Câteva delimitări necesare între răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală în dreptul privat român
Gabriel Tița-Nicolescu - noiembrie 6, 2016Necessary delimitations between tort liability and contractual liability in the Romanian private law
This article aims at determining the matter of tort liability in the Romanian private law, having as a starting point the new legal regulations, namely the new Romanian Civil Code. However, we will take into consideration the necessary comparisons with the former legal regulations on civil liability, as well as the essential elements of comparative law, namely the relevant concepts in the European codes, the French law, the Canadian law and the common law.
In our view, such brief survey is necessary in order to eliminate the frequent confusions when approaching the judicial institution of civil liability, both among the elements of the two types of liability and between the former and a newly regulated field in the Romanian law, namely the precontractual liability.
Keywords: Civil liability, tort liability, contractual liability, precontractual liability.
1. Răspunderea juridică
Răspunderea juridică este o noțiune largă și universal întâlnită în sistemul nostru de drept ca, de altfel, în orice sistem de drept, întrucât, ca principiu, o normă juridică conține, așa după cum se știe din teoria generală a dreptului, și o componentă denumită sancțiune. Prin urmare, dacă o normă juridică, prin ipoteză, imperativă, fie impune o anumită conduită (normă juridică onerativă) fie, dimpotrivă, interzice o anumită conduită (normă juridică prohibitivă), se încadrează într-o logică juridică instituirea unei sancțiuni legale pentru încălcarea normei imperative. Această sancțiune poate fi una de natură penală, contravențională sau poate fi, de asemenea, de natură civilă, astfel că putem, vorbi, prin urmare, despre o răspundere penală, contravențională sau despre o răspundere civilă, toate acestea încadrându-se, în termeni generici, în conceptul de răspundere juridică. Sigur că aceste forme de răspundere pot interfera, adică, așa cum vom dezvolta în continuare, pot apărea în concurs (de pildă, aceeași faptă ilicită să atragă și o răspundere penală dar, în același timp, și o răspundere civilă).
Față de aceste prime considerații, putem spune că răspunderea juridică reprezintă sancțiunea aplicată unei persoane care nesocotește dispozițiile legale imperative.
2. Răspunderea civilă
Trebuie precizat încă de la început faptul că noțiunea de răspundere civilă[1] nu este definită ca atare de legea română, fiind consfințite, așa cum vedea, doar principiile răspunderii civile, sub cele două forme ale sale, delictuală și contractuală. În opinia noastră, nici nu se impune o definiție legală expresă a conceptului, întrucât, spre deosebire de alți autori, noi credem că, în fapt, chiar dacă prezintă câteva similitudini, cele două forme de răspundere civilă sunt diferite, întrucât condițiile răspunderii sunt diferite în cazul celor două forme (vom antama mai jos aceste considerente). Prin urmare, în ceea ce ne privește, preferăm să încercăm definirea separată a celor două noțiuni, noțiuni care putem spune chiar că stau la baza a două subdiscipline separate de drept civil, și anume, pe de-o parte, teoria generală a obligațiilor contractuale (unde vorbim, într-o măsură consistentă, despre răspunderea contractuală) și, pe de altă parte, răspunderea civilă delictuală. Elementul comun însă pe care nu îl putem ignora, în ambele forme de răspundere, este ideea de reparare a prejudiciului; admitem, prin urmare faptul că, în materie civilă (fie că vorbim despre obligații contractuale, fie că vorbim despre obligații delictuale), obligația de reparație este de esența noțiunii fundamentale de răspundere civilă.
Înainte de reliefarea, în concret, a celor două tipuri de răspundere, se impun a fi făcute câteva precizări, menite să înlăture confuziile ce pot apărea în practică, confuzii cauzate, în principal, de modul de legiferare a materiei răspunderii civile, în general.
De lege lata, conceptul juridic de răspundere civilă face obiectul a două articole, respectiv art. 1.349 NCC, care definește răspunderea delictuală și respectiv art. 1.350 care definește răspunderea contractuală. În aceeași măsură și într-o manieră aproape identică, răspunderea civilă (de la responsabilite civile) este reglementată cu titlu de principiu și de Codul civil Quebec, în același mod în care o face și codul nostru civil, în două articole: art. 1.457 C.C.Q. reglementează principiul răspunderii civile delictuale, în timp ce art. 1.458 instituie principiul răspunderii civile contractuale.
Astfel, observăm că actualul cod civil reglementează cele două tipuri de răspundere în același capitol, respectiv Capitolul IV – Răspunderea civilă, în secțiunea privind dispozițiile generale. În această primă secțiune (care cuprinde doar cele două articole, 1.349 și 1.350) ambele tipuri de răspundere sunt enunțate doar cu titlu de principiu iar secțiunea următoare a Capitolului IV (Secțiunea 2) referitoare la cauzele exoneratoare de răspundere vizează, de asemenea, ambele tipuri de răspundere (deși unele dintre cauzele exoneratoare sunt specifice doar răspunderii delictuale). Aici însă se opresc orice referiri la răspunderea contractuală, întrucât următoarele patru secțiuni ale capitolului referitor la răspunderea civilă (secțiunile 3 – 4 din Capitolul IV) au în vedere, în mod exclusiv, doar răspunderea civilă delictuală, nu și răspunderea civilă contractuală.
Așadar, deși codul civil a intenționat reglementarea unitară a celor două tipuri de răspundere, în realitate, capitolul referitor la răspunderea civilă se referă dar la răspunderea delictuală (cu excepția articolului care definește răspunderea contractuală și a secțiunii referitoare la cauzele exoneratoare de răspundere, comune, cel puțin la nivel teoretic, ambelor forme de răspundere). Aceasta nu înseamnă însă că răspunderea contractuală nu este reglementată de codul civil; dimpotrivă, capitole întregi sunt dedicate, în fapt, acestei instituții juridice, de pildă, întregul Titlu V (intitulat Executarea obligațiilor), titlu cuprins în Cartea a V-a (Despre obligații) a Codului civil.
În opinia noastră, textul articolului 1.350 NCC (cu titlul marginal „răspunderea contractuală”), trebuia plasat înaintea articolului 1.516 NCC, care instituie drepturile oferite de lege creditorului aflat în situația în care debitorul său nu își execută obligațiile contractuale. În acest mod se evitau orice confuzii și, în orice caz, se asigura o reglementare mai coerentă a răspunderii contractuale. Probabil însă că influența Codului civil Quebec și-a spus cuvântul, sursa principală de inspirație a Codului civil român mergând pe același mod de reglementare, spre deosebire de codul civil anterior (Codul civil 1864) inspirat de codul civil francez, care aborda, cu totul distinct, răspunderea delictuală.
3. Răspunderea civilă delictuală
Răspunderea civilă delictuală este o instituție juridică de drept privat care are ca pilon central noțiunea de faptă juridică ilicită.
Fapta juridică ilicită (delit/qvasi-delit[2] în dreptul francez sau civil liability[3] în sistemul de drept common-law) reprezintă o atitudine, o manifestare de voință a unei persoane, prin ipoteză, contrară legii, exercitată fără intenția de a produce efecte juridice, dar care efecte se vor produce, totuși, în virtutea legii. Efectul caracteristic, de esența răspunderii delictuale, este obligația persoanei care a săvârșit fapta ilicită, de a repara prejudiciile cauzate.
Principiul răspunderii civile delictuale poate fi privit din două laturi: fie din perspectiva obligației de a repara prejudiciul, impusă de lege persoanei care l-a cauzat prin fapta ilicită, fie din perspectiva dreptului persoanei care a suferit un prejudiciu prin fapta ilicită, de a fi despăgubită în mod corespunzător. Codul civil român în vigoare (influențat de vechiul Cod civil român dar și de Codul civil francez) și Codul civil Quebec (principala sursă de inspirație a codului nostru civil în materie de obligații) au ales, pentru definirea conceptului, prima variantă; cea de-a doua variantă o regăsim, de pildă, în dreptul anglo-saxon dar și în principiile de codificare a dreptului privat european (Regulile Draft Common Frame of Reference)[4]. În opinia noastră, nu putem vorbi despre o deosebire veritabilă între cele două moduri de legiferare, chestiunea de esență fiind, în fond, aceeași, și anume repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, indiferent dacă această reparație apare ca o obligație a autorului faptei prejudiciabile sau ca un drept al victimei.
Potrivit art. 1.349 NCC, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane[5], iar cel care încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral; condiția prealabilă și esențială pentru a fi însă antrenată răspunderea este ca persoana respectivă să fi avut discernământ la momentul săvârșirii faptei prejudiciabile[6].
Obligația reparării prejudiciului cauzat ca urmare a unei fapte delictuale, este considerată o obligație care are ca izvor faptul juridic, mai exact, faptul juridic ilicit[7], întrucât, de esența răspunderii civile este fapta ilicită, care constă în încălcarea unor obligații legale imperative. Răspunderea civilă intervine, prin urmare, în toate situațiile în care dispozițiile legale sunt încălcate, inclusiv în cazul în care sunt încălcate norme fiscale sau administrative.
Nu putem fi de acord, așadar, cu opinia unor autori care includ, alături de răspunderea penală, și o răspundere administrativă sau chiar despre o răspundere fiscală, întrucât, în fond, tot despre o răspundere civilă vorbim și în aceste cazuri.
De pildă, dacă luăm ca ipoteză fapta unui funcționar public care nu își îndeplinește atribuțiile de serviciu sau și le îndeplinește în mod defectuos, această conduită va putea fi considerată o faptă de natură penală (de pildă, o infracțiune de abuz în serviciu sau de neglijență în serviciu), dar va putea atrage și obligația de reparare a prejudiciului cauzat instituției publice, dacă neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu a cauzat un astfel de prejudiciu. Nu putem vorbi prin urmare, despre o răspundere administrativă, ci despre o răspundere civilă, care, adevărat, poate avea caracterul unei răspunderi patrimoniale, însă este tot o răspundere civilă.
De asemenea, în ipoteza în care este încălcată o normă de drept material fiscal, persoana (fizică sau juridică) vinovată va putea fi răspunzătoare atât penal (de pildă, poate fi reținută o infracțiune de evaziune fiscală în sarcina sa), cât și civil, în sensul în care va fi obligată să acopere prejudiciile cauzate bugetului public. Și într-un astfel de caz vorbim, în opinia noastră, tot despre o răspundere civilă, iar nu despre o răspundere fiscală, chiar dacă, în speță, sunt aplicabile dispoziții legale speciale cuprinse în Codul fiscal sau în alte acte normative din domeniul fiscalității.
Exemplele pot continua și în materia dreptului mediului (unde nu putem vorbi despre o „răspundere de mediu”, ci despre o răspundere civilă atrasă în dreptul mediului), în materia dreptului muncii (unde nu putem vorbi despre o „răspundere de muncă”, ci despre o răspundere civilă întemeiată pe dispozițiile Codului muncii) etc.
În concluzie, după părerea noastră, răspunderea juridică în dreptul român poate îmbrăca doar trei forme, și anume: răspunderea penală, răspunderea contravențională și răspunderea civilă (delictuală). Cele trei forme ale răspunderii, pot apărea, așa cum am arătat deja, în concurs, adică împreună; subliniem însă că ne referim la concursul răspundere penală/răspundere civilă și la concursul răspundere contravențională/răspundere civilă, întrucât răspunderea penală nu poate coexista alături de răspunderea contravențională (se exclud), ceea ce înseamnă că aceeași faptă ilicită nu poate fi reținută, în același timp, ca fiind infracțiune dar și contravenție.
4. Delimitarea răspundere civilă delictuală/răspundere civilă contractuală
Răspunderea civilă delictuală se deosebește de răspunderea civilă contractuală, fiind vorba, în fapt, despre două tipuri diferite de răspundere, cu premise și izvoare cu totul distincte.
Chestiunea de esență pe care trebuie să o reținem privește, așa cum arătam, izvorul care dă naștere obligației. În cazul răspunderii contractuale, aceasta ia naștere ca urmare a încălcării (nerespectării) unei obligații ce derivă dintr-un contract, adică a unei obligații contractuale; este vorba, prin urmare, despre o obligație ce derivă dintr-un act juridic, a cărei încălcare atrage răspunderea contractuală, iar modul concret în care răspunde partea semnatară care nu și-a executat contractul este reglementat, în principal, de convenția părților și, în subsidiar, de lege. În schimb, în cazul răspunderii delictuale, nu se poate vorbi despre existența unui contract, întrucât nu se poate imagina existența unei convenții prealabile între autorul faptei ilicite și victimă; într-o astfel de situație, cauza răspunderii este constituită de o faptă ilicită, considerată ca atare de lege; prin urmare, răspunderea delictuală are ca temei doar legea iar nu convenția părților.
[1] Codul civil Quebec folosește termenul de răspundere civilă (civil liability în varianta de limbă engleză, de la responsabilite civile în varianta de limbă franceză).
[2] Avem în vedere conceptele utilizate de Codul civil francez, respectiv, titlul marginal al Capitolului II al Titlului IV din codul francez, în vigoare și azi, capitol denumit sugestiv Des Delits et des quasi-delits. În mod absolut identic, Capitolul V al Titlului III din Cartea a II-a din Codul civil român de la 1864 (abrogat în anul 2011, prin intrarea în vigoare a noului Cod civil român), reglementa faptele juridice ilicite sub titulatura de delicte și cvasidelicte, întocmai cum o făcea (și o face și în prezent) Codul civil francez. Terminologia folosită de vechiul nostru cod civil era, așa cum am subliniat și cu alte ocazii, profund greșită, clasificarea izvoarelor obligațiilor civile în contracte, cvasicontracte, delicte și cvasidelicte, neavând, practic, nicio logică juridică. Pe de-o parte, cvasi-contractul (gestiunea de afaceri și plata nedatorată) nu avea nimic de-a face cu un acord prealabil al părților, acord care, prin definiție, era de esența oricărui contract ci, reprezenta, în realitate, un fapt juridic propriu-zis; pe de altă parte, cvasi-delictul nu reprezenta, de fapt, nimic mai mult decât delictul, astfel că utilizarea celor două noțiuni – delict și cvasi-delict – era, în mod evident, superfluă. Subliniem însă că, deși noțiunile de delict și cvasidelict nu mai sunt reglementate de codul nostru civil, ele sunt în continuare reglementate de Codul civil francez.
[3] În dreptul englez, de pildă, actul normativ Civil Liability Act 1978 consfințește în mod implicit dar inechivoc, principiile de bază ale răspunderii civile delictuale, prin recunoașterea expresă a dreptului persoane vătămate printr-o faptă ilicită de a primi despăgubirile necesare acoperirii prejudiciilor (civil liability contribution).
[4] Potrivit art. 1:101 DCFR, „A person who suffers legally relevant damage has a right to reparation from a person who caused the damage intentionally or negligently or is otherwise accountable for the causation of the damage”.
[5] Textul art. 1.349 NCC este aproape identic cu cel al art. 1.457 Cod civil Quebec, principala sursă de inspirație a codului nostru civil în materie de obligații.
[6] Despre discernământ am mai vorbit și cu altă ocazie (în acest sens, G. Tița-Nicolescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor contractuale. Ed. Universul Juridic, București, 2016). Vom avea însă în vedere, de asemenea, aspectele legate de discernământ și în răspunderea civilă delictuală, dat fiind că vorbim, în fond, despre o condiție sine qua non pentru existența oricărei forme de răspundere civilă.
[7] Așa cum am arătat în cursul nostru de obligații citat mai sus, izvoarele obligaților civile pot fi clasificate, plecând de la reglementările noului cod civil, în obligații izvorâte din acte juridice (contracte și acte unilaterale), din fapte juridice (licite sau ilicite) și din lege.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.