă, probe noi și nici formula alte cereri.

Sentințele tribunalelor administrative regionale pot fi cenzurate și pe calea terței opoziții și a revizuirii. Deciziile Consiliului de Stat pot fi atacate cu recurs la Curtea Supremă de Casație, dar numai pentru nerespectarea regulilor de competență. Tribunalele administrative joacă un rol important în societatea italiană, ele având puterea de a „forța executivul să-și respecte propriile decizii”[25].

Cauzele de contencios administrativ se judecă în conformitate cu regulile statuate în Codul de procedură administrativă, aprobat prin Decretul legislativ nr.104 din 2 iulie 2010.

Reformele din Italia sunt departe de a fi finalizate. Guvernul italian, în ședința din 5 decembrie 2019, a decis promovarea unei reforme solide a procesului civil. Premierul Conte a declarat că executivul și-a asumat obiectivul de a garanta o „mai mare eficiență (a procedurii n.a.) și o climă mai favorabilă investițiilor străine și business-ului comunitar. Scopul este acela de a garanta un serviciu al justiției mai eficient și atractiv pentru investitori”. În acest scop se urmărește o restructurare a procesului civil astfel încât să se înlăture timpii morți (ședințele în care nu se întâmplă nimic, potrivit afirmațiilor ministrului de justiție) și să se amplifice cazurile în care medierea este obligatorie.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Eduardo J. Couture, Fundamentos del derecho procesal civil, Tercera editcion (postuma), Ediciones Depalma, Buenos Aires, 1981, p. 340. În dreptul latino-american formula „recursos” evocă genric și căile de atac. În dreptul francez denumirea de recurs se folosește pentru revizuire (recorus en revision), iar pentru recursul în casație se utilizează sintagma „pourvoir en casation”.

[2] Eduardo J. Couture, Fundamentos del derecho procesal civil, p. 348.

[3] A se vedea pentru detalii I. Leș, D. Ghiță, Instituții judiciare contemporane, Ediția 2, C.H.Beck, Bucuurești 2019, p. 48-53; I. Leș, Sistemul dublului grad de jurisdicție în dreptul procesual civil actual, în Revista de drept comercial, nr.6/2003, p. 28-39.

[4] A se vedea G. Cornu, J. Foyer, Procedure civile, PUF, Paris 1998, p. 166. A se vedea de asemenea H.B.Machado Segundo, Processo Tributario, Oitava Edicao, Editora Atlas S.A., Sao Paulo, 2015, p. 39.

[5] A se vedea în acest sens R. Perrot, Institutions judiciaires, 8 édition, Montchrestien, Paris 1998; F.Kernaleuguen, Institutiones judiciaires, déuxieme édition, Litec, Paris 1999, p,89; J. Larguier, Procédure civile, ed. A VI-a, Dalloz, Paris 1976, p.8; H. Regoli, Institutions judiciaires, Dalloz, Paris 2 edition, Paris 1999, p. 108 . A se vedea pentru dreptul spaniol V. Cortes Dominguez, V. Moreno Catena, Derecho procesal civil, Parte general, 9 Editcion tirant lo bllanch, Valencia 2017, p. 378.

[6] W. J. Habscheid, Droit judiciaire privée suisse, 2 édition, éntierement revue et corigeé, Librairie de l’Université de Genève, 1981, p. 467.

[7] Eduardo J. Couture, Fundamentos del derecho procesal civil, p. 349.

[8] OCDE (2014), Etude economique de l’OCDE: Italie 2013, Edition OCDE: https://dx.doi/org/101787/eco.surveys-ita-2013-fr (p.110).

[9] R. Perrot, Institutiones judiciaires, p. 192.

[10] Ibidem, 107.

[11] Soraya Amrani Mekki, Les voies de recours face aux contraintes bugetaires, apud https://books.ca/books.

[12] A se vedea în acest sens S. Guinchard, Nouveau Code de procédure civile commenté (Megacode), Dalloz, Paris 1999, p.546-547; L. Cadiet, E. Jeuland, Droit judiciaire privé, Litec, Paris 2006, p. 506.

[13] A se vedea J. Junillon, în Droit et pratique de la procédure civile sous la direction de S. Guincard, Dalloz Paris 2006, 5 edition, p. 1052.

[14] A se vedea H. Regoli, Institutions judiciaires, p. 73.

[15] L. Cadiet, E. Jeuland, Droit judiciaire prive, p. 527.

[16] L. Cadiet, E. Jeuland, Droit judiciaire prive, p. 506 și 527

[17] S. Guinchard, Nouveau Code de procédure civile commenté, p. 592.

[18] Ibidem, p. 601.

[19] R. Perrot, Institutions judiciaires, p. 175.

[20] L. Cadiet, E. Jeuland, Droit judiciaire prive, p. 539.

[21] Ibidem, p. 547.

[22] R. Perrot, Institutions judiciaires, p. 178.

[23] A se vedea pentru unele detalii I. Leș, D. Ghiță, Instituții judiciare contemporane, p. 517-519.

[24] A se vedea pentru detalii I. Leș, D. Ghiță, Instituții judiciare contemporane, p. 557-558.

[25] S. Cassese, El sistema juridico italiano (1945-1999), p. 416, apud www://archivos.juridicas.unam.mx

Considerații generale asupra reglementării căilor de atac în legislațiile procesual-civile din Franța, Italia și Spania was last modified: septembrie 16th, 2020 by Ioan Leș

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Ioan Leș

Ioan Leș

Este doctor în drept din anul 1977 în domeniul dreptului procesual civil, cu o vastă experiență profesională în domeniul juridic, dar și politic și diplomatic, autor a peste 40 de tratate, cursuri şi monografii în domeniul ştiinţelor juridice și a peste 125 de articole şi comentarii de jurisprudenţă.
A mai scris: