Capcanele ambiguității terminologiei juridice românești

4. „Imposibilitatea obiectului obligației” sau „imposibilitatea prestației”? Deși regula ad impossibilium nulla obligatio, se bucură de o îndelungată tradiție, ea este diferit tratată în spațiul juridic european. În dreptul francez, ca de altfel și în dreptul nostru, imposibilitatea prestației este privită la momentul încheierii contractului fiind asimilată obligației inexistente, cea care atrage nulitatea absolută a contractului. Privită în acest moment, doar imposibilitatea absolută poate constitui motiv al desființării contractului, o imposibilitate in abstracto, insurmontabilă pentru oricare alt debitor care s-ar fi obligat la aceeași prestație[21]. De cele mai multe ori imposibilitatea este relativă și privește doar aptitudinea personală a debitorului care s-a obligat, o imposibilitate privită in concreto, care însă nu desființează contractul.

În dreptul german, consecințele juridice ale imposibilității sunt diferite. Astfel, debitorul unei obligații imposibile absolut este exonerat doar de executarea în natură a obligației asumate [§ 275 alin. (1) BGB], dar nu și de răspundere. Pentru imposibilitatea existentă încă de la momentul formării contractului debitorul va răspunde, excepție făcând situația în care n-a cunoscut și nici nu putea să cunoască imposibilitatea prestației la care s-a obligat [§ 311a alin. (2) BGB]. În acest caz, debitorul, deși neculpabil, răspunde în temeiul unei garanții față de creditor că-și va executa obligațiile asumate. Dacă însă imposibilitatea survine după încheierea contractului, neexecutarea prestației va fi imputată debitorului, având ca temei prezumția de culpă a debitorului (§ 283 BGB)[22].

Sistemul common law nu cunoaște regula ad impossibilium nulla obligatio, astfel că cel care s-a obligat prin contract este ținut să răspundă chiar și pentru obligații imposibile[23].

Codul nostru civil are în vedere, la art. 1227, „imposibilitatea inițială a obiectului obligației”. Potrivit acestei norme, „contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părți se află în imposibilitatea de a-și executa obligația, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”.

Soluția este inspirată de Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaționale, potrivit cărora „simplul fapt că la momentul încheierii contractului executarea obligației asumate era imposibilă nu afectează validitatea contractului” (art. 3.3). Conform alin. (2) al aceleași norme, „simplul fapt că la momentul încheierii contractului o parte nu era îndreptățită să dispună de bunurile la care contractul se referă nu afectează validitatea contractului”.

Cu un text mai sintetic, care vizează ambele ipoteze, art. 4:102 din Principiile dreptului european al contractelor (PECL) dispune că „un contract nu este invalid pentru simplul motiv că la încheierea lui, executarea obligației era imposibilă sau că una dintre părți nu avea dreptul să dispună de bunurile care formează obiectul”.

Fără a se referi la condiția ca obligația să fie posibilă, Codul civil italian, în art. 1347 vizează „posibilitatea survenită a obiectului”[24], iar art. 28 din Codul european al contractelor se referă la „surveniența posibilității conținutului” contractului. Ambele reglementări vizează însă obligațiile afectate de condiție sau de termen.

Chiar dacă soluția Codului nostru civil este aliniată acestor proiecte europene printr-un text care pare să deroge de la regula ad impossibilium…, câteva întrebări sunt totuși inevitabile:

– mai întâi, concesia pe care Codul civil o face printr-o exprimare atât de tranșantă, ar fi avut nevoie de câteva nuanțări obligatorii. Ne-am putea întreba: chiar orice imposibilitate în care se află una dintre părți la momentul încheierii contractului să fie indiferentă pentru valabilitatea acestuia? Doctrina clasică spune că nu. De altfel, că este așa, o spune chiar enunțul pe care îl examinăm, în partea lui finală, potrivit căruia contractul este valabil „în afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”;

Credem că o asemenea exprimare este prea lapidară, lăsând insuficient conturată condiția care privește posibilitatea prestației. Textul normativ ar trebui să fie mai explicit și să prevadă care „imposibilitatea inițială a prestației” poate fi indiferentă contractului. Nevoia de claritate a normei impunea ca norma să prevadă că doar imposibilitatea relativă în care se află una dintre părți nu afectează contractul, în timp ce imposibilitatea absolută a prestației, cea care, în mod obiectiv împiedica pe oricare alt debitor să-și execute obligațiile, este o cauză de desființare a contractului. Invocarea în practică a unui astfel de motiv al desființării contractului are nevoie de un temei juridic explicit care ține strict de obiectul obligației și nu de „cazul în care prin lege se prevede altfel”, o trimitere fără nicio adresă. Care să fie un asemenea „alt caz” de nulitate absolută a contractului? Dacă în materia obiectului contractului, autorii textului au găsit potrivită exemplificarea prin trimitere la vânzare, locațiune, împrumut, trimiterea la „alte cazuri prevăzute de lege” este o exprimare prea generală. Raportându-ne la practică, invocarea cazului de nulitate absolută a prestației pentru imposibilitatea absolută a prestației are nevoie de un temei juridic explicit, măcar de principiu.

Această distincție este operată de majoritatea manualelor de astăzi[25] și o găsim în art. 27 din Codul European al Contractelor, proiect al privativiștilor de la Pavia, potrivit căruia „conținutul este posibil când contractul este susceptibil de a fi executat în lipsa obstacolelor obiective cu caracter material sau juridic care împiedică de o manieră absolută realizarea obiectivului urmărit”, definiție care ar fi trebuit preluată și de noul nostru Cod civil. Altfel, norma de la art. 1227 C. civ. este incompletă și poate induce concluzia că promovează o concepție mai indulgentă față de imposibilitatea prestației, condiție pe care o și ignoră ca principiu. O asemenea interpretare ar intra în coliziune cu preocuparea europeană de moralizare a contractului, sub influența protecției consumatorilor, cea care a impus o serie de orientări noi, preluate și de actualul nostru Cod civil, cum ar fi obligația de a acționa în toate fazele contractului cu bună-credință, obligația de informare, adaptarea contractului, invocarea leziunii de către majori, impreviziunea etc. O protecție eficientă a părții mai slabe din contract ar presupune lărgirea noțiunii de imposibilitate ca obstacol al validității, cel puțin a contractelor în care există o dependență sau subordonare între părți[26] și nu o relaxare a exigenței față de prestațiile ce se dovedesc imposibile absolut, pe care o propune norma aflată în discuție. Milităm așadar pentru ca principiul tradițional ad impossibilium nulla obligatio să-și găsească locul în cadrul unei norme de principiu, așa cum, de exemplu, există în Codul civil Quebec [art. 1373 alin. (2)] și abia apoi să fie enunțată norma de la art. 1227 C. civ.;

– o obiecție de ordin exclusiv terminologic privește sintagma „imposibilitatea obiectului obligației”. Odată convenit că obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul, așa cum dispune art. 1226 C. civ., logica ne impune să ne referim la „imposibilitatea prestației” și nu a obiectului obligației. O astfel de distincție o face și Codului civil Quebec, ale cărui dispoziții au inspirat pe redactorii Codului nostru. Astfel, după ce la art. 1373 se definește obiectul obligației ca fiind prestația de care este ținut debitorul față de creditor și care constă în a face sau a nu face ceva, în alin. (2) al aceluiași text se dispune că „prestația trebuie să fie posibilă, determinată sau determinabilă; ea nu trebuie să fie contrară ordinii publice”. La fel, art. 1174 din Codul civil italian se referă la prestație, care constituie obiectul obligației.

– pentru aceleași motive, credem că normele de la art. 1229-1230 C. civ. n-ar trebui denumite „bunurile viitoare”, „bunurile care nu sunt în circuitul civil” și „bunurile care aparțin altuia” ci ele ar fi trebuit să se refere la „prestația” privind asemenea bunuri, căci despre ea este vorba și nu despre bunuri ca atare, materie pe care o regăsim în Cartea a III-a. Un argument în acest sens ni-l furnizează art. 1374 CCQ, potrivit căruia „prestația poate purta asupra oricărui bun, chiar și viitor…”, formulă care ar fi trebuit preluată la toate trei norme de la art. 1229 și 1230 C. civ., la fel cum, prevederile de la art. 1231 și 1232 n-ar trebui să se refere la „determinarea calității obiectului” sau la „determinarea obiectului de către un terț”, ci la „determinarea prestației contractuale”;

– referindu-se la bunurile care aparțin altuia, Codul civil se limitează la enunțarea regulii potrivit căreia bunurile care aparțin unui terț pot face obiectul unei prestații, fără a se referi la excepție, contractul fraudulos încheiat de părțile care știau sau ar fi trebuit să știe că bunul contractat nu este al înstrăinătorului a cărui sancțiune este nulitatea absolută, prin aplicarea regulii fraus omnia corrumpit. Nici reglementarea vânzării bunului altuia de la art. 1683 C. civ. nu se referă la vânzarea frauduloasă.

5. Fapta ilicită sau prejudiciul injust cauzat altuia – izvor de obligații? Printre izvoarele de obligații inventariate de art. 1165 C. civ. se află și fapta ilicită, în logica principiului clasic înscris la art. 998 din Codul civil de la 1864, potrivit căruia „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Conservarea concepției clasice liberale despre libertatea individuală, potrivit căreia întregul orizont social era conceput ca expresie a faptei omului, nu se mai justifică astăzi. Oricât de ilicită și imorală ar fi fapta omului, ea nu interesează dreptul civil decât doar dacă a cauzat altuia un prejudiciu injust, premiza majoră a oricărei ipoteze de răspundere. Fapta nu preocupă dreptul civil, decât integrată în cauzalitatea prejudiciului suferit de victimă. O eventuală acțiune în justiție întemeiată exclusiv pe fapta ilicită ar fi respinsă de plano, ca lipsită de interes.

De altfel, o analiză a condițiilor răspunderii civile, în ordinea fixată de art. 1353 C. civ., evidențiază faptul că prejudiciul este situat înaintea faptei ilicite, iar potrivit art. 1381 alin. (1) C. civ., „orice prejudiciu dă dreptul la reparație”. Înainte de a ne întreba cine este autorul faptei, avem realitatea pagubei care cere reacția dreptului. Prin urmare, nu fapta omului este izvor de obligații, ci prejudiciul este cel care declanșează mecanismul răspunderii. Avem în vedere doar prejudiciul injust suferit de victimă, cel care poate fi pus în sarcina respondentului, și nu orice prejudiciu, cum greșit dispune enunțul de la art. 1381 C. civ.

6. „Subiectele de drept civil” sau „subiecții de drept civil”? Potrivit art. 25 C. civ., „subiectele de drept civil” sunt „persoanele fizice și persoanele juridice”.

S-a ajuns să se vorbească de subiecte de drept, și nu de subiecți de drept, pentru că prima dintre exprimări sugerează, prin însăși denumirea ei, ideea că dreptul nu se ocupă de om în sine, ci de om în calitatea lui de persoană, aceea de purtător, sau virtual purtător de drepturi și obligații[27]. Explozia drepturilor fundamentale face însă ca dreptul civil să se apropie tot mai mult de problemele existențiale ale omului, reglementând o serie de aspecte privind „corpul uman, organele și țesuturile detașate de el și chiar durerea fizică sau psihică”[28], valori care nu sunt mereu aceleași, pentru că nici sensibilitatea umană nu este egală, neputând fi standardizată după aceleași criterii precum drepturile patrimoniale.

Dacă, în mare parte, doctrina românească de drept civil agreează sintagma clasică[29], sunt și autori care, analizând structura raportului juridic civil, au în vedere subiecții acestuia. Astfel, profesorul Ovidiu Ungureanu, cel care s-a ocupat cu predilecție de drepturile persoanei fizice, după ce în manualul din 2003 se referă la „subiectele de drept civil”[30], ulterior, în anul 2007, în cadrul cursului de introducere în dreptul civil, vorbește de „subiecții raportului juridic civil”[31], formulă pe care o găsește preferabilă. Este de presupus că distinsul autor a avut în vedere aceleași argumente, constatând că, în limbajul curent, sintagma „subiecte de drept civil” este în dezacord total cu înțelesul ei obișnuit, acela care vizează doar temele de drept civil. Dacă se acceptă că o serie de termeni din vorbirea curentă capătă un înțeles tehnic în limbajul juridic, termenii împrumutați de drept n-ar trebui folosiți într-un sens mult diferit de cel obișnuit, mai ales acolo unde avem alternative de exprimare.

Dar, un argument de autoritate ni-l oferă Dicționarul ortografic ortoepic și morfologic al limbii române, întocmit de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române, potrivit căruia pluralul de la cuvântul subiect, în accepțiunea de persoană, este subiecți și nu subiecte, pentru că în spatele persoanei se află de fapt omul, subiect al tuturor drepturilor și obligațiilor civile. Prin urmare, acordul trebuie făcut între om și subiect și nu între persoană sau parte și subiect. Un exemplu în acest sens îl constituie art. 32 C. pr. pen. potrivit căruia „părțile sunt subiecți procesuali…”.

Tot astfel, Secțiunea a 2-a din Titlul V, Cartea a V-a C. civ. este intitulată inadecvat „subiectele plății”, sintagmă care, în vorbirea curentă, nu poate semnifica decât eventuale motive pentru care s-a făcut plata. Or, sensul sintagmei fiind altul, milităm pentru sintagma „subiecții plății”, mai ales că, în această materie, părțile raportului obligațional au denumiri specifice: solvens, cel care face plata, și accipiens, cel care o primește.

Chiar dacă discuția ar putea părea ușor frivolă, cred că un sistem de drept, mai ales unul despre care pretindem că a fost reformat, trebuie să se recomande prin coerență și consecvență terminologică, cu atât mai mult când vorbim de termeni care se constituie în instrumente primare ale discursului juridic, normativ sau doctrinar.

7. „Atingerea dreptului sau interesului” ori „vătămarea dreptului sau a interesului”?

Un prim termen frecvent folosit de noul Cod civil este acela de „atingere” pe care îl întâlnim în Titlul I, Capitolul II, intitulat „respectul ființei umane și al drepturilor ei inerente”, în materia drepturilor la viață, la sănătate și la integritate ale persoanei fizice, la art. 62 alin. (1) potrivit căruia „nimeni nu poate aduce atingere speciei umane[32], la art. 64 privind „atingerea integrității ființei umane”, la art. 72, în materia oricărei „atingeri aduse onoarei și reputației”, sau art. 74, normă care inventariază mai multe „atingeri aduse vieții private”.

Preferința autorilor noilor texte normative pentru acest termen este prezentă și în materia răspunderii delictuale. Potrivit prevederii de la art. 1359 C. civ., „autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia”, iar în materia reparării prejudiciului nepatrimonial, art. 1391 alin. (3) C. civ. vizează „dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalității”. Cum se vede, acest termen a devenit un pass-partout, prin care sunt desemnate, atât faptele prin care sunt încălcate drepturile la viață privată și la demnitatea persoanei umane, cât și consecințele acestora, contrar unei exigențe impusă de normele de tehnică legislativă de a distinge între ele.

La rândul lor, atingerile pot fi, atât vătămătoare pentru interesele victimei, cum este cazul prevăzut de art. 1359 C. civ., cât și independente de orice prejudiciu, cum sunt cele de la art. 74 C. civ., ceea ce face ca termenul „atingere” să fie ambiguu, afectându-se precizia exprimării normative. De aceea, este inexplicabilă folosirea termenului „atingere”, evitându-se termenul „vătămare”, cu mult mai exact și deci, preferabil. Astfel, deși denumirea marginală a art. 1359 este „repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes”, ipoteza normei trimite la „prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia”, formulă vagă și echivocă. În ce ar putea consta aici atingerea unui interes decât în vătămarea lui?

În aprecierea mea, coerența limbajului juridic impune folosirea acelorași termeni juridici, chiar cu riscul repetării lor, așa cum se întâmplă în cadrul unui alt text normativ, cel de la art. 1360 C. civ. privind legitima apărare, când sintagma care o desemnează, apare atât în denumirea normei cât și în ipoteza descrisă a normei[33].

Dar, înainte de a le enumera, era preferabil ca, printr-un enunț de principiu, să fie definite asemenea atingeri, în care să se prevadă caracterul lor ilicit, evitându-se repetarea de fiecare dată a sintagmelor „fără drept” sau „fără acord” la toate cele zece fapt inventariate. Autorii acestor texte au o altă opțiune. La art. 75 C. civ., denumit sec „limite” se prevede că „nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului în care România este parte”.

O primă obiecție privește caracterul eliptic al acestei denumiri marginale. Să fie vorba de limitele drepturilor prevăzute în această secțiune, așa cum am fi înclinați să credem citind alin. (1) al normei sau de limitele sancțiunii unor încălcări ale acestor drepturi, cum rezultă din prevederea de la alin. (2)? Întrebarea putea fi evitată dacă textul ar fi adoptat soluția prevăzută de art. 8 par. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, care folosește termenul de „ingerință”[34].

Dar, pe fond, enunțul de la art. 75 alin. (1) C. civ. este discutabil. În primul rând, negația potrivit căreia „nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege…”, chiar dacă este preluată din textul Convenției, putea fi totuși înlocuită cu un enunț pozitiv, conform unei bune tehnici legislative.

Apoi, afirmația în sine că atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor, este, în opinia noastră, parțial adevărată. La o examinare atentă a faptelor de la art. 74 NCC, vom observa că o bună parte dintre ele privesc fapte care încalcă drepturi de care titularul poate dispune, unde se verifică regula volenti non fit iniuria. Astfel, intrarea, rămânerea într-o locuință, cu consimțământul celui care o ocupă legal, captarea imaginii sau a vocii unei persoane, având consimțământul acesteia, precum și celelalte fapte care se săvârșesc cu acordul titularului, nu pot fi considerate atingeri ale vieții private. Când este însă vorba de interceptarea fără drept a unei convorbiri private, prevăzută la art. 74 lit. b) noul C. Civ. sau de ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, prevăzută de lit. e) din același text, fapte pentru care se cere aprobarea unor organe abilitate, altele decât titularul dreptului, ele rămân încălcări ale dreptului la viață privată, chiar dacă legea, în sens larg, admite ingerințe în exercitarea unui asemenea drept. De altfel, însuși termenul „ingerință” desemnează amestecul în viața intimă, încălcarea acestuia, în timp ce „ingerința legitimă” este cea definită de art. 8 par. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, potrivit căreia „nu este admisă ingerința unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”. La fel, art. 28^1 alin. (1) C. civ. elvețian prevede că „cel care a suferit o atingere ilicită a personalității sale poate acționa în justiție orice persoană care a participat”, iar la alin. (2) al aceluiași text se prevede că „atingerea este ilicită când nu este justificată prin consimțământul victimei, de un interes preponderent privat sau public sau de lege”.

Prin urmare, pentru a fi considerată atingere a vieții private, ingerința trebuie să fie ilicită, sau, dacă se preferă o formulă mai generală, nelegitimă, în timp ce opusul acesteia, ingerința legitimă, deși este o încălcare a dreptului la viață privată, nu va fi sancționată. Dacă vom admite că, în cazul interceptării convorbirilor, nu ne aflăm în fața unei încălcări a dreptului la viață privată doar pentru că legea permite ingerința, vom acredita ideea că drepturile omului sunt lăsate la discreția autorității, când de fapt, ele sunt drepturi naturale, opozabile autorității. Orice limite sau condiționări privesc doar exercițiul dreptului și nu existența lui ca atare, așa cum o spune par. 2 al art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Apoi, includerea printre atingerile vieții private la art. 74 lit. a), „luarea din aceasta (din locuință – s.n.) a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal”[35], după modelul de la art. 36 pct. 1 C. civ. Quebec, este discutabilă, în condițiile în care o astfel de faptă se numește furt, despre care, cu greu s-ar putea spune că este îndreptată și împotriva vieții private. Dreptul la viață privată este încălcat din momentul intrării sau refuzului de a părăsi locuința, astfel că faptele ulterioare nu fac decât să se suprapună acestei imixtiuni.

Codul civil întrebuințează doar secvențial termenul ambiguu atingere, evitându-l în materii conexe celei mai sus evocate, ceea ce, din nou, pune în cauză omogenitatea limbajului juridic, contrar prevederii de la art. 35 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit căreia „în limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceeași termeni”.

Astfel, art. 253 C. civ. prevede că „persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate sau amenințate…” și nu atinse sau cărora le-au fost aduse atingere, la fel cum, art. 255 alin. (6) se referă la „… apărarea dreptului nepatrimonial încălcat”, și nu la dreptul care a fost atins. Este proba evidentă că aceste texte aparțin unor autori diferiți și că ele n-au fost corelate.

Susțin că folosirea sintagmei „atingerea dreptului” în loc de „încălcarea dreptului” complică inutil terminologia juridică în materie, și că deci, termenul tradițional „încălcare” este preferabil.

De altfel, înțelesul acestui termen în limba franceză este diferit de corespondentul său românesc. Potrivit DEX-ului, cuvântul „atingere” înseamnă, în primul rând, acțiunea de „a lua contact direct (dar superficial), ușor sau în treacăt, cu un lucru sau o suprafață”, spre deosebire de înțelesul obișnuit al termenului francez „atteinte” care are un sens mai ofensiv[36]. Aici el desemnează acțiunea prin care se aduce cuiva un prejudiciu, vătămarea, lezarea, cât și rezultatul păgubitor, înțeles pe care termenul echivalent românesc îl dobândește doar printr-o exprimare metaforică.

Potrivit definiției date de un dicționar juridic frecvent utilizat de doctrina de drept civil[37], termenul „atteinte” desemnează „acțiunea dirijată contra a ceva sau a cuiva prin mijloace directe”, acțiune care poate fi „materială (degradare), imaterială (injurii), corporală (rănire), juridică (spoliere), cât și rezultatul prejudiciabil al acestor acțiuni, paguba, prejudiciul”[38]. Fiind polisemantic, acest termen ar fi trebuit evitat, sau, dacă s-ar fi apreciat că este preferabil celor tradiționali „încălcare” sau, după caz, „vătămare”, era nevoie ca, în prealabil, să-i fi fost definit înțelesul, așa cum impune una dintre cerințele de tehnică legislativă, potrivit căreia „dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devine obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie”[39].


[21] Ph. Malinvaud, Droit des obligations, 10-e édition, Éd. Litec, Paris, 2007, p. 178.

[22] B. Fauvarque-Cosson, op. cit., p. 307.

[23] Idem, p. 310.

[24] Art. 1347. Possibilità sopravvenuta dell’oggetto.

[25] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 4-e edition, Defrénois, Paris, 2009, p. 304; Fr. Terré, Pour une reforme du droit des contrats, Éd. Dalloz, Paris, 2009, pp. 190 și 191.

[26] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Éd. Dalloz, 10-e édition, Paris, 2009, p. 313.

[27] Cuvântul „persoană” își trage originea din cuvântul etrusc phersu (a se vedea Fr. Létoublon, La personne et ses masques : remarques sur le développement de la notion de personne et sur son étymologie dans l’histoire de la langue grecque, Faits de langues, 1994 – persee.fr). Autorul avansează teza interesantă că, de fapt, ideea de a lega înțelesul cuvântului persoană de mască, dată fiind pasiunea lor pentru teatru, și nu romanilor, care l-au preluat doar, consacrându-l. La origini, termenul semnifica aspectul, figura umană pentru ca, mai apoi, cuvântul latin persona să însemne masca pe care actorul și-o punea înainte de a intra pe scenă, cea care, prin grimasa ce-i era amprentată, anunța, fie destinul tragic al personajului întruchipat, fie accentele comice ale rolului în care a fost distribuit. Abia apoi, termenul a început să semnifice personajul jucat de actor. Efectul pervers al acestei evoluții constă în aceea că termenul personne a căpătat un înțeles bipolar, semnificând în limba franceză, ori totul (persoana), ori nimic (sensul negativ și absolut al răspunsului la întrebarea pe cine ai văzut).

[28] O. Ungureanu, în O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 18.

[29] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a XI-a, revăzută și adăugită de M. Nicolae, P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2007; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 19; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediția a III-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 58; E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 93; Fl. Baias, Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 129.

[30] Cu toate acestea, într-un manual ulterior, același autor revine la formula „subiectele de drept civil”. A se vedea O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 17.

[31] O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediția a 8-a, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 71.

[32] Textul este preluat din art. 16-4 C. civ. fr. potrivit căruia „nimeni nu poate aduce atingere integrității speciei umane”.

[33] Pe de altă parte, ni se pare discutabilă sintagma „repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes”, având în vedere că textul este așezat în cadrul secțiunii a 3-a din capitolul IV care se referă la răspunderea pentru fapta proprie, unde vătămarea unui interes este o condiție și în același timp, o premiză a unei astfel de răspunderi, în timp ce repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale este reglementată de normele din cadrul secțiunii a 6-a din același capitol.

[34] Versiunea oficială a traducerii Convenției, preia termenul „ingerință” („ingénce”), în timp ce profesorul C. Bîrsan în lucrarea Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005, p. 591, folosește termenul românesc „amestec”. Este un exemplu fericit când corespondentul românesc are aproximativ același înțeles cu termenul din limba franceză, ceea ce nu se întâmplă în cazul „atingerii” (atteinte).

[35] Este un text mai puțin elaborat care suferă și din perspectivă gramaticală. Pentru ca enunțul să aibă sens, textul se putea referi la „luarea din locuință a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal”.

[36] În limba franceză, infracțiuni precum spionajul, atentatul, complotul s.a. sunt grupate sub titlul des atteintes aux intéréts fondamentaux de la nation iar sintagme precum atteinte à la Constitution, atteinte à la pudeur, atteinte sexuelle, atteinte mortelle, nu au corespondent în limba română.

[37] G. Cornu, Vocabulaire juridique, Presses Universitaires de France, Paris, 2007, pp. 88 și 89.

[38] Ibidem.

[39] Art. 35 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Capcanele ambiguității terminologiei juridice românești was last modified: septembrie 18th, 2018 by Sache Neculaescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Sache Neculaescu

Sache Neculaescu

Este avocat în Baroul Dâmboviţa, prof. univ. dr. emerit la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, cercetător de onoare la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei și membru titular al Academiei de Ştiinţe Juridice. -Născut la 19 septembrie 1946 -Absolvent al Facultăţii de Drept Bucureşti 1971 -Doctor în drept 1985, Institutul de Cercetări Juridice al Academiei – conducător ştiinţific dr. doc. Yolanda Eminescu -Bursă de studii la Institutul Universitar Internaţional 1987 -Decan al Baroului Dâmboviţa 1985 – 1989 -Decan al Facultăţii de Drept, Universitatea Valahia din Târgovişte 2002 – 2008 -Autor de manuale („Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Lumina Lex, 2001, „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Ed. Hamangiu, 2008, Introducere în dreptul civil, Ed. Lumina Lex 2001, „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Ed. Hamangiu, “Drept civil. Drepturile reale principale”, Ed. Hamangiu), monografii („Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentului răspunderii civile delictuale în dreptul civil român”, Ed. Şansa, 1994, „Izvoarele obligaţiilor în Codul civil. Analiză critică și comparativă a noilor texte normative”, Ed. C.H.Beck, 2013, lucrare pentru care Uniunea Juriştilor i-a acordat a premiul „Mihail Eliescu” în anul 2014, coautor al volumelor „Noul Cod civil. Comentarii”, Ed. Universul Juridic, Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, 2016, alte 55 studii publicate în revistele româneşti şi străine de specialitate
A mai scris: