Caracterul ilicit al actului prin care interesele cetățeanului au fost lezate ca și condiție generală a protecției diplomatice. Aspecte ale teoriei „clean hands”

Abstract

Unlawful instrument by which the citizen’s interests were prejudiced as a general condition of the diplomatic protection. Aspects of the “clean hands” theory

By way of explanation, diplomatic protection of aliens and their property may correctly be described as an institution in the international legal system.

Diplomatic protection means action taken by a State against another State in respect of an injury to the person or property of a national caused by an internationally wrongful act or omission attributable to the latter State. In exceptional circumstances, diplomatic protection may be extended to a non-national.

Diplomatic protection consists of the invocation by a State, through diplomatic action or other means of peaceful settlement, of the responsibility of another State for an injury caused by an internationally wrongful act of that State to a natural or legal person that is a national of the former State with a view to the implementation of such responsibility.

There is a distinction between the situation where the initial injury is a private wrong or the alien is a defendant in a proceeding, and that in which the State commits a wrong which may be equated to an international wrongful delict or tort against the alien. The difference between the two situations is that in the one the alleged initial wrong does not by itself generate a violation of international law, while in the other it does.

Keywords: Concept of diplomatic protection, violation of international law, the international minimum standard, internationally wrongful act/internationally unlawful act or omission of the respondent State, the defendant state, the injured alien, denial of justice, the “Clean Hands” Doctrine.

1. Caracterul ilicit al actului prin care interesele cetățeanului au fost lezate

Doctrina din domeniul protecției diplomatice este strâns legată de răspunderea statelor față de lezările aduse străinilor prin acte ilicite. Ideea că actele ilicite ori omisiunile care cauzează lezări străinilor angajează statul căruia îi pot fi imputabile astfel de acte ori omisiuni a început să fie răspândită în comunitatea internațională către sfârșitul anilor 20. În acele vremuri era general acceptat că, deși statul nu era obligat să accepte străini pe teritoriul său, odată ce o făcea, acesta se regăsea obligat față de statul de naționalitate a străinului să confere și să asigure un grad de protecție persoanei și proprietății străinului în conformitate cu un așa-zis minim standard internațional de protecție (tratament) a străinilor.[1]

De-a lungul timpului, au avut loc câteva încercări de codificare a acestui principiu.

În 1927, Institutul de Drept Internațional a adoptat o rezoluție cu privire la „Responsabilitatea internațională a statelor pentru lezările petrecute pe teritoriul lor și aduse persoanelor și proprietăților străinilor”, în care se prevedea că statul este responsabil pentru lezările aduse străinilor prin orice acțiune sau omisiune contrară obligațiilor sale internaționale.[2]

În 1930, la cea de-a treia adunare a Conferinței de la Haga de codificare a dreptului internațional a fost adoptată în primă lecturare o prevedere legală ce specifica că responsabilitatea internațională incumbă statului, dacă există orice fel de neîndeplinire a executării obligațiilor internaționale ale acestuia, venite din partea organelor sale și care cauzează prejudicii persoanei și proprietății străinului pe teritoriul statului sus-menționat.

Mai târziu, Proiectul de Convenție asupra responsabilității statului pentru prejudicii aduse străinilor (Harvard, 1960) a propus ca un stat să fie internațional responsabil pentru un act ori omisiune care, conform dreptului internațional, este ilicit, poate fi atribuit statului și cauzează un prejudiciu, o violare, o încălcare a drepturilor străinului.[3]

Astfel, acest principiu a început să fie acceptat ca regulă cutumiară internațională și să fie aplicat în numeroase decizii judiciare și arbitrale.

Trebuie precizat, totuși, că în timpul perioadei decolonizării, unii au respins aplicabilitatea universală a acestui principiu pe motiv că deschidea ușa abuzurilor puterilor imperialiste, că era o invenție esențială pentru puterile vestice și că străinii nu trebuiau să se bucure de o protecție mai extinsă decât cea a propriilor naționali ai statului în cauză. În ciuda unor astfel de critici, responsabilitatea statului pentru lezări aduse străinilor este general acceptată astăzi. De asemenea, este general acceptat că o astfel de responsabilitate este însoțită de o obligație sau datorie de a repara prejudiciul cauzat.

Deci, problema protecției diplomatice nu se pune decât în cazul în care există o violare a dreptului internațional, adică în caz de răspundere internațională. Exercitarea protecției diplomatice se caracterizează prin apariția unui raport juridic interstatal, în cadrul căruia statul național își manifestă dreptul său față de statul de reședință, care este obligat să răspundă internațional, deoarece pe teritoriul său au fost prejudiciate interesele unui cetățean străin. Deși obligația statului teritorial culpabil apare în domeniul dreptului privat, răspunderea acestuia este internațională din momentul în care statul național își face proprii interesele prejudiciate ale naționalului său și își asumă apărarea acestora în temeiul dreptului de protecție diplomatică.

Trebuie să existe o încălcare a unui drept sau interes care să se fi produs ca rezultat al violării unor norme ale dreptului internațional sau a unor angajamente interstatale valabile ori să fie consecința nerespectării de către organele statului acreditar a legilor și regulamentelor în vigoare pe teritoriul acestuia sau, pe scurt, conduita ilegală, activitatea contrară dreptului internațional, a statului față de care se întreprinde acțiunea diplomatică.[4]

Dreptul la protecție diplomatică se regăsește în statul de naționalitate a persoanei ale cărei drepturi au fost violate ori lezate. Acest drept se bazează pe ficțiunea că o lezare adusă individului reprezintă o lezare adusă statului său de naționalitate. Originile acestei doctrine sau ficțiune datează din secolul al XVIII-lea, când Emmerich de Vattel a precizat că oricine tratează necorespunzător un cetățean aduce lezări statului care trebuie să protejeze acel cetățean.[5] De asemenea, el a elucidat regula de aur a suveranității, și anume că „acela care este tratat așa cum tratează el pe alții nu se poate plânge/nu poate reclama”.[6]

Deși această doctrină tradițională a ridicat o considerabilă controversă, în special cu privire la ce drepturi sunt revendicate atunci când statul exercită protecția diplomatică în numele naționalului său, este eminamente acceptată ca regulă cutumiară internațională aserțiunea că statul are dreptul să își protejeze naționalii aflați în afara granițelor teritoriului său.

Autori ca Vattel și Hefter au tratat subiectul, în contextul chestiunii mai largi a responsabilității statului, dar fundamentarea clasică a protecției diplomatice este văzută până la urmă, ca un compromis între două principii în conflict – cel al suveranității personale și cel al suveranității teritoriale a statelor.[7] Se susține că ea și-ar găsi fundamentarea în obligația impusă de către dreptul internațional statelor de a asigura străinilor care se găsesc pe teritoriul lor un tratament care să nu fie inferior unui anumit standard minim[8] sau că există un principiu fundamental de drept internațional, potrivit căruia fiecare stat are dreptul să protejeze naționalii săi – persoane fizice și juridice – contra oricărei violări din partea autorităților statului de reședință sau a cetățenilor acestuia. Nu se poate contesta existența unui principiu elementar de drept internațional, în virtutea căruia un stat este îndreptățit să protejeze cetățenii prejudiciați prin acte contrare dreptului internațional comise de un alt stat.[9]

În doctrină însă, condiția caracterului ilicit al faptei prin care a fost violat un drept, a fost suplimentată și de ideea că persoana pentru care se exercită protecția diplomatică, trebuie să fi avut o conduită corectă – teoria „clean hands”; în cazul în care a violat legea internă a statului de reședință sau a desfășurat o activitate contrară dreptului internațional, cererea este inadmisibilă. Se invocă fie principii juridice (nullum commodum capere de sua iniuria propria sau ex delicto non oritur action), fie echitatea. S-a conchis, în doctrină și în jurisprudență, în sensul existenței unei reguli cutumiare, potrivit căreia nu s-ar putea exercita protecția diplomatică și pretinde o reparație, pentru prejudiciul suferit de un național culpabil (nemo auditur propriam turpitudinen allegans).[10]

2. Teoria „Clean Hands”

Conform lui Sir Gerald Fitzmaurice „cel care cere reparație trebuie să vină cu mâinile curate”.[11] În contextul protecției diplomatice, doctrina este invocată deseori cu scopul de a împiedica Statul să exercite protecția diplomatică în cazul în care naționalul, pe care dorește să îl apere ori protejeze, a suferit o violare ori lezare a drepturilor sale drept consecință a unui comportament delictual ori ilegal. Această doctrină nu se aplică în cazul disputelor ori conflictelor referitoare la relațiile interstatale, unde Statul nu caută să își protejeze naționalul, ci se aplică cazurilor în care Statul dorește să-l protejeze, și anume cazurilor de protecție diplomatică.

Vagul concept al teoriei „clean hands” nu a fost diferit de înțelesul principiului general al bunei-credințe în contextul relațiilor dintre state și nu a avut consecințe independente, doar efecte practice minore asupra regulilor generale ale răspunderii internaționale. Totuși, în contextul protecției diplomatice, care implică relații între state și cetățeni, acest concept a conturat o nouă semnificație: a devenit funcțional, deoarece în absența „clean hands” exercițiul protecției diplomatice fusese paralizat. Adică, dacă o persoană fizică, cetățean care s-a bucurat de protecție diplomatică, a violat ori nu a respectat fie normele dreptului internațional, fie legea internă a Statului de reședință, în contextul general al cererii, Statul chemat să facă exercițiul protecției diplomatice nu va mai putea face uz de instituția sus-menționată.[12] Această doctrină își produce efectele numai în contextul protecției diplomatice, existând deja numeroase cazuri în care a fost aplicată.[13] Invocarea teoriei a dus la rezultatul ca cererea de protecție diplomatică să fie inadmisibilă.

2.1. Aplicabilitatea sau non-aplicabilitatea doctrinei „Clean Hands” în disputele inter-State

Deși se susține că teoria „clean hands” nu se aplică disputelor cu privire la relațiile inter-State, în practică aceasta a fost invocată și în contextul acestor relații unde Statele ori judecătorii au găsit de cuviință să considere o cerere ca fiind inadmisibilă ori drept respinsă pentru motivul că „mâinile statului aplicant ar fi murdare”.

Cel mai recent argument în această direcție a fost ridicat de Israel în procedurile advisoriale pe tema consecințelor legale atribuite construcției unui zid în Teritoriul Palestinian Ocupat. În acest caz, Israelul a susținut că Palestina, stat considerat ca fiind responsabil pentru o plenitudine de acte de violență îndreptate împotriva populației israelite, nu poate căuta în instanță un remediu pentru situația creată prin comportamentul său delictual ori ilegal. În acest context Israelul a invocat principiul nullus comodus capere potest de sua injuria propria, care este considerat a fi relevant în procedurile advisoriale, ca și în cazurile contencioase. De aceea, Israelul a concluzionat că buna-credință și principul „clean hands” constituie un factor hotărâtor și diriguitor ce ar trebui să determine instanța să refuze cererea Adunării Generale.[14] Instanța nu a considerat acest argument ca fiind pertinent, motivând că opinia ori avizul fusese cerut Adunării Generale, și nu unui Stat anume ori entitate. În mod semnificativ însă, instanța nu a respins relevanța argumentului în disputele inter-State în procedurile contencioase.

În alt caz, Oil Platforms, SUA a ridicat argumentul „caracterului primar” prin care solicitau instanței să respingă cererile Iranului datorită conduitei ilegale a acestui stat. Iranul considerase argumentul drept un argument „clean hands”, care era (conform reclamației) irelevant în conflictele directe dintre state, în comparație cu cererile pentru protecție diplomatică, arătând că instanța se găsește în fața unei cauze de inadmisibilitate a petiției. Iranul realizase că acest principiu ar putea avea impact și semnificație în faza de fond a judecării cauzei. Instanța a respins argumentul conform căruia cererea SUA era una inadmisibilă și a hotărât că nu era necesar să analizeze cererea SUA (de a clasa ori respinge cererea Iranului) pe baza conduitei ilegale a ultimului. De asemenea, instanța nu a făcut nici un comentariu privind argumentarea Iranului că teoria „clean hands” ar putea fi aplicată pe baza inadmisibilității cererii în contextul protecției diplomatice.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Joseph, C., Nationality and Diplomatic Protection-The Commonwealth of Nations, 1969, precum și Jennings, R.Y. and Watts, A., Oppenheim’s International Law, ediția a 9-a, 1992.

[2] Vezi primul raport A/CN.4/96 al raportorului Garcia Amador, F.V., 1956.

[3] Sohn, L.B. and Baxter, R.R., Responsibility of States for Injuries to the Economic Interests of Aliens, 1961.

[4] Rousseau, Ch., Drept Internațional Public, 1953, precum și Borchard, E.M., The Diplomatic Protection of Citiyens Abroad or The Law of International Claims, the Banks Law Publishing Co., New York, 1916.

[5] De Vattel, E., The Law of Nations or The Principles of National Law Applied to the Conduct and to the Affairs of Nations and Sovereigns, 1758.

[6]One cannot complain when he is treated as he treats others”.

[7] Borchard, E., Protection diplomatique des nationaux a l’etranger (Session de Cambridge), 1931.

[8] Roth, A.H., The minimum standard of international law applied to aliens, Leiden, 1949.

[9] Mavrommatis Palestine Concessions Case, 1942, P.C.I.J., Ser. A nr. 2.

[10] Anghel, Ion M., Drept diplomatic și consular, Ed. Lumina Lex, 2002.

[11]He who comes to equity for relief must come with clean hands. Thus a State which is guilty of illegal conduct may be deprived of necessary locus standi in judicio for complaining of corresponding illegalities on the part of other States, especially if these were consequential on were embarked upon in order to counter its own illegality-in short were provoked by it.” – Sir Gerald Fitzmaurice.

[12] Allan Pellet citat de către John Dugard în cel de-al șaselea Raport pe protecție diplomatică, Comisia de Drept Internațională, A/CN.4/546,2004.

[13] Cazul Ben Tillett Case.

[14] Documentul A/ES-10/273 și Corr.1.

Caracterul ilicit al actului prin care interesele cetățeanului au fost lezate ca și condiție generală a protecției diplomatice. Aspecte ale teoriei „clean hands” was last modified: ianuarie 14th, 2016 by Daniel Mazilu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii