Condițiile de formă ale contractului în reglementarea noului Cod civil

Un exemplu în care legea cere forma scrisă ad probationem este cazul contractului de asigurare. Potrivit dispozițiilor inechivoce ale art. 2.200 alin. (1) NCC, pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris, neputând fi probat cu martori, chiar atunci când există un început de dovadă scrisă. Înche­ierea contractului de asigurare se constată prin polița de asigurare sau certificatul de asigu­rare emis și semnat de asigurător ori prin nota de acoperire emisă și semnată de brokerul de asigurare.

Exemplele pot continua, însă încheiem prin a spune că, în principiu, legea este suficient de clară în această materie, precizând expres că forma scrisă este cerută pentru probațiunea contractului, astfel că nu ar trebui să existe dubii cu privire la natura și scopul formei impuse (de pildă, sunt relevante dispozițiile art. 2.272 NCC referitoare la contractul de tranzacție, potrivit cărora, pentru a putea fi dovedită, tranzacția trebuie să fie încheiată în scris).

Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți

Pe lângă forma cerută ad validitatem și forma cerută ad probationem, în dreptul nostru se mai vorbește despre o a treia formă posibilă pe care ar putea să o necesite, în anumite situații, un act juridic, și anume forma cerută pentru opozabilitatea față de terți a actului juridic. În realitate, nu putem vorbi despre o cerință de formă propriu-zisă, aparte, pentru că, spre deosebire de cele două cerințe despre care am discutat (pentru validitate sau pentru probațiune), în cazul de față, actul juridic are deja o anumită formă (fie ad validitatem, fie ad probationem), însă mai trebuie îndeplinită o anumită formalitate pentru ca acel act juridic să fie opozabil terților.

Cu alte cuvinte, actul juridic respectiv este perfect valabil, produce efecte depline între părți și, mai mult, are valoare probatorie deplină între părți, însă pentru a putea fi invocat și față de terți, se cere îndeplinită condiția opozabilității. Așadar, riguros vorbind, forma cerută pentru opozabilitate este, în fapt, un demers pe care trebuie să îl facă părțile semnatare ale unui act (sau alte părți interesate) pentru ca acest act să devină opozabil și terților, dat fiind că între părți (sau succesorii lor universali ori cu titlu universal) actele juridice produc oricum efecte depline, chiar dacă nu au fost îndeplinite formalitățile de opozabilitate/publicitate. Un prim exemplu relevant îl putem oferi din materia garanțiilor reale; potrivit legii, ipoteca mobiliară trebuie înscrisă în arhiva electronică de garanții reale mobiliare, iar ipoteca imobiliară trebuie înscrisă în registrele de carte funciară, ambele înscrieri fiind cerute pentru opozabilitatea față de terți.

Opozabilitatea efectelor contractului, ca noțiune, este definită de prevederile noului Cod civil, legea stipulând expres și inechivoc efectele unui contract față de terți. Astfel, în primul rând, ca principiu (de la care pot exista însă excepții), contractul produce efecte numai între părțile contractante, nu și față de terți. Dar, chiar dacă nu produce efecte față de terți, contractul este opozabil terților, ceea ce înseamnă că terții se pot prevala de efectele contractului, fără a avea însă dreptul de a cere executarea lui (cu excepția cazurilor prevăzute de lege) și fără a putea aduce atingere drepturilor și obligațiilor născute din contract (art. 1.281 NCC). Întrebarea care se pune aici, așadar, este următoarea: când și în ce măsură se consideră că un anumit contract (act juridic) este opozabil terților?

Răspunsul este următorul: ca regulă, condiția de opozabilitate este considerată înde­plinită atunci când actul juridic este supus unei anumite proceduri formale, procedură numită publicitate. Prin excepție, opozabilitatea este considerată efectuată și fără publi­citate, atunci când actul juridic are o dată certă, precum și atunci când opozabilitatea se realizează prin comunicarea unei notificări cu privire la actul juridic (de pildă, prin notificarea făcută debitorului cedat, în cazul cesiunii de creanță).

De lege lata, publicitatea unui act juridic se realizează, în prezent, prin menționarea, înscrierea, înregistrarea actului juridic respectiv într‑un anumit registru public. Cele mai importante registre publice prin intermediul cărora se asigură publicitatea și opozabilitatea actelor în România sunt, potrivit art. 18 NCC, Cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare și Registrul Comerțului.

Condițiile de formă ale contractului în reglementarea noului Cod civil was last modified: mai 2nd, 2018 by Gabriel Tița-Nicolescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii