Autoritatea de lucru judecat și hotărârile pronunțate în Camera preliminară

(2) Jurisprudență constituțională relevantă privind autoritatea de lucru judecat în materie penală

După cum bine se cunoaște, principiul res iudicata descrie puterea de care se bucură o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la soluția pe care o conține, fiind prezumată că reflectă adevărul și judecata nu mai poate fi reluată, singura posibilitate de a înlătura atare prezumție fiind reprezentată de căile extraordinare de atac. În doctrină s-a reținut că autoritatea de lucru judecat reprezintă „puterea sau forța acordată de lege hotărârii judecătorești definitive, de a fi executată și de a împiedica o nouă urmărire pentru aceeași faptă”[3], concretizând principiul fundamental al procesului penal ne bis in idem, consacrat de art. 6 C. pr. pen. și art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art. 20 din Constituție și art. 50 din Carta Europeană a Drepturilor Omului. Tot în doctrină s-a arătat că scopul principiului ne bis in idem este de a „interzice reluarea procesului penal ce a fost închis printr-o hotărâre definitivă, pentru ca persoana cu privire la care s-a pronunțat o hotărâre definitivă să nu fie nevoită să trăiască cu temerea că un nou proces penal va putea fi pornit împotriva sa pentru aceleași fapte (…) aplicabil ori de câte ori autoritățile competente formulează împotriva unei persoane o acuzație în materie penală, în sensul art. 6 par. 1 CEDO, cu privire la fapta pentru care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă”[4].

Codul de procedură penală actualmente în vigoare nu oferă o definiție a noțiunii autorității de lucru judecat, nu îi identifică natura și nici regimul juridic, însă principiul autorității de lucru judecat este menționat expres în unele norme procesuale, respectiv: art. 16 alin. (1) lit. i), ca și caz de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale; art. 28, care reglementează autoritatea hotărârii definitive a instanței penale în fața instanței civile; art. 52 alin. (3), care reglementează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale unor alte instanțe asupra chestiunilor prealabile; art. 426, art. 429, art. 432, art. 453 în materia căilor extraordinare de atac.

Prin Decizia nr. 365/25.06.2014[5] (par. 38-40), Curtea Constituțională a reținut că: rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat [sb. – n.s.]. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ [sb. – n.s.], în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.

De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. [sb. – n,s.] În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării. Totodată, Curtea observă că principiul respectării autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică comunitară și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului [sb. – n.s.]. Astfel, dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării [sb. – n.s.] (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, par. 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză [sb. – n.s.] (…).

De asemenea, Curtea observă și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a amintit importanța pe care o deține principiul autorității de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale (Hotărârea din 29 iunie 2010 pronunțată în Cauza C nr. 526/08, par. 26). Acest principiu este expresia principiului securității juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunțată în Cauza C-126/97, par. 46). Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca deciziile judecătorești devenite definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate [sb. – n.s.] (Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunțată în Cauza C 2/08, par. 22)”.

În Decizia nr. 166/17.03.2015[6], Curtea Constituțională a analizat chiar situația hotărârilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară și a reținut că: Spre deosebire de situația analizată prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, care a vizat o procedură penală care nu soluționa cauza pe fond [sb. – n.s.], Curtea constată că, în prezenta speță, procedura specială reglementată de art. 549^1 din Codul de procedură penală vizează o atribuție a judecătorului de cameră preliminară în care acesta decide asupra fondului cauzei [sb. – n.s.], respectiv dispune cu privire la desființarea unui înscris sau cu privire la confiscarea specială a unor bunuri. Aceasta, în condițiile în care nici ordonanța procurorului de clasare sau de renunțare la urmărire penală prin care decide cu privire la raportul de drept penal analizat și nici încheierea judecătorului prin care se soluționează plângerea împotriva acestor soluții ale procurorului, în baza art. 341 din Codul de procedură penală, nu au autoritate de lucru judecat în fața judecătorului de cameră preliminară care urmează a se pronunța în conformitate cu prevederile art. 549^1 din Codul de procedură penală. Codul de procedură penală prevede expres în art. 28 că doar hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile [sb. – n.s.] care judecă o acțiune civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o și că, în cazul unei hotărâri definitive de achitare sau de încetare a procesului penal, instanța civilă nu este legată de această hotărâre în ceea ce privește existența prejudiciului sau a vinovăției autorului faptei ilicite” (par. 43).

Pentru evitarea oricărui dubiu, precizăm că Decizia nr. 641/11.11.2014[7] viza chiar procedura camerei preliminare, reglementată de art. 344-347 C. pr. pen., cu referire directă la dispozițiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen., art. 347 alin. (3) C. pr. pen. raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) și art. 346 alin. (1) C. pr. pen., aceasta fiind procedura despre care s-a reținut expres că nu conduce la o hotărâre asupra fondului cauzei.

Astfel, din cele de mai sus rezultă că autoritatea de lucru judecat (ne bis in idem) este asociată de instanța constituțională, în linie și cu jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului, numai hotărârilor definitive prin care cauza a fost soluționată pe fond. Mai mult, din jurisprudența constituțională rezultă că numai hotărârile pronunțate de judecătorul de cameră preliminară în exercitarea unei atribuții în care acesta decide asupra fondului se bucură de autoritate de lucru judecat.

(3) Jurisprudență constituțională relevantă privind regimul nulităților în materie procesual-penală

Curtea Constituțională s-a aplecat asupra regimului nulității absolute în Decizia nr. 802/2017, prin care a reținut că „nerespectarea interdicției absolute statuată în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 102 alin. (1) – potrivit căreia probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite „în cadrul procesului penal” – și a dispozițiilor art. 101 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate și excluderea necondiționată a probei în faza camerei preliminare. Întrucât nerespectarea dispozițiilor cuprinse în normele precitate cade sub incidența inadmisibilității care produce efecte prin intermediul nulității absolute, Curtea constată, totodată, că o verificare a loialității/legalității administrării probelor, din această perspectivă, este admisă și în cursul judecății, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal” [sb. – n.s.] (par. 29).

Anterior, prin Decizia nr. 334/2016[8], Curtea Constituțională reținuse însă soluția contrară, respectiv, aceea că în fața instanței de judecată, probele verificate din perspectiva loialității/legalității de către judecătorul de cameră preliminară pot fi contestate numai sub aspectul temeiniciei, statuând că: „din perspectiva legalității administrării probelor, Curtea a statuat că aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu art. 342 din Codul de procedură penală, în fața judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 alin. (4) din același cod, va exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. Prin urmare, odată validată legalitatea lor în cadrul procedurii de cameră preliminară, este evident că în fața judecătorului de fond pot fi puse în discuție numai aspecte ce țin de temeinicie referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată și care, raportat la acuzația concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanță ” (par. 21).

Astfel, Decizia nr. 802/2017 marchează un reviriment[9] (ca urmare a așa-zisului „drept viu contextual”)[10] în jurisprudența constituțională, anticipat de Decizia nr. 554/19.09.2017[11], prin care Curtea Constituțională a recunoscut dreptul instanței de a invoca, chiar și din oficiu, nulitățile relative, atunci când acestea ar putea conduce la vicierea rezultatului procesului sau ar împiedica aflarea adevărului, statuând că: soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulității relative, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) și (5) și ale art. 124 din Constituție, împiedicând judecătorul/instanța de judecată să ia în considerare din oficiu încălcarea dispozițiilor legale a căror nerespectare este de natură a atrage nulitatea relativă a actului, cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege.

Având în vedere importanța fazei procesuale a camerei preliminare și a rolului pe care judecătorul de cameră preliminară îl ocupă în cadrul procesului penal, în condițiile în care rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției inculpatului (Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015, par. 34), Curtea reține că nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a împiedicării judecătorului de cameră preliminară de a lua în considerare din oficiu încălcările care atrag nulitatea relativă [sb. – n.s.]

Totodată, în ceea ce privește rolul instanței în faza de judecată a procesului penal [sb. – n.s.], Curtea apreciază că o atare soluție legislativă – care nu permite, ca regulă, invocarea din oficiu a nulității relative – nu poate fi justificată doar prin filosofia restrângerii rolului activ al instanței și, în general, prin regândirea sistemului procesului penal, în sensul apropierii acestuia, în anumite privințe, de sistemul adversial. În acest sens, Curtea reține că, spre deosebire de sistemul adversial, în care judecătorul poartă răspunderea, de principiu, numai asupra corectitudinii desfășurării procedurii, sarcina stabilirii faptelor și a vinovăției aparținând juraților, în procesul penal român instanța își asumă răspunderea și în privința acestor elemente esențiale, care constituie finalitatea procesului – stabilirea faptei și a vinovăției.

Astfel, Curtea observă că, pe de o parte, noul Cod de procedură penală impune instanței de judecată să neglijeze anumite neregularități, deși acestea ar putea conduce inclusiv la vicierea rezultatului procesului, dar, pe de altă parte, aceeași instanță poartă răspunderea asupra soluției date. Or, rațiunile pentru care a fost, anterior, legiferată posibilitatea instanței de a lua în considerare din oficiu nulitatea relativă – cu respectarea anumitor condiții prevăzute de lege – se mențin și în prezent, deoarece ele au ca temei de fapt situațiile ivite în practică, ce nu pot avea o altă rezolvare, situații faptice care continuă să apară și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală [sb. – n.s.] (par. 35-38).

Așadar, în raport de efectele obligatorii ale jurisprudenței constituționale, rezultă că nulitățile absolute, inclusiv cele care privesc legalitatea sau loialitatea probelor, pot fi invocate oricând în cursul procesului penal, de către părți, procuror, precum și de către instanță sau judecător, din oficiu; în vreme ce judecătorul sau instanța, din oficiu, pot invoca și nulitățile relative, de natură să vicieze rezultatul procesului, în ambele ipoteze, inclusiv în situația în care atare aspecte au făcut obiectul controlului de legalitate în procedura camerei preliminare.

(4) Concluziile noastre

După cum am arătat anterior, în considerarea jurisprudenței constituționale relevante, funcția judiciară de judecător de cameră preliminară este compatibilă cu funcția de judecată, din perspectiva respectării aparenței de obiectivitate, ca și element al procesului echitabil, numai dacă și în măsura în care aprecierea judecătorului de cameră preliminară, concretizată în încheierea pronunțată, se limitează la o „apreciere preliminară a datelor din dosar”, urmând ca „aprecierea finală (…) să se facă la momentul luării hotărârii”.

În același timp, finalitatea procedurii de cameră preliminară rezidă în faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror”, „scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate”; respectiv, „de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute”, „de a stabili care sunt actele asupra cărora [judecata] va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată”.

De asemenea, Curtea Constituțională asociază autoritatea de lucru judecat numai acelor hotărâri definitive care poartă asupra fondului cauzei, fie că sunt pronunțate de instanță, fie că sunt pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, dar în exercitarea unei atribuții care vizează soluționarea cauzei pe fond. Per a contrario, Curtea Constituțională nu recunoaște efect de lucru judecat hotărârilor pronunțate în camera preliminară, în exercitarea atribuțiilor judecătorului de cameră preliminară, altele decât cele care vizează soluționarea cauzei pe fond, inclusiv hotărârile pronunțate în temeiul art. 346 și 347 C. pr. pen.

Tot jurisprudența constituțională consacră dreptul judecătorului de fond de a repune în discuție, în timpul procesului, aspecte de legalitate anterior stabilite prin hotărârea pronunțată în camera preliminară, în temeiul art. 346 sau, după caz, art. 347 C. pr. pen., în măsura în care sunt aplicabile dispozițiile legii procesuale din materia nulităților, absolute sau relative, după caz. O asemenea repunere în discuție poate purta fie asupra hotărârii pronunțate în camera preliminară chiar de către judecătorul de fond, în exercitarea funcției de judecător de cameră preliminară, dar și asupra hotărârii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară (sau, după caz, completul competent de la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție), căci nu numai că deciziile Curții Constituționale nu operează vreo distincție, ci se precizează expres că posibilitatea invocării nulităților absolute sau relative, după distincțiile mai sus arătate, subzistă în tot cursul procesului.

Or, o asemenea posibilitate de rectificare a unei hotărâri judecătorești este în sine incompatibilă cu autoritatea de lucru judecat asociată hotărârilor definitive în materie penală. În toate situațiile, principiul autorității de lucru judecat, astfel cum se desprinde din prevederile legii procesual-penale și din jurisprudența constituțională, cu trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, se opune ca hotărârea care se bucură de asemenea autoritate să facă obiectul oricăror rectificări din partea judecătorului în cadrul judecății în primă instanță sau al căilor ordinare de atac. O hotărâre definitivă, cu autoritate de lucru judecat, poate fi eventual reformată în cadrul căilor de atac extraordinare, dar observăm că nicio dispoziție a Codului de procedură penală nu permite exercitarea căilor extraordinare de atac împotriva hotărârilor pronunțate în camera preliminară.

În egală măsură, dacă încheierea prin care cauza a fost soluționată în procedura camerei preliminare ar avea autoritate de lucru judecat, nu s-ar mai realiza, prin hotărârea astfel pronunțată, o „apreciere preliminară a datelor din dosar”, urmând ca „aprecierea finală să se facă la momentul luării hotărârii”, conform Deciziei nr. 663/2014, ci s-ar realiza din chiar momentul dispoziției de începere a judecății o apreciere finală asupra „datelor din dosar” esențiale pentru soluționarea cauzei, respectiv, asupra legalității probelor. Astfel, nu ar mai fi respectat principiul imparțialității, inclusiv în dimensiunea aparenței de imparțialitate, garanție a procesului echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv, art. 24 din Constituție.

Nu în ultimul rând, pornind de la considerentele Curții Constituționale în sensul că obiectivul procedurii de cameră preliminară este este de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute [sb. ns.], iar, în ipoteza începerii judecății, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta [sb. – n.s.] și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată” (Dec. nr. 802/2017, par. 16), nu se poate admite o putere de lucru judecat asociată încheierilor pronunțate în camera preliminară nici din perspectiva „actelor” asupra cărora judecata poartă, cel puțin în considerarea dispozițiilor care reglementează faza de judecată a procesului penal, spre exemplificare: art. 374 alin. (6) și (9), privind dreptul de a propune probe noi în tot cursul judecății; art. 383 privind renunțarea la probe; art. 386 privind schimbarea încadrării juridice.

Este evident că actele asupra cărora judecata poartă și pe care se întemeiază susținerile și apărările părților, astfel cum au fost stabilite prin încheierea pronunțată în camera preliminară, pot suferi modificări în cursul judecății, la fel cum și actul de sesizare, a cărui legalitate a fost constatată prin încheierea pronunțată în camera preliminară, poate fi modificat, spre exemplu, prin instituția schimbării încadrării juridice, toate modificări incompatibile cu autoritatea de lucru judecat.

În raport de toate argumentele mai sus expuse, concluzionăm că hotărârea pronunțată în procedura camerei preliminare, reglementată de art. 344-347 C. pr. pen., nu are autoritate de lucru judecat decât în limitele stabilite de Curtea Constituțională, respectiv, cât privește dispoziția de începere a judecății și imposibilitatea restituirii cauzei la procuror, adică legalitatea actului de sesizare (aceasta din urmă interpretare a instanței constituționale este, de altfel, coerentă și cu dispozițiile art. 396 din Codul de procedură penală, în materia soluțiilor care pot fi pronunțate în faza de judecată, și între care nu se regăsește restituirea cauzei la procuror).

Toate celelalte constatări ale judecătorului de cameră preliminară, care poartă asupra legalității administrării probelor și legalității efectuării actelor de urmărire penală, pot face obiectul rectificării în cadrul judecății de fond, în conformitate cu regulile aplicabile în materia nulităților, după distincțiile operate mai sus și nu se bucură de autoritate de lucru judecat în fața instanței de fond sau de apel.

Asemenea soluție, care se impune în raport de specificul recentei instituții a camerei preliminare, astfel cum a fost interpretată și cenzurată de Curtea Constituțională, și care permite realizarea efectelor acestei jurisprudențe, conform art. 157 din Constituție, nu este unică în sistemul român de drept, căci normele procesual-penale reglementează și alte categorii de hotărâri judecătorești care beneficiază de autoritate de lucru judecat limitată în timp, cum ar fi, spre exemplu, hotărârile date în ce privește amânarea ori întreruperea executării pedepsei, ori hotărârile pronunțate în materia măsurilor preventive.


[3] T. Pop, Drept procesual penal. Partea Specială, Cluj, 1948, p. 555.

[4] M. Udroiu, Principiile și limitele aplicării legii procesual penale, p. 42.

[5] Referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 587 din 6 august 2014).

[6] Referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 549^1 C. pr. pen. (M. Of. nr. 264 din 21 aprilie 2015).

[7] Decizia nr. 641/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 din Codul de procedură penală, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, în care Curtea Constituțională a decis că „soluția legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) și în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță «fără participarea procurorului și a inculpatului», este neconstituțională” și, respectiv, că „dispozițiile art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) și art. 346 alin. (1) din același cod sunt neconstituționale”.

[8] Referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală (M. Of. din 19 august 2016).

[9] Din această perspectivă, notăm opinia că: „Schimbarea opticii instanței de contencios constituțional își găsește explicația în dinamica socială care determină, în unele situații, reconsiderarea argumentelor (…). De-a lungul timpului, Curtea Constituțională a României a înregistrat momente în care a simțit nevoia să își adapteze jurisprudența noilor realități sociale, reconsiderarea practicii instanței de contencios constituțional fiind, așadar, o consecință firească a evoluției societății și, implicit, a modului în care aceasta asimilează valorile consacrate la nivelul Legii fundamentale”; respectiv că: „revirimentul jurisprudenței, prezent și în activitatea altor autorități de control constituțional din Europa, este în acord cu principiile care guvernează sistemele de drept romano-germanice, în care deciziile instanțelor nu au valoare de precedent” – Valentina Bărbățeanu, magistrat-asistent, Aspecte particulare referitoare la reiterarea excepției de neconstituționalitate, https://www.ccr.ro/uploads/Publicatii%20si%20statistici/Buletin%202011/barbateanu.pdf, p. 12, iar „faptul social, evolutiv prin natura sa, poate să genereze un reviriment de jurisprudență, de vreme ce lovește uzura morală a unei soluții jurisprudențiale făurite într-un context social diferit sau care nu a fost luat suficient în considerare la momentul elaborării unei jurisprudențe” (p. 16), precum și concluzia că „de fiecare dată când necesitatea acestora [revirimente apărute în jurisprudența instanței de contencios constituțional din România, n.ns.] s-a impus, finalitatea lor a fost exclusiv o mai bună apărare a respectării drepturilor și libertăților fundamentale” (p. 19).

[10] Idem, p. 14.

[11] Referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 1013 din 21 decembrie 2017.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Autoritatea de lucru judecat și hotărârile pronunțate în Camera preliminară was last modified: septembrie 19th, 2018 by Liana Iacob

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii