Valențe conexe ale conflictului armat ruso-ucrainean: limitarea libertății de exprimare a disidenților. Cauza Novaya Gazeta și alții împotriva Federației Ruse

6.3. Inviolabilitatea domiciliului disidenților

Domnul Afanasyev s-a plâns în temeiul articolului 8 de percheziții nejustificate ale reședințelor sale^[43]. În cazul acestuia, Curtea a făcut trimitere la jurisprudența sa constantă în care a constatat încălcări în circumstanțe similare – percheziții nejustificate ale locuințelor jurnaliștilor care au fost calificate ca încălcări ale articolului 8 din Convenție^[44] în condițiile în care nu a putut găsi motive să nu urmeze jurisprudența anterioară.

6.4. Libertatea de exprimare a disidenților. Restricționări ale articolului 10 din Convenție

Libertatea de exprimare nefiind un drept absolut, orice restricționare a sa, mai ales în cazul disidenților, trebuie să satisfacă condițiile generale: limitarea să fie prevăzută de lege; limitarea să satisfacă un interes legitim care poate fi un interes public sau un interes privat; limitarea să fie necesară într-o societate democratică. Aceste exigențe nu pot fi analizate în afara verificării respectării principiului proporționalității limitării, care dobândește un rol fundamental în ceea ce privește libertatea de exprimare a disidenților, dincolo de principiul necesității limitării.

6.4.1. Formele interferențelor asupra libertății de exprimare a disidenților

Libertatea de exprimare poate cuprinde o mare varietate de măsuri sub forma unei „formalități, condiții, restricții sau pedepse”^[45]. Cele două tipuri de proceduri derulate de autoritățile ruse contra disidenților constituie premisele constatării limitării libertății de exprimare.

Procesele penale contra disidenților nu au constituit în sine o încălcare a articolului 10, însă măsurile limitative de drepturi precum arestarea preventivă prelungită a cinci dintre disidenți în legătură cu declarațiile lor despre atrocitățile invaziei ruse în Ucraina, au constituit o ingerință a dreptului lor la libertatea de exprimare^[46]. Deopotrivă, desemnarea lor ca „agenți străini”, înghețarea conturilor bancare ale domnului Naki și includerea numelui domnului Gordon pe lista teroriștilor și extremiștilor au constituit o manifestare a „efectului de înfrigurare” rezultat din urmărirea penală în legătură cu comportamentul lor expresiv și, de asemenea, au constituit o ingerință în drepturile lor prevăzute la articolul 10^[47].

Nu mai puțin relevant este faptul că inițierea procedurilor administrative în legătură cu activitatea expresivă împotriva războiului a reclamanților a constituit o ingerință în dreptul lor la libertatea de exprimare^[48].

6.4.2. Sensul expresiei de „prevăzută de lege” în cazul limitării libertății de exprimare a disidenților

Legislația rusă care reglementează limitările libertății de exprimare incidentă în cauzele disidenților cunoaște două tipuri de situații determinate de regimul juridic al arealul geografic în care domiciliază disidenții. Astfel, avem legislația rusă incidentă disidenților din Crimeea și legislația rusă aplicabilă disidenților din teritoriul Federației Ruse.

În ceea ce privește cauzele Anzhelika Kosareva și Susana Bezaziyeva domiciliate în Crimeea, instanțele aplicând legislația rusă au încălcat Convenția europeană a drepturilor omului întrucât în lumina dreptului umanitar internațional, Crimeea este teritoriul suveran al Ucrainei, recunoscut internațional. În consecință, dreptul rus nu poate fi considerat drept „lege”, în sensul Convenției, în Crimeea^[49].

În ceea ce privește ceilalți disidenți domiciliați pe teritoriul Federației Ruse, raportat la exigența limitării de a fi „prevăzută de lege” trebuie evidențiate deopotrivă cu necesitatea existenței unei baze în dreptul intern și exigențele previzibilității și ale compatibilității cu statul de drept. Cerința de legalitate este îndeplinită dacă se oferă o protecție adecvată împotriva arbitrariului și este suficient de clară în termenii săi pentru a oferi indivizilor o indicare adecvată a circumstanțelor și condițiilor în care autoritățile publice sunt împuternicite să pună în aplicare măsuri care le restrâng drepturile în temeiul Convenției^[50].

Legislația rusă prin noile incriminări raportat la libertatea de exprimare nu satisface cerința clarității terminologice. Este apreciat de către Curte că termenii „discreditare” și „informații false cu bună știință” folosiți în dispozițiile relevante nu sunt suficient de clari și că interpretarea acestor termeni de către instanțele naționale a fost excesiv de largă, acoperind o gamă largă de declarații critice la adresa acțiunii militare ruse în Ucraina, inclusiv expresii de opinii pacifiste și surse faptice neoficiale^[51]. În consecință, Curtea are serioase îndoieli dacă ingerința în libertatea de exprimare a reclamanților a fost „prevăzută de lege” în sensul articolului 10 § 2 din Convenție și nu consideră necesar să ajungă la o concluzie definitivă asupra acestui aspect^[52].

6.4.3. Care sunt scopuri legitime de limitare a libertății de exprimare a disidenților?

Articolul 10 alineatul 2 din Convenție este extrem de generos în a stabili cadrul de realizării limitării libertății de exprimare, oferind atât instanțelor naționale, cât și instanței de la Strasbourg suficiente repere de analiză obiectivă.

În provocările determinate de absența observațiilor scrise ale guvernului rus în cauză, Curtea preia argumentele instanțelor ruse – protecția securității naționale, a integrității teritoriale și a siguranței publice – și reiterează că acestea pot constitui, în principiu, scopuri legitime. Extrem de relevantă pentru situația disidenților este, însă, stabilirea unor exigențe suplimentare referitoare la aplicarea și interpretarea acestor scopuri legitime: „aceste concepte – securitatea națională, integritatea teritorială, siguranța publică – trebuie aplicate cu reținere și interpretate restrictiv și ar trebui puse în aplicare numai acolo unde s-a dovedit că este necesară suprimarea divulgării de informații”^[53].

Dată fiind interdependența condițiilor limitării libertății de exprimare, a fost realizat un raționament despre gama largă și variată a materializării libertății de exprimare a disidenților și scopurile legitime de limitare a articolului 10 din Convenție, solicitându-se autorităților să demonstreze ce acțiuni ale disidenților au afectat în mod concret scopurile legitime publice. Astfel, apare ca de neînțeles pentru Curte sancționarea „fără discernământ a unei game largi de expresii, inclusiv a protestelor pașnice anti-război, relatărilor despre evenimentele din Ucraina din surse neoficiale și declarații de sprijin pentru Ucraina”, pe de o parte, și pe de altă parte, cum protestele pașnice și raportările independente ar putea reprezenta o amenințare reală la adresa securității naționale, a integrității teritoriale sau a siguranței publice^[54].

6.4.4. Informațiile oferite de disidenți – subiect de interes public?

În contextul analizării scopurilor legitime de limitare a libertății de exprimare în corelație cu principiul proporționalității limitării, apare ca oportună clarificarea semnificației obiectului libertății de exprimare a disidenților în contextul conflictului armat ruso-ucrainean. Astfel, relatările disidenților se referă la o chestiune de interes public intens și semnificație: o agresiune militară neprovocată împotriva unui stat vecin, care a condus la un conflict armat internațional major cu implicații profunde atât pentru securitatea europeană, cât și pentru cea globală. Dezbaterea publică asupra unor astfel de chestiuni este crucială într-o societate democratică, iar orice restricție asupra unei astfel de dezbateri justifică controlul cel mai atent al Curții. Abordarea constantă a Curții a fost aceea de a solicita argumente convingătoare pentru justificarea restricțiilor asupra discursului politic, deoarece restricțiile ample impuse în cazuri individuale ar afecta, fără îndoială, respectarea libertății de exprimare în general în statul în cauză^[55]. Chiar și în situații excepționale precum acțiunile militare, autoritățile statelor au obligația de a veghea la protejarea ordinii democratice de amenințările la adresa acesteia și a valorile unei societăți democratice, precum pluralismul, toleranța și deschiderea^[56].

6.4.5. Utilizarea de către disidenți a cuvântului „război”

În contextul utilizării de către autoritățile ruse în pozițiile oficiale a unei terminologii anume – „operațiune militară specială” – apare extrem de controversată prezentarea evenimentelor din Ucraina folosindu-se o altă terminologie decât cea oficială: „război”. Semantica celor două variante propuse de stat și de disidenți are rolul de a evidenția perspectiva diferită a celor implicați în manifestarea libertății de exprimare. Astfel, opțiunea autorităților ruse pentru expresia de „operațiune militară specială” este „menită să diminueze amploarea percepută și natura ostilităților, prezentând conflictul mai degrabă ca limitat și justificat decât ca o agresiune la scară largă”. Tocmai această atenuare falsă a situației a determinat disidenții să aleagă o terminologie mai dură, precum termenul de „război”.

Curtea propune un cadru de analiză a unui astfel de termen, evidențiindu-se importanța contextului specific de folosire. Pe de o parte, se are în vedere impactul asupra opiniei publice, esențial fiind că simpla utilizare a termenului „război” nu indică o intenție de a incita la violență, întrucât orice expresie trebuie evaluată în contextul său specific. Deopotrivă, se reține de către Curte că în pofida adăugării unei anumite virulențe criticii politice cuvintelor puternice precum „război” nu se justifică în sine ingerința în desfășurarea unei dezbateri publice aprinse. Pe de altă parte, desfășurarea unei proceduri penale contra disidenților pentru că au folosit termenul „război” în declarațiile lor pacifiste doar pentru că narațiunea oficială a autorităților ruse a descris agresiunea împotriva Ucrainei drept o „operațiune militară specială” reprezintă „o utilizare greșită a mecanismelor legale pentru a impune conformitatea ideologică și a suprima dezbaterea publică legitimă^[57].

6.4.6. Solidaritatea disidenților cu Ucraina

Curtea a manifestat o preocupare deosebită pentru efectele exprimării solidarității cu Ucraina sau afișarea culorilor naționale ucrainene întrucât „afișarea simbolurilor naționale străine este o formă de exprimare protejată în temeiul articolului 10 și orice restricție trebuie examinată cu atenție în contextul său specific pentru a distinge între expresia protejată și cea care poate pierde protecția într-o societate democratică”^[58].

Curtea apreciază că „exprimarea sprijinului pentru o țară vecină atacată și pentru poporul acesteia nu amenință în mod inerent securitatea națională sau ordinea publică și nici nu implică susținerea vreunei ideologii extremiste”^[59]. Desfășurarea de proceduri penale contra disidenților pentru astfel de activități „dezvăluie o politică care vizează suprimarea și stigmatizarea oricărui sentiment perceput ca simpatie față de Ucraina, impunând astfel o interpretare unilaterală a conflictului, dominată de Rusia. Sancționând chiar și aceste expresii inofensive de solidaritate, autoritățile ruse au demonstrat un nivel de intoleranță față de opiniile divergente care este fundamental incompatibil cu pluralismul și dezbaterea deschisă esențială pentru o societate democratică”^[60].

6.4.7. Forme satirice și provocatoare ale mesajelor anti-război

Disidenții au ales și forme de exprimare satirice sau provocatoare pentru a-și transmite mesajele împotriva războiului. De exemplu, doamna Olkhova a folosit o imagine a unui câine care își făcea nevoile pentru a-și exprima disprețul față de simbolul invaziei, în timp ce domnul Mitrofanov a folosit un stil de avertizare împotriva „operațiunii militare speciale” pentru a-și bate joc de eufemismul oficial pentru război. Curtea reiterează că satira constituie o formă de expresie artistică și de comentariu social, care, prin trăsăturile sale inerente de exagerare și denaturare a realității, este în mod natural menită să provoace și să agite^[61]. Formele creative de exprimare ale disidenților, chiar dacă uneori crude și șocante pentru unii, au contribuit la o dezbatere pe probleme de interes public și ar fi trebuit să beneficieze de protecție în temeiul articolului 10 din Convenție^[62].

O altă variantă de manifestare a libertății de exprimare a disidenților a fost utilizarea imaginilor controversate și provocatoare, cum ar fi simbolurile naziste, pentru a face paralele cu evenimentele actuale poate constitui, de asemenea, un dispozitiv retoric legitim pentru a stimula dezbaterea publică. De exemplu, domnul Otradnov și domnul Broy au făcut comparații între simbolul „Z” folosit de forțele ruse și emblemele naziste, inclusiv zvastica. În timp ce unele state au o responsabilitate morală specială, care decurge din experiența lor istorică, de a menține o interdicție a utilizării simbolurilor naziste^[63], Curtea a examinat modul în care aceste imagini sunt utilizate în contextul său general, inclusiv dacă face parte din raportarea analitică sau critică a fenomenului contemporan^[64]. În cazul de față, asociind emblema invaziei cu simboluri universal recunoscute ale atrocităților din trecut, reclamanții au căutat să transfere stigmatul atașat imaginilor naziste pe simbolurile contemporane ale agresiunii. Spre deosebire de alte cauze, unde utilizarea simbolurilor naziste s-a dovedit a fi gratuită și deconectată de orice mesaj clar care se opune ideologiei naziste, utilizarea de către disidenții ruși a unor astfel de imagini era intrinsec legată de critica lor față de acțiunile militare curente. Deși astfel de comparații pot fi profund ofensatoare pentru unii, Curtea consideră că ele au reprezentat o metodă puternică de critică politică, menită să provoace reflecția asupra naturii conflictului^[65].

6.4.8. Relatări despre crimele de război ale rușilor de la Bucea și Mariupol

Curtea observă că evenimentele din Bucea și Mariupol au fost raportate și investigate la nivel internațional și constată că schimbul de astfel de informații a fost de interes public legitim. Se subliniază dreptul publicului de a fi informat cu privire la o perspectivă diferită asupra situației din Ucraina, indiferent de cât de nefavorabilă ar putea fi această perspectivă pentru unii membri ai publicului^[66]. În timp ce autoritățile trebuie să rămână vigilente împotriva actelor care pot alimenta violența în contexte sensibile, dezbaterea despre actele care pot constitui crime de război sau crime împotriva umanității trebuie să poată avea loc în mod liber^[67]. Cu toate acestea, „autoritățile naționale au calificat automat orice informație care contrazice relatările oficiale drept «știri false», indiferent de sursa sau potențiala acuratețe. Ei nu au făcut niciun efort pentru a verifica declarațiile reclamanților sau pentru a echilibra protecția securității naționale cu dreptul publicului de a fi informat cu privire la acuzațiile grave de crime de război. Restricționarea difuzării rapoartelor despre presupusele atrocități servește doar pentru a proteja potențialele fapte greșite de control și pentru a submina răspunderea, în timp ce interdicțiile generale privind discutarea presupuselor crime de război sunt incompatibile cu articolul 10 din Convenție”^[68].

6.4.9. Incitările la moarte ale disidenților

Curtea abordează în mod specific cazul domnului Gordon, ale cărui declarații pot fi interpretate ca susținând violența împotriva personalului militar și a conducerii ruse, inclusiv sintagma „omorâți-i pe toți fără milă”. Curtea reiterează că „statele se bucură de o marjă largă de apreciere în reglementarea expresiilor care echivalează cu glorificarea. Cu toate acestea, atunci când evaluează dacă astfel de declarații echivalează cu instigare la violență, instanțele naționale sunt obligate să efectueze o examinare amănunțită atât a conținutului lor, cât și a contextului în care au fost făcute”^[69].

Criticabilă în viziunea Curții este absența analizării de către instanțele naționale a declarațiilor făcute de domnul Gordon, incontestabil violente în conținutul lor, în contextul lor specific. „Instanțele nu au ținut cont de faptul că remarcile au fost făcute de un jurnalist ucrainean la scurt timp după începerea invaziei la scară largă de către Rusia a țării sale, într-o perioadă în care orașele ucrainene erau bombardate, iar numărul de victime civile creștea. Privite în contextul lor adecvat, este evident că declarațiile sale au fost îndreptate în mod special către personalul militar rus implicat în operațiuni de luptă activă și conducerea politică responsabilă de inițierea ostilităților, mai degrabă decât către civilii ruși sau populația rusă în ansamblu. Comentariile sale cu privire la armele nucleare au fost făcute ca răspuns direct la amenințările nucleare emise de conducerea Rusiei și au fost încadrate în contextul descurajării. Instanțele naționale nu au evaluat dacă, în ciuda retoricii lor violente, declarațiile erau capabile să incite direct la acte ilegale de violență sau dacă erau de fapt expresii de sprijin emoțional pentru dreptul legitim la autoapărare al Ucrainei în temeiul dreptului internațional^[70]. O astfel de abordare nediferențiată indică faptul că acuzarea nu a fost îndreptată spre prevenirea instigării veritabile la violență, ci mai degrabă spre suprimarea oricărei critici la adresa acțiunilor militare rusești, indiferent de natura sau contextul acestora”^[71].

6.4.10. Aplicarea retroactivă a legislației contra libertății de exprimare a disidenților

O altă situație restrictivă a articolului 10 este tragerea la răspundere pentru expresiile online care au fost postate înainte de intrarea în vigoare a legilor „discreditării” la 4 martie 2022, dar au rămas accesibile ulterior. De exemplu, domnul Dorokhov a fost condamnat pentru împărtășirea textului „NU RĂZBOIULUI” la 24 februarie 2022; Dna Shlosberg pentru că a postat o fotografie cu ea purtând o cămașă brodată ucraineană și alte articole în perioada 26 ianuarie-2 martie 2022; și domnului Olkhovik pentru împărtășirea mesajelor anti-război la 23 și 25 februarie 2022.

Curtea a susținut că aplicarea retroactivă a legii și așteptarea ca indivizii să anticipeze viitoarele interdicții legale care nu erau încă în vigoare la momentul acțiunilor lor ridică o problemă fundamentală. Persoanele care au adoptat manifestări contra războiului ruso-ucrainean nu au încălcat nicio lege la momentul faptelor, fie cu intenție, fie din neglijență. Impunerea unei obligații persoanelor de a anticipa viitoarele modificări legislative sau de a le monitoriza în permanență conturile și de a elimina conținutul online din trecut care ar fi putut deveni ulterior ilegal din cauza evoluțiilor legale ulterioare constituie o povară nerezonabilă și disproporționată, care are ca rezultat un „efect de răcire” asupra libertății de exprimare^[72].

7. Remarci finale generale privind încălcarea libertății de exprimare a disidenților

7.1. Campanie extinsă de reprimare a disidenței – descurajarea exprimării libere

Curtea a apreciat că autoritățile ruse au adoptat un model sistemic și larg răspândit de restricții nejustificate de exprimare legate de războiul din Ucraina, măsurile impuse disidenților extinzându-se cu mult dincolo de abordarea expresiilor care ar putea amenința cu adevărat securitatea națională sau siguranța publică și indicând un efort coordonat al autorităților ruse de a suprima disidența, mai degrabă decât de a atenua amenințările specifice la adresa securității. Tocmai restricții în bloc asupra largii varietăți de manifestare a disidenților, fără o firească individualizare, au părut Curții ca fiind parte dintr-o campanie mai largă de reprimare a criticilor sau a disidenței cu privire la acțiunile militare din Ucraina. Urmărirea în justiție a declarațiilor care ar trebui protejate într-o societate democratică, inclusiv critica la adresa politicii externe sau schimbul de informații din diverse surse în timpul unui conflict armat a determinat Curtea să nu găsească nicio justificare pentru restrângerea exprimării pașnice, non-violente, în special prin impunerea de sancțiuni penale care implică arestarea preventivă și privarea de libertate. Ceea ce interesează mai presus de orice este că utilizarea unor astfel de măsuri creează în mod inevitabil o atenuare a exercitării plenare a libertății de exprimare, intimidând societatea civilă și reducând la tăcere vocile disidente^[73].

7.2. Absența unui echilibru între libertatea de exprimare a disidenților și protejarea scopurilor legitime publice

În esență, instanțele naționale au incriminat orice raportare a informațiilor care contraziceau narațiunea oficială. Acestea au considerat că simpla utilizare a termenului „război” în loc de „operațiune militară specială” ca fiind dăunătoare, fără a lua în considerare conținutul sau contextul expresiilor utilizate. Ei nu au făcut nicio încercare de a evalua acuratețea sau buna-credință a reclamanților în schimbul de informații privind presupuse crime de război sau victime civile, bazându-se exclusiv pe dezmințirile oficiale. În plus, instanțele naționale nu au făcut niciun efort real pentru a echilibra interesele concurente în joc. Acestea nu au pus în balanță interesul public intens și importanța chestiune, un conflict armat major cu implicații profunde atât pentru securitatea europeană, cât și pentru cea mondială și acuzațiile de crime de război. Nu au luat în considerare nici faptul că formele satirice și controversate sau comparații, chiar dacă sunt ofensatoare pentru unii, au contribuit la dezbaterea pe teme de interes public, întrucât erau menite să provoace o reflecție asupra naturii conflictului. În mod similar, instanțele nu au pus în mod corespunzător în balanță motivele sancționării mass-media, dincolo de citarea avertismentelor pe care le primiseră anterior^[74].

7.3. Disproporționalitatea aplicării sancțiunilor disidenților

Severitatea excepțională și disproporționată a sancțiunilor atât împotriva solicitanților individuali, cât și a instituțiilor media nu a fost doar pentru a pedepsi. Domnul Kara-Murza a fost condamnat la douăzeci și cinci de ani de închisoare, doamna Skochilenko la șapte ani și dl Afanasyev la cinci ani și șase luni. Chiar și în cadrul procedurilor administrative, amenzile aplicate au fost substanțiale, variind de la 30.000 la 150.000 de ruble rusești, în valoare de câteva luni sau chiar ani de venituri de subzistență. Toate acestea au transmis un mesaj clar și intimidant către societății în general și au redus la tăcere voci independente importante din societatea rusă cu privire la chestiuni de interes public^[75].

Curtea consideră că natura și severitatea acestor pedepse par menite nu doar să pedepsească reclamanții individuali, ci să transmită un mesaj clar și intimidant societății în ansamblu, înăbușind astfel dezbaterea publică asupra chestiunilor de interes public vital. O astfel de abordare favorizează inevitabil un mediu de autocenzură, descurajându-i pe ceilalți să își exercite dreptul la libertatea de exprimare, care este esențial pentru funcționarea unei societăți democratice^[76].

8. Concluzii

Legislație introdusă în Federația Rusă pentru limitarea relatărilor cu privire la războiul din Ucraina include multiple încălcări multiple ale Convenției, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constatând că nu a existat nicio justificare pentru restricționarea exprimării pașnice a disidenților și că astfel de restricții au făcut parte dintr-o campanie mai amplă de reprimare a disidenței cu privire la acțiunea militară în Ucraina.