Câteva delimitări necesare între răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală în dreptul privat român

Mai mult, răspunderea contractuală este supusă principiului disponibilității, în sensul că părțile pot conveni în orice mod înlăturarea sau diminuarea acesteia, chiar și în condițiile în care au stipulat în mod expres, în contract, cazurile de răspundere (cazuri care, prin ipoteză, sunt îndeplinite), întrucât creditorul are dreptul, iar nu obligația, de a uza de mijloacele legale pentru a-și acoperi prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale. În schimb, răspunderea delictuală este supusă unor dispoziții de ordine publică, menite să asigure respectarea unui principiu fundamental de drept, și anume că orice persoană este obligată să respecte regulile de conduită și să nu aducă atingere drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane; prin urmare, față de caracterul imperativ al reglementării legale a răspunderii delictuale, spre deosebire de răspunderea contractuală, posibilitatea excluderii sau limitării răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite este mult diminuată, fiind permisă de lege doar în anumite situații de excepție.

Din aceste considerente derivă, după părerea noastră, și alte deosebiri importante între cele două forme de răspundere, deosebiri care se regăsesc în condițiile de atragere a răspunderii. Astfel, deși, în principiu, ambele forme de răspundere presupun existența celor patru elemente ”clasice” ale răspunderii juridice (fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu), nu putem să nu observăm câteva aspecte care relevă disocieri de esență între acestea. Absolut exemplificativ (întrucât asupra acestor delimitări, mai mult decât importante, se impune să ne aplecăm mai profund) punctăm doar câteva dintre aceste elemente care permit disocierea evidentă a celor două forme de răspundere și plasarea lor în cadrul unor instituții juridice separate:

– Fapta ilicită contractuală este stipulată în convenția părților și constă în neexecutarea unei obligații contractuale; în schimb, fapta ilicită delictuală este prevăzută de lege și constă în încălcarea unei dispoziții imperative a legii;

– Vinovăția este prezumată în răspunderea contractuală, prin simpla neexecutare (întocmai și la termen) a obligațiilor asumate prin convenție și, în principiu, pe cale de consecință, forma vinovăției este indiferentă, întrucât debitorul obligației contractuale va răspunde, oricum, pentru neexecutare; în schimb, vinovăția autorului unei fapte ilicite trebuie dovedită și – foarte important –, este relevantă forma de vinovăție concretă cu care a acționat acesta, pentru a fi clarificată întinderea răspunderii delictuale;

– Legătura de cauzalitate este prezumată (ca și vinovăția) în cazul răspunderii contractuale, de vreme ce simpla neexecutare a obligației atrage răspunderea debitorului; în schimb, legătura de cauzalitate trebuie dovedită în cazul răspunderii delictuale;

– Prejudiciul este cuantificat, de cele mai multe ori, de părțile semnatare ale convenției, în cazul răspunderii civile contractuale (sub forma unor clauze penale), astfel că el trebuie acoperit, fără a mai fi necesare alte dovezi; în schimb, în răspunderea civilă delictuală trebuie dovedit cu exactitate cuantumul prejudiciului solicitat a fi reparat de autorul faptei ilicite.

O altă diferență importantă rezidă și în caracterul – subiectiv sau, după caz, obiectiv – al răspunderii civile. Răspunderea contractuală este o răspundere eminamente subiectivă, întemeiată pe vinovăția debitorului obligației neexecutate (fie aceasta și sub cea mai ușoară formă), chiar dacă această vinovăție se prezumă din simpla contravenție la contract. În schimb, răspunderea civilă delictuală, având în vedere necesitatea asigurării unei finalității a instituirii imperative a regulilor de ordine de publică ce stau la baza acesteia, este incidentă și sub o formă obiectivă, așa cum este cazul răspunderii civile pentru pagubele pricinuite de lucruri, animale sau edificii, unde, în mod firesc, de cele mai multe ori, nu putem vorbi despre acțiunea efectivă a persoanei responsabile.

În concluzie, ne raliem și noi curentului doctrinar care susține așa-numita teorie a dualității răspunderii civile, teorie care exclude concilierea celor două forme de răspundere și impune, pe cale de consecință, o abordare distinctă a acestora[8].

5. Răspunderea precontractuală

În dreptul francez se vorbește și despre o răspundere precontractuală, incidentă în cazul în care una dintre părțile care intenționează și negociază încheierea unui contract își încalcă obligația de bună-credință în negocieri și, pe cale de consecință, rupe negocierile într-un mod care cauzează prejudicii celeilalte părți. Există, în acest sens, o jurisprudență consistentă în dreptul francez, toate soluțiile fiind însă cât se poate de consecvente, în sensul că o astfel de răspundere precontractuală are, fără îndoială, natura juridică a unei răspunderi civile delictuale[9]. Această delimitare a răspunderii precontractuale este firească în sistemul de drept francez, unde, ca și în codul nostru civil anterior, nu este reglementată legal etapa negocierii contractului (etapa precontractuală), astfel că o faptă cauzatoare de prejudicii săvârșită în această fază excede răspunderii contractuale (prin ipoteză, contractul nefiind încă încheiat) și se situează, prin urmare, pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

În dreptul nostru însă, principiul bunei-credințe contractuale este reglementat expres și inechivoc prin dispozițiile noului Cod civil, reglementarea legală fiind edictată sub forma unei norme juridice imperative (iar nu supletive): „Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație” (art. 1.170 NCC, care reia și dezvoltă, cu elemente de noutate, prevederile art. 970 din vechiul Cod civil)[10]. Așadar, este cert că, potrivit noilor dispoziții legale (inspirate se pare, din art. 1.375 C.C.Q.), buna-credință trebuie să existe la trei momente distincte: la negocierea contractului, la încheierea (semnarea) contractului și, în fine, pe timpul executării contractului[11].

Dacă despre buna-credință ce trebuie să existe la momentul încheierii contractului și în timpul executării contractului cunoșteam de multă vreme (din vechea reglementare cuprinsă în codul civil anterior dar și din raporturile de drept internațional privat) de absolută noutate este obligația respectării bunei-credințe pe timpul negocierii contractului.

Este, în primul rând, de noutate, pentru că însăși reglementarea etapei negocierilor în istoricul unui contract este cu totul inedită în legislația noastră internă dar și pentru că, expresis verbis, legea consacră buna-credință în negocieri. Art. 1.183 NCC este cât se poate de elocvent în acest sens, reglementând expres etapa negocierii ca o etapă de sine-stătătoare în formarea contractului, plecând însă de la efectuarea cu bună-credință a acestor negocieri. În ceea ce privește sancțiunea, ca regulă, reținem că inițierea negocierilor sau întreruperea negocierilor contrar bunei-credințe se va sancționa prin obligarea părții la plata de daune-interese reprezentând, ca regulă, cheltuielile angajate în vederea negocierii și orice alte pierderi derivate din renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte asemănătoare. Este însă important de observat că, totuși, legea pleacă de la îndreptățirea prezumată a părților de a rupe negocierile fără a fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora[12].

Care este diferența față de reglementarea anterioară? În vechiul Cod civil, negocierile puteau fi întrerupte imediat și oricând; atât timp cât nu se încheiase contractul, oricare dintre părți putea să se răzgândească, chiar dacă părțile erau într-o fază avansată de discuții, fază în care, de multe ori, părțile ajungeau după un timp îndelungat și după efectuarea unor costuri consistente. Evident, sub imperiul noului cod civil, acest lucru nu mai este posibil fără a atrage obligația plății de daune-interese. Aspectul de esență care trebuie însă reținut în această chestiune este acela că natura juridică a răspunderii civile este una delictuală.


[8] A se vedea, pentru amănunte, L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012. Autorul descrie cele trei teorii exprimate în literatura juridică, (indicând și adepții fiecăreia dintre aceste teorii), respectiv teoria dualității răspunderii civile, teoria unității răspunderii civile (care susține existența unei singure forme de răspundere civilă, și anume, cea delictuală) și teoria intermediară (care susține existența unei singure forme de răspundere civilă, însă din care se pot desprinde două branșe, respectiv răspunderea delictuală și răspunderea contractuală). Marea majoritate a autorilor români a îmbrățișat teoria intermediară.

[9] Code civil, Dalloz, Edition 2012, Paris, 2011, p. 1684.

[10] Pentru o abordare, pe larg, a principiului bunei-credințe, inclusiv în faza precontractuală, a se vedea G. Tița-Nicolescu. Câteva aspecte de noutate privind principiul bunei-credințe contractuale în Noul Cod civil român, în Pandectele Române nr. 4/2013, p. 16.

[11] Buna-credință (precontractuală), ca principiu de bază după care se călăuzește (sau ar trebui să se călăuzească) orice persoană la momentul în care inițiază formarea unui contract se compune din trei elemente esențiale: obligația de loialitate, obligația de cooperare și obligația de confidențialitate.

[12] Soluția este conformă cu dispozițiile art. 2:301: „Negotiations Contrary To Good Faith” din Principiile PECL: „A party is free to negotiate and is not liable for failure to reach an agreement. However, a party who has negotiated or broken off negotiations contrary to good faith and fair dealing is liable for the losses caused to the other party” (sublinierile ne aparțin).

Câteva delimitări necesare între răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală în dreptul privat român was last modified: decembrie 16th, 2016 by Gabriel Tița-Nicolescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista