Competenţa internaţională în materie succesorală a notarilor români sub imperiul Regulamentului (UE) nr. 650/2012

Abstract

 „International authority of the Romanian notaries public in the matter of succession under the (EU) Regulation no. 650/2012

In this article, the author deals with the issue of the international authority of the Romanian notaries public in the matter of succession under the (EU) Regulation no. 650/2012.

The structure and the content of the study reveal the comments upon the dynamic forms for the purpose of applying this Regulation, upon the most important provisions of the Regulation, upon the concept of “court of law”, upon the phrase “other bodies of succession debate”, upon the rules of international authority and procedure set up by the Regulation, upon the practical conclusions regarding the international authority of the Romanian notaries.

Finally, the author makes brief considerations regarding the useful data, which may cause the parties to accept the notary public’s authority, as well as in relation to the Romanian notary public’s familiarity.

Keywords: International authority, successions, (EU) Regulation no. 650/2012, court of law, Romanian notaries public, dynamic forms, court of law, bodies of succession debate, rules of international procedure, practical conclusions.

Notă: S-au lansat formularele dinamice pentru aplicarea acestui Regulament. Concret, din acest moment, instanțele judecătorești și notarii vor avea posibilitatea să completeze formularele prevăzute de Regulament, în limba română, prin intermediul site-ului e-justice.eu, sau să descarce formulare standard, pentru a fi completate pe propriul computer. Link-ul util poate fi accesat AICI.

Luni, 17 august 2015, și-a început aplicarea Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor (în continuare, Regulamentul), așa cum a fost el completat prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1329/2014 al Comisiei din 9 decembrie 2014 de stabilire a formularelor menționate în Regulamentul (UE) nr. 650/2012 […] (în continuare Regulamentul de aplicare).

Lung de 28 de pagini, cu 83 de paragrafe de Preambul și 84 de articole, Regulamentul este o operă vastă de codificare a normelor de drept internațional privat, procesual și administrativ, la nivelul Uniunii Europene, privind succesiunile. Este de remarcat de la început că noțiunea de „stat membru”, în sensul Regulamentului, exclude Regatul Unit, Irlanda și Danemarca.

Printre cele mai importante prevederi ale Regulamentului se numără cele din Capitolul II (art. 4-19), privitor la competența internațională în materie succesorală. Regulamentul dă o definiție extinsă și proprie noțiunii de „instanță judecătorească”. Potrivit art. 3 alin. (2) din Regulament, „În sensul prezentului regulament, termenul de „instanță judecătorească” include orice autoritate judiciară și toate celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare, cu condiția ca aceste autorități și profesioniști din domeniul juridic să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate, și cu condiția ca hotărârile pronunțate de aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea: (a) să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară; și (b) să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind aceleași aspecte. Statele membre notifică Comisiei care sunt celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic menționați la primul paragraf în conformitate cu articolul 79.”

Potrivit art. 79 din Regulament, Comisia stabilește lista celorlalte autorități și profesioniști din domeniul juridic, menționați la art. 3 alin. (2) și o publică, alături de orice modificări ulterioare, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE). Ea o pune la dispoziția publicului și prin orice alte mijloace adecvate, în special prin Rețeaua Judiciară Europeană în materie civilă și comercială[1].

Paragrafele 20-22 din Preambulul Regulamentului ne arată că, în aceste condiții, termenul de „instanță judecătorească” poate include nu doar instanțele propriu-zise, ci și 1) notari; 2) registre de publicitate imobiliară; 3) alți profesioniști din domeniul juridic. Dacă notarii dintr-un stat membru intră sau nu sub incidența normelor în materie de competență depinde de încadrarea lor în definiția noțiunii de „instanță judecătorească”. În funcție de aceasta se determină și forma sub care actele pe care ei le întocmesc circulă în statele membre. Astfel, dacă ei sunt considerați „instanțe judecătorești”, hotărârile lor circulă potrivit dispozițiilor Regulamentului privind recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor judecătorești, în timp ce notarii care nu se încadrează în definiție încheie acte autentice care circulă în conformitate cu dispozițiile Regulamentului privind actele autentice.

Pentru practician și particularul interesat, problema filosofării sferei de cuprindere a definiției „instanțelor judecătorești” nu se pune, deoarece, odată publicată lista în JOUE, ea este decizorie, în sensul că orice autoritate din listă este o „instanță judecătorească” și orice autoritate care nu este o instanță propriu-zisă, și care nu apare în listă, nu este o „instanță judecătorească” în sensul Regulamentului.

Reiese din cele de mai sus că numai „instanțele judecătorești”, adică instanțele propriu-zise și celelalte autorități înscrise în lista publicată de Comisie în JOUE sunt supuse normelor de competență internațională prevăzute de Regulament pentru instanțele judecătorești.

Regulamentul se preocupă în principiu numai cu normele de competență aplicabile „instanțelor judecătorești”, așa cum sunt definite în secțiunea anterioară. Cu toate acestea, legiuitorul european a recunoscut și acceptat faptul că și alte autorități extrajudiciare sunt competente, în majoritatea statelor membre, în materie de succesiuni, potrivit legislației naționale (art. 2). Cel mai bun exemplu sunt notarii, „care, în majoritatea statelor membre, cum este de obicei cazul, nu exercită atribuții judiciare. Prezentul regulament ar trebui să permită tuturor notarilor care sunt competenți în materie de succesiuni în statele membre să exercite astfel de competențe” (para. 20 și 21 din Preambul).

Putem defini „alte organe de dezbatere a succesiunii” ca fiind toate acele organe extrajudiciare care, în temeiul legislației naționale a unui stat membru, au competențe în materie de succesiuni, și nu sunt cuprinse în lista prevăzută de art. 79 alin. (1) din Regulament. Caracterele juridice specifice ale acestor organe sunt că 1) nu sunt organe judiciare; 2) au competențe în materie de succesiuni; 3) nu exercită aceste competențe asemenea instanțelor judecătorești sau prin delegare de către o instanță judiciară; 4) emit acte autentice care nu sunt hotărâri judecătorești.

Apreciem că notarii din România se încadrează în această definiție, soluție preluată și în ghidul de specialitate elaborat în acest sens[2].

Regulamentul nu se ocupă în mod direct cu normele de competență internațională aplicabile altor organe de dezbatere a succesiunii. Concret, competența internațională și cea națională ale acestor organe rămân în domeniul de reglementare al legii proprii. Ceea ce Regulamentul garantează este că acestea vor putea să-și exercite în continuare competențele în materia succesiunilor. Deși Regulamentul nu conține norme de competență extensive în privința altor organe de dezbatere a succesiunii, el reglementează circulația „actelor autentice”, definite în așa fel încât cuprind actele emise de asemenea organe.

Regulamentul nu cuprinde, în textul său normativ, nicio normă de competență internațională privitoare la alte organe de dezbatere a succesiunii. Cu toate acestea, în Preambulul său, sunt cuprinse „explicații” (pseudo-dispoziții), care, în lipsa unui text corespunzător în text, trebuie luate ca norme, privitoare la conflictul de competență internațională. Concret, legiuitorul european a recunoscut că în unele state membre chestiunile referitoare la succesiuni ar putea fi de competența unor autorități nejudiciare, precum notarii, cărora nu li se aplică normele privind competența în temeiul Regulamentului. De aceea, pot apare situații în care în diferite state membre sunt inițiate, în paralele, o tranzacție extrajudiciară și proceduri în instanță referitoare la aceeași succesiune, sau două tranzacții judiciare privind aceeași succesiune.

Normele de competență și procedură (aș spune materială) internațională pe care Regulamentul le instituie într-un asemenea caz, prin para. 36 din Preambul, sunt următoarele:

1) Atunci când există în paralel proceduri extrajudiciare și proceduri judiciare, sau numai proceduri extrajudiciare, în două sau mai multe state membre, de îndată ce iau cunoștință de ele, părțile implicate ar trebui să convină cu privire la modul în care ar trebui să acționeze.

Observăm următoarele aspecte relevante: A) norma se aplică numai în cazul procedurilor paralele în state membre diferite. Aceasta deoarece fiecare stat are propriile norme pentru a evita conflicte pozitive de competență materială între instanțe și alte autorități, precum și între alte autorități extrajudiciare; B) norma se aplică numai când între cele două sau mai multe proceduri paralele se găsește cel puțin una extrajudiciară. Aceasta deoarece conflictele internaționale de competență în materie succesorală dintre (exclusiv) instanțele judecătorești sunt guvernate de prevederile Regulamentului; C) Regulamentul lasă părților posibilitatea de a decide, în temeiul autonomiei lor de voință, cu privire la soarta fiecăreia dintre proceduri, fără a acorda în această primă etapă vreo prioritate procedurilor judiciare. Concret, dacă există acord, părțile vor putea să închidă toate procedurile, să continue numai pe una dintre ele (judiciară sau extrajudiciară), să suspende unele proceduri și să continue pe altele și alte variante. Limitările care vor apare în această materie țin de două aspecte: legea procedurală, care poate să nu permită închiderea facilă a unei proceduri, sau să limiteze posibilitatea de a relua o procedură judiciară la care s-a renunțat; și legea aplicabilă succesiunii, care poate să prevadă reguli care fac imposibilă alegerea uneia dintre variantele în prezență; D) Apreciez că părțile nu au obligația să se consulte cu privire la modul de acțiune. Termenul „ar trebui” (în engleză, should) nu este un verb de obligație, ci unul de recomandare. Ca atare, dacă părțile nu se consultă (deși acest lucru este perfect recomandabil), indiferent de motiv, se poate considera că nu există acord cu privire la modalitatea de acțiune.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] La data redactării prezentului material, Comisia nu publicase încă aceste informații.

[2] Ioana Olaru, Dreptul european al succesiunilor internaționale, ed. Notarom, București, 2014, passim.

Competența internațională în materie succesorală a notarilor români sub imperiul Regulamentului (UE) nr. 650/2012 was last modified: ianuarie 14th, 2016 by Ioan-Luca Vlad

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii