Câteva delimitări necesare între răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală în dreptul privat român
Gabriel Tița-Nicolescu - noiembrie 6, 2016Mai mult, răspunderea contractuală este supusă principiului disponibilității, în sensul că părțile pot conveni în orice mod înlăturarea sau diminuarea acesteia, chiar și în condițiile în care au stipulat în mod expres, în contract, cazurile de răspundere (cazuri care, prin ipoteză, sunt îndeplinite), întrucât creditorul are dreptul, iar nu obligația, de a uza de mijloacele legale pentru a-și acoperi prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale. În schimb, răspunderea delictuală este supusă unor dispoziții de ordine publică, menite să asigure respectarea unui principiu fundamental de drept, și anume că orice persoană este obligată să respecte regulile de conduită și să nu aducă atingere drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane; prin urmare, față de caracterul imperativ al reglementării legale a răspunderii delictuale, spre deosebire de răspunderea contractuală, posibilitatea excluderii sau limitării răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite este mult diminuată, fiind permisă de lege doar în anumite situații de excepție.
Din aceste considerente derivă, după părerea noastră, și alte deosebiri importante între cele două forme de răspundere, deosebiri care se regăsesc în condițiile de atragere a răspunderii. Astfel, deși, în principiu, ambele forme de răspundere presupun existența celor patru elemente ”clasice” ale răspunderii juridice (fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu), nu putem să nu observăm câteva aspecte care relevă disocieri de esență între acestea. Absolut exemplificativ (întrucât asupra acestor delimitări, mai mult decât importante, se impune să ne aplecăm mai profund) punctăm doar câteva dintre aceste elemente care permit disocierea evidentă a celor două forme de răspundere și plasarea lor în cadrul unor instituții juridice separate:
– Fapta ilicită contractuală este stipulată în convenția părților și constă în neexecutarea unei obligații contractuale; în schimb, fapta ilicită delictuală este prevăzută de lege și constă în încălcarea unei dispoziții imperative a legii;
– Vinovăția este prezumată în răspunderea contractuală, prin simpla neexecutare (întocmai și la termen) a obligațiilor asumate prin convenție și, în principiu, pe cale de consecință, forma vinovăției este indiferentă, întrucât debitorul obligației contractuale va răspunde, oricum, pentru neexecutare; în schimb, vinovăția autorului unei fapte ilicite trebuie dovedită și – foarte important –, este relevantă forma de vinovăție concretă cu care a acționat acesta, pentru a fi clarificată întinderea răspunderii delictuale;
– Legătura de cauzalitate este prezumată (ca și vinovăția) în cazul răspunderii contractuale, de vreme ce simpla neexecutare a obligației atrage răspunderea debitorului; în schimb, legătura de cauzalitate trebuie dovedită în cazul răspunderii delictuale;
– Prejudiciul este cuantificat, de cele mai multe ori, de părțile semnatare ale convenției, în cazul răspunderii civile contractuale (sub forma unor clauze penale), astfel că el trebuie acoperit, fără a mai fi necesare alte dovezi; în schimb, în răspunderea civilă delictuală trebuie dovedit cu exactitate cuantumul prejudiciului solicitat a fi reparat de autorul faptei ilicite.
O altă diferență importantă rezidă și în caracterul – subiectiv sau, după caz, obiectiv – al răspunderii civile. Răspunderea contractuală este o răspundere eminamente subiectivă, întemeiată pe vinovăția debitorului obligației neexecutate (fie aceasta și sub cea mai ușoară formă), chiar dacă această vinovăție se prezumă din simpla contravenție la contract. În schimb, răspunderea civilă delictuală, având în vedere necesitatea asigurării unei finalității a instituirii imperative a regulilor de ordine de publică ce stau la baza acesteia, este incidentă și sub o formă obiectivă, așa cum este cazul răspunderii civile pentru pagubele pricinuite de lucruri, animale sau edificii, unde, în mod firesc, de cele mai multe ori, nu putem vorbi despre acțiunea efectivă a persoanei responsabile.
În concluzie, ne raliem și noi curentului doctrinar care susține așa-numita teorie a dualității răspunderii civile, teorie care exclude concilierea celor două forme de răspundere și impune, pe cale de consecință, o abordare distinctă a acestora[8].
5. Răspunderea precontractuală
În dreptul francez se vorbește și despre o răspundere precontractuală, incidentă în cazul în care una dintre părțile care intenționează și negociază încheierea unui contract își încalcă obligația de bună-credință în negocieri și, pe cale de consecință, rupe negocierile într-un mod care cauzează prejudicii celeilalte părți. Există, în acest sens, o jurisprudență consistentă în dreptul francez, toate soluțiile fiind însă cât se poate de consecvente, în sensul că o astfel de răspundere precontractuală are, fără îndoială, natura juridică a unei răspunderi civile delictuale[9]. Această delimitare a răspunderii precontractuale este firească în sistemul de drept francez, unde, ca și în codul nostru civil anterior, nu este reglementată legal etapa negocierii contractului (etapa precontractuală), astfel că o faptă cauzatoare de prejudicii săvârșită în această fază excede răspunderii contractuale (prin ipoteză, contractul nefiind încă încheiat) și se situează, prin urmare, pe tărâmul răspunderii civile delictuale.
În dreptul nostru însă, principiul bunei-credinţe contractuale este reglementat expres şi inechivoc prin dispoziţiile noului Cod civil, reglementarea legală fiind edictată sub forma unei norme juridice imperative (iar nu supletive): „Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie” (art. 1.170 NCC, care reia şi dezvoltă, cu elemente de noutate, prevederile art. 970 din vechiul Cod civil)[10]. Aşadar, este cert că, potrivit noilor dispoziții legale (inspirate se pare, din art. 1.375 C.C.Q.), buna-credinţă trebuie să existe la trei momente distincte: la negocierea contractului, la încheierea (semnarea) contractului şi, în fine, pe timpul executării contractului[11].
Dacă despre buna-credinţă ce trebuie să existe la momentul încheierii contractului şi în timpul executării contractului cunoşteam de multă vreme (din vechea reglementare cuprinsă în codul civil anterior dar şi din raporturile de drept internaţional privat) de absolută noutate este obligaţia respectării bunei-credinţe pe timpul negocierii contractului.
Este, în primul rând, de noutate, pentru că însăşi reglementarea etapei negocierilor în istoricul unui contract este cu totul inedită în legislaţia noastră internă dar şi pentru că, expresis verbis, legea consacră buna-credinţă în negocieri. Art. 1.183 NCC este cât se poate de elocvent în acest sens, reglementând expres etapa negocierii ca o etapă de sine-stătătoare în formarea contractului, plecând însă de la efectuarea cu bună-credinţă a acestor negocieri. În ceea ce privește sancțiunea, ca regulă, reținem că iniţierea negocierilor sau întreruperea negocierilor contrar bunei-credințe se va sancționa prin obligarea părții la plata de daune-interese reprezentând, ca regulă, cheltuielile angajate în vederea negocierii și orice alte pierderi derivate din renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte asemănătoare. Este însă important de observat că, totuși, legea pleacă de la îndreptățirea prezumată a părților de a rupe negocierile fără a fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora[12].
Care este diferența față de reglementarea anterioară? În vechiul Cod civil, negocierile puteau fi întrerupte imediat și oricând; atât timp cât nu se încheiase contractul, oricare dintre părți putea să se răzgândească, chiar dacă părțile erau într-o fază avansată de discuții, fază în care, de multe ori, părțile ajungeau după un timp îndelungat și după efectuarea unor costuri consistente. Evident, sub imperiul noului cod civil, acest lucru nu mai este posibil fără a atrage obligația plății de daune-interese. Aspectul de esență care trebuie însă reținut în această chestiune este acela că natura juridică a răspunderii civile este una delictuală.
[8] A se vedea, pentru amănunte, L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012. Autorul descrie cele trei teorii exprimate în literatura juridică, (indicând și adepții fiecăreia dintre aceste teorii), respectiv teoria dualității răspunderii civile, teoria unității răspunderii civile (care susține existența unei singure forme de răspundere civilă, și anume, cea delictuală) și teoria intermediară (care susține existența unei singure forme de răspundere civilă, însă din care se pot desprinde două branșe, respectiv răspunderea delictuală și răspunderea contractuală). Marea majoritate a autorilor români a îmbrățișat teoria intermediară.
[9] Code civil, Dalloz, Edition 2012, Paris, 2011, p. 1684.
[10] Pentru o abordare, pe larg, a principiului bunei-credințe, inclusiv în faza precontractuală, a se vedea G. Tița-Nicolescu. Câteva aspecte de noutate privind principiul bunei-credințe contractuale în Noul Cod civil român, în Pandectele Române nr. 4/2013, p. 16.
[11] Buna-credință (precontractuală), ca principiu de bază după care se călăuzește (sau ar trebui să se călăuzească) orice persoană la momentul în care inițiază formarea unui contract se compune din trei elemente esențiale: obligația de loialitate, obligația de cooperare și obligația de confidențialitate.
[12] Soluția este conformă cu dispozițiile art. 2:301: „Negotiations Contrary To Good Faith” din Principiile PECL: „A party is free to negotiate and is not liable for failure to reach an agreement. However, a party who has negotiated or broken off negotiations contrary to good faith and fair dealing is liable for the losses caused to the other party” (sublinierile ne aparțin).
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.