Condițiile de formă ale contractului în reglementarea noului Cod civil
Gabriel Tița-Nicolescu - martie 1, 2018Precizări prealabile privind modalitățile de exprimare a consimțământului
Abstract
In order for a contract to be valid and, generally, for a legal transaction to be valid, two
types of conditions must be met: conditions of form and conditions of substance.
As far as formal conditions are concerned, they are governed by the principle of
freedom of form, which is expressly regulated by law as a consequence of the principle of
contractual freedom as provided by art. 1.169 NCC. According to this principle, a contract
is concluded by means of the mere agreement of the will of the parties, unless the law
requires certain formalities for such conclusion to be valid (art. 1.178 NCC). On the
contrary, if the law stipulates a particular form of contracts, such form must be complied
with, otherwise sanction will apply as per legal provisions [art. 1.179 par. (2) NCC].
We hereby intend to approach exactly those exceptional legal circumstances that
require that legal transactions have a certain form in order to be fully effective as it was
intended upon their conclusion; furthermore, the frequent and serious confusions arising
concerning these circumstances require such an approach.
Keywords: conditions of contract validity, formal conditions of contracts, evidence of
contract, opposability of contract.
Condiția de formă a unui act juridic reprezintă acea cerință care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință făcută cu intenția de a crea, a modifica sau a stinge un raport juridic concret[1].
Este stabilit de către lege, cu caracter de principiu, că voința de a contracta (consimțământul părților semnatare) poate fi exprimată verbal sau în scris. Totodată, legea recunoaște ca, în practică, acordul de voințe să poată fi manifestat expres (printr-o declarație sau acțiune inechivocă din care reiese expres voința de a contracta), dar și tacit (printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare).
Prima ipoteză nu poate naște discuții, însă se impune să facem câteva precizări cu privire exprimarea tacită a consimțământului. Așadar, în acest caz, deși acordul de voințe nu este dat în mod expres de către partea contractantă, se poate considera, în anumite situații, că acesta a fost totuși exprimat, în mod tacit; art. 1.240 alin. (2) NCC face, așadar, pentru prima dată în dreptul nostru, aplicarea legislativă expresă a vechiului adagiu latin qui tacit consentire videtur (însă într-o măsură mult mai diminuată, fiind vorba mai ales despre continuarea unor contracte existente, și nu despre încheierea unor contracte cu totul noi). Vorbim, prin urmare, despre cazuri în care se poate considera că acordul a fost manifestat, chiar dacă nu expres, ci doar în virtutea legii, a convenției părților sau a uzanțelor. De pildă, legea poate stipula că o anumită atitudine (de regulă omisivă) a unei părți să fie considerată acord de încheiere a contractului. Este cazul tacitei reconducțiuni sau relocațiuni reglementate de art. 1.810 NCC, text de lege potrivit căruia dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să dețină bunul și să își îndeplinească obligațiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locațiune, în condițiile celei vechi, însă pe durată nedeterminată. Dar nu numai legea, ci, așa cum arătam, și contractul poate prevedea că simpla continuare a executării obligațiilor stipulate, după expirarea perioadei contractuale, echivalează cu acordul dat de partea care a continuat să își îndeplinească acele obligații, cu încheierea unui nou contract, în aceleași condiții (de pildă, într-un contract de prestări servicii, după expirarea duratei stipulate, prestatorul continuă să își execute prestațiile către beneficiar, caz în care contractul va continua, însă numai dacă există o astfel de clauză în cuprinsul acestuia). În fine, este posibil ca nici legea și nici convenția părților să nu stipuleze sau să nu permită încheierea unui contract în lipsa unui acord expres din partea părții ce se obligă. Într‑o astfel de situație, singura posibilitate de a considera că acordul tacit a fost totuși dat este ca între părți să existe o practică îndelungată (o cutumă sau o uzanță) care să ne ducă inechivoc la concluzia că partea și‑a dat consimțământul. Trebuie însă să fim foarte precauți cu acest mod excepțional și rarisim de exprimare a consimțământului, întrucât, chiar dacă în prezent uzanțele sunt acceptate ca fiind izvor de drept în România[2], orice uzanță trebuie dovedită de către partea interesată (ea neputând fi prezumată decât dacă este publicată), care trebuie să probeze atât existența uzanței, cât și conținutul acesteia.
Categorii de cerințe de formă. Enumerare
Dacă legea cere o formă scrisă, această formă poate fi, și potrivit noului Cod civil, de două feluri: înscrisul sub semnătură privată sau înscrisul autentic. Cele două tipuri de formă scrisă au însă o forță probantă diferită, după cum prevăd expres dispozițiile legale, fără chestiuni de noutate pe aceste aspecte, față de reglementarea anterioară (C. civ. 1864).
Trebuie să facem, totuși, două delimitări necesare legate de forma actului juridic.
În primul rând, se impune să reamintim aici deosebirea dintre cele două noțiuni folosite în materie de validitate a actului juridic, și anume între conceptul de negotium și cel de instrumentum. Negotium este actul juridic (contractul) privit sub aspectul condițiilor de fond cerute de lege, unde este necesar și suficient, pentru validitatea actului, consimțământul, fiind irelevantă forma pe care o îmbracă acest consimțământ. Instrumentum este actul juridic privit sub aspectul formei pe care o îmbracă acordul părților, adică înscrisul constatator al contractului încheiat între părți. Desigur, în acest material, în care vorbim despre formă, ne referim, în principal, la contract, ca instrumentum.
În al doilea rând, reținem un aspect extrem de important, și anume că legea poate cere forma scrisă (sub semnătură privată sau autentică) fie pentru validitatea contractului, fie pentru probațiunea acestuia (cele două situații fiind cel mai frecvent întâlnite în practică). În fine, chiar dacă situațiile practice sunt mai rare, trebuie precizat că legea poate cere o formă scrisă și pentru opozabilitatea față de terți a contractului încheiat. Așadar, când vorbim despre condiții de formă ale unui act juridic, avem în vedere trei categorii distincte de cerințe:
‑ condiții ad validitatem;
‑ condiții ad probationem;
– condiții cerute pentru opozabilitatea față de terți.
Le abordăm în cele ce urmează, în funcție de importanța acestora.
Forma cerută pentru validitatea contractului (cerința ad validitatem)
Evident, din punct de vedere a normei sancționatoare, cele mai importante cerințe, fără îndeplinirea cărora nu există act juridic privit ca negotium, sunt cele care privesc validitatea actului.
Noul Cod civil prevede expres sancțiunea aplicabilă în cazul în care legea cere inechivoc forma scrisă ad validitatem și această formă este încălcată (sublinierile ne aparțin): „este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabila” [s.n. – art. 1.242 alin. (1) NCC].
Așadar, ca regulă, sancțiunea aplicabilă nerespectării formei cerute expres de lege este, după cum observăm, cea mai drastică, și anume anularea (și, ca regulă, desființarea retroactivă) a actului juridic, cu toate consecințele care derivă din aceasta.
Însă este foarte important de reținut aici că există situații în care legea cere o anumită formă a unui contract, formă care, dacă nu este respectată, nu atrage nulitatea actului ci, eventual, imposibilitatea probațiunii acestuia; putem avea, așa cum arătam mai sus, formă cerută pentru validitatea actului sau doar pentru probațiunea lui (din această situație izvorăște și deosebirea dintre cerințele ad validitatem și cele ad probationem, deosebire pe care, iată, deja o antamăm aici). Situațiile posibile în care legea cere forma actului juridic pentru validitate sau, dimpotrivă, doar pentru probațiune, pot produce, după cum bănuim, grave confuzii, întrucât consecințele nerespectării unei forme sau alta sunt cu totul diferite: nerespectarea formei ad validitatem atrage nulitatea actului, în timp ce nerespectarea formei ad probationem atrage doar dificultatea probării actului, act juridic care, ca negotium, este și va rămâne valabil. Apare, astfel, frecvent întrebarea: ce sancțiune se aplică dacă nu respectăm o anumită formă a unui contract? Legea încearcă să lămurească această importantă dilemă juridică, însă este posibil să mai existe în continuare situații care nu pot fi pe deplin clarificate, urmând a fi lămurite doar de către instanțele de judecată. Vom încerca să facem și noi câteva explicații pe această chestiune esențială.
În primul rând, este necesar, pentru a vorbi despre o formă ad validitatem, ca aceasta să fie cerută, așa cum prevede legea, în chip neîndoielnic (adică în mod sigur, categoric, indiscutabil, incontestabil – definiție dată de DEX) pentru încheierea valabilă a actului juridic. Numai că pot fi situații în care legea nu exprimă în chip neîndoielnic sancțiunea nulității, însă se poate concluziona, din consecințele pe care le produce nerespectarea formei cerute de lege, că această formă este cerută ad validitatem. Cu alte cuvinte, putem întâlni în practică două situații posibile (și aici intervine, de fapt, dificultatea disocierii):
‑ legea prevede expres că nerespectarea unei anumite forme atrage nulitatea sau prevede că acea formă este cerută pentru însăși validitatea actului;
‑ legea nu prevede expres nici sancțiunea și nici faptul că cerința formei este impusă pentru validitatea actului, însă putem deduce, din ansamblul alcătuirii normei juridice, că forma este cerută ad validitatem.
Cel mai frecvent, atunci când legea cere o anumită formă ad validitatem a unui contract, aceasta trebuie să fie forma autentică; însă poate fi cerută ad validitatem și încheierea sub simpla semnătură privată a unui act juridic, cum, de pildă, este cazul contractului de societate prin care se înființează o persoană juridică. Și cu privire la această chestiune apar confuzii frecvente.
Sub aspectul cerințelor de formă ale contractului, ne interesează aici, în principal, actele juridice autentice, acte care, potrivit legii, pot fi încheiate doar în fața notarului public (art. 79 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale)[3], întrucât, așa cum arătam, în majoritatea cazurilor, solemnitatea unui act juridic presupune forma autentică a acestuia.
Practic, în prima situație, în care legea prevede expres că nerespectarea formei cerute atrage nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat, avem, în principiu, aceleași cazuri ca cele prevăzute de lege în cazul contractelor solemne (vânzarea unui bun imobil, donația, etc.). Mai adăugăm aici și condițiile de formă cerute pentru convenția arbitrală [forma autentică a convenției arbitrale atunci când aceasta se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil[4], potrivit art. 548 alin. (2) NCPC] sau pentru convenția de mediere (forma scrisă a contractului de mediere, potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 192/2006). În dreptul procesual mai amintim forma autentică a mandatului dat unei persoane care nu are calitatea de avocat de a reprezenta o persoană fizică în instanță [art. 85 alin. (1) NCPC], forma autentică a cererii de renunțare a reclamantului la însuși dreptul pretins [art. 408 alin. (3) NCPC], a cererii de renunțare la calea de atac [art. 404 alin. (2) NCPC] sau în cazul achiesării la hotărâre [art. 464 alin. (2) NCPC]. Toate aceste exemple relevă inechivoc faptul că un anumit act juridic (fie el bilateral sau unilateral) trebuie să respecte o anume cerință de formă, iar această cerință de formă este impusă expres de dispozițiile legale.
În cea de‑a doua situație, legea nu prevede expres sancțiunea nerespectării formei (formă cerută, de asemenea, în mod expres), însă această sancțiune rezultă inechivoc din modul de formulare a normei juridice. De pildă, avem cazul subrogației convenționale în forma consimțită de debitor (atunci când debitorul se împrumută spre a-și plăti datoria și, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului față de care avea datoria respectivă). În acest caz, potrivit art. 1.595 NCC, actul de subrogație este valabil numai dacă actul de împrumut și chitanța de plată a datoriei au dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar în chitanță se menționează că plata a fost făcută cu banii împrumutați de noul creditor. Prin urmare, data certă cerută atât actului de împrumut, cât și chitanței de plată, precum și mențiunile obligatorii pe care trebuie să le conțină actul de împrumut ne relevă inechivoc o formă ad validitatem a acestui mod de subrogație, întrucât aceste formalități sunt cerute pentru valabilitatea operațiunii juridice.
Pentru a întări caracterul absolut limitativ al situațiilor în care legea sancționează cu nulitatea absolută nerespectarea formei contractului, Codul civil nu permite nici chiar părților contractante să deroge de la cerința formei. Atunci când legea o cere, forma trebuie respectată; în schimb, potrivit art. 1.242 alin. (2) NCC, dacă părțile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într‑o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socotește valabil chiar dacă forma nu a fost respectată. De pildă, dacă părțile încheie un contract de vânzare având ca obiect părți sociale emise de o societate cu răspundere limitată, acest contract va fi perfect valabil sub semnătură privată (întrucât legea nu cere în acest caz forma autentică ad validitatem), chiar dacă părțile au prevăzut anterior, eventual într-un antecontract sau promisiune de vânzare a părților sociale ori într‑o altă convenție, că acest contract trebuie încheiat în formă autentică.
[1] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Șansa, București, 1993, p. 149.
[2] Art. 1 NCC enumeră și recunoaște în mod expres uzanțele ca fiind izvor de drept, punându‑le ca valoare juridică înaintea analogiilor juridice (situațiilor asemănătoare reglementate prin lege); textul de lege instituie și câteva condiții pe care trebuie să le îndeplinească uzanțele.
[3] Noțiunea de înscris autentic este mai largă decât cea de contract autentic. Sunt autentice înscrisurile întocmite de notarii publici, hotărârile judecătorești sau orice alt înscris emis de către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter, cum ar fi, de pildă, actele de stare civilă (actele referitoare la nașterea, căsătoria sau decesul unei persoane fizice) sau înscrisurile întocmite de personalul misiunilor diplomatice sau al oficiilor consulare. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului.
[4] Trebuie reținut aici și faptul că, potrivit legii, orice convenție arbitrală trebuie încheiată în formă scrisă, însă, în opinia noastră, nerespectarea formei scrise nu atrage nulitatea absolută, sancțiunea specifică nerespectării formei ad validitatem. Prin urmare, considerăm că nerespectarea formei scrise (în alte cazuri decât cele în care este vorba despre un bun imobil, când se cere sub sancțiunea nulității absolute forma autentică) este o formă cerută ad probationem, aspect pe care îl deducem din prevederile art. 548 alin. (1) NCPC și art. 1.252 NCC.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.