Autoritatea de lucru judecat și hotărârile pronunțate în Camera preliminară

Abstract

 Abstract
This article attempts to answer the question whether decisions ruled by preliminary chamber
judges (when discharging their prerogatives of verifying the legality of the indictment, as well as of
the lawfulness of evidence entered into the record for trial by prosecution and of the pre-trial
investigation) may be seen as enjoying full authority as ‘matter already judged’ (i.e., res judicata”)
under the legislation currently in force, in light of the recent evolutions of the constitutional
jurisprudence; or whether, to the contrary, the ‘matter already judged’ effects of preliminary chamber
judge decisions should be construed as limited in time, and similar to other categories of judicial
decisions, such as, for example, decisions ruled on preventative measures or on the delay or
interruption of the enforcement of conviction decisions.
Keywords: preliminary chamber, preliminary chamber judge, preliminary chamber decisions,
res judicata, Constitutional Court, Criminal Procedure Code 

Ne propunem să analizăm în prezent o problemă extrem de actuală în practică, și anume dacă încheierilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, în exercitarea atribuției de verificare a legalității trimiterii în judecată, a administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală li se poate recunoaște pe deplin efectul de res iudicata în stadiul actual al reglementării în vigoare.

Considerăm oportună o asemenea analiză, luând în considerare dificultățile majore, atât de ordin teoretic, cât și practic, pe care procedura camerei preliminare, introdusă în legislația procesual-penală română odată cu intrarea în vigoare, la data de 1 februarie 2014, a actualului Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010), le-a ridicat și care au generat o vastă jurisprudență constituțională care a venit să expliciteze și, nu de puține ori, să corecteze concepția legiuitorului din 2010, în conformitate cu limitele constituționale, dar și în lipsa unei necesare intervenții a puterii legiuitoare, pentru conformarea textelor de lege la hotărârile Curții Constituționale a României.

În consecință, vom analiza, în cele ce urmează, în măsura relevantă pentru scopul materialului de față, jurisprudența constituțională cu privire la scopul, obiectul și finalitatea procedurii camerei preliminare, reglementate de art. 344-348 C. pr. pen.; jurisprudența constituțională dedicată autorității de lucru judecat în materie penală; jurisprudența constituțională în materia regimului nulităților, în reglementarea actualului Cod de procedură penală; dar și concluziile care se desprind din jurisprudența instanței de contencios constituțional și modalitatea în care acestea se coroborează cu prevederile în vigoare ale legii procesual-penale.

(1) Jurisprudență constituțională relevantă privind procedura camerei preliminare

Cu privire la normele procesual-penale cuprinse în Titlul II, „Camera preliminară” din Partea Specială a Codului de procedură penală (art. 344-348), Curtea Constituțională a reținut că „obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competență și la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzația în materie penală” (Decizia 802/5.12.2017[1], par. 14).

Prin aceeași Decizie nr. 802/2017, „Curtea a reținut, totodată, cu privire la legalitatea probațiunii, că, în camera preliminară, pot fi supuse controlului judecătorului aspectele referitoare la nulitatea absolută sau relativă ori la excluderea unor probe, care, potrivit art. 102 din Codul de procedură penală, vizează numai probele nelegale, probele obținute prin tortură și cele derivate din acestea. Așa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunța asupra aspectelor legate de temeinicia acuzației [sb. ns.], acesta fiind atributul exclusiv al instanței competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute [sb. – n.s.], iar, în ipoteza începerii judecății, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta [sb. – n.s.] și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată” (par. 15), respectiv că „legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror [sb. – n.s.], scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate [sb. ns.] a cauzelor penale. Împrejurarea că instanța competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăși să se pronunțe cu privire la cererile și excepțiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară și care au fost soluționate în această procedură (atât pe fond, cât și/sau în contestație) nu afectează dreptul părților la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător” (par. 16).

Anterior, prin Decizia nr. 663/11.11.2014[2], Curtea Constituțională a statuat că „posibilitatea judecătorului de cameră preliminară competent să se pronunțe asupra legalității trimiterii în judecată de a exercita, potrivit art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, și funcția de judecată în cauză (…) nu este de natură a afecta dispozițiile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, dimpotrivă, este în interesul înfăptuirii actului de justiție ca același judecător care a verificat atât competența și legalitatea sesizării, cât și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, să se pronunțe și pe fondul cauzei. De altfel, o soluție contrară (…) ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcției de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea – esențială în buna administrare a cauzei – de a aprecia el însuși asupra legalității urmăririi penale și a administrării probelor și de a decide asupra întregului material probator pe care își va întemeia soluția. Așa fiind, simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parțialitate în privința sa. [sb. ns.]. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea și importanța acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar [sb. – n.s.]. nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii [sb. ns.]. și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (a se vedea Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunțată în Cauza Morel împotriva Franței, par. 45)”.

Raportat la cele de mai sus, concluzionăm la acest moment, cu titlu preliminar, că, potrivit jurisprudenței obligatorii a instanței de contencios constituțional:

a) Funcția judiciară de judecător de cameră preliminară este compatibilă cu funcția de judecată, din perspectiva respectării aparenței de obiectivitate, ca și element al procesului echitabil, numai dacă și în măsura în care aprecierea judecătorului de cameră preliminară, concretizată în încheierea pronunțată, conform art. 346 alin. (1), (2) și (4^1), respectiv, art. 347 alin. (3) teza finală, se limitează la o „apreciere preliminară a datelor din dosar”, urmând ca „aprecierea finală (…) să se facă la momentul luării hotărârii”.

b) Efectul încheierii prin care, în camera preliminară, au fost soluționate (fie de către judecătorul de cameră preliminară de la nivelul instanței sesizate cu rechizitoriul, conform art. 346 C. pr. pen., fie, după caz, de la nivelul instanței superioare sau de către completul competent de la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 347 C. pr. pen., întrucât Curtea Constituțională nu distinge) cererile și excepțiile privind competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală rezidă în faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror”, „scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate”; respectiv, „de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute”, „de a stabili care sunt actele asupra cărora [judecata] va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată”.


[1] Referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018).

[2] Referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339-348 C. pr. pen. (M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015).

 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Autoritatea de lucru judecat și hotărârile pronunțate în Camera preliminară was last modified: septembrie 19th, 2018 by Liana Iacob

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii