Unificarea dreptului român

I. Procesul de unificare a legilor pe teritoriul statului român

Unificarea dreptului român reprezintă crearea, asumarea și aplicarea legilor și procedurilor legale ale statului român, după apariția sa, pe întregul teritoriu aflat sub jurisdicție, proces firesc oricărui stat modern.

Procesul de creare, aplicare și unificare a legilor și procedurilor a cuprins mai multe etape^[1], care s-au aflat sub semnul evenimentelor istorice care au marcat existența statului român modern, actele unioniste de la 1859 și 1918, al Doilea Război Mondial și instaurarea dictaturii comuniste.

Odată cu apariția statului român, prin actele de unire de la 1859 dintre Moldova și Muntenia, a început o intensă activitate de elaborare a legilor de funcționare a acestuia, care a culminat cu înlocuirea vechilor legislații regulamentare prin noile acte constituționale, civile, penale, administrative și procedurale care au permis crearea dreptului român modern.

Extinderea teritorială care a urmat ulterior obținerii Independenței, prin alipirea Dobrogei de Nord și apoi, prin participarea la cel de al doilea Război Balcanic, soldat cu întregirea Dobrogei de Sud, au reprezentat prima etapă de extindere a competențelor jurisdicționale ale statului român.

A doua etapă s-a dovedit mult mai complexă, fiind vorba despre teritorii aflate sub jurisdicții diferite și pentru care s-a ales soluția adoptării treptate, print-un vast proces de extindere care a durat aproape 25 de ani, respectiv extinderea și unificarea legilor din Vechiul Regat cu cele ale noilor provincii, Basarabia, Bucovina și Transilvania.

Așadar, avem în vedere două procese diferite de elaborare și impunere a legislației pe teritoriul românesc, în prima fază prin adoptarea rapidă și practica imediată, la nivelul României mici, între 1859 și 1918, aici avem în vedere și Dobrogea înainte și după extinderea acesteia, iar cea de a doua fază, unificarea legislativă propriu-zisă, între 1918 și 1947, care a permis implementarea normelor juridice unitare la nivelul întregului teritoriu aflat sub autoritatea statului român.

Procesul de unificare juridică a dreptului cuprinde trei paliere distincte, cel legislativ responsabil de codurile civil și penal împreună cu codurile de procedură și întreaga legislație aferentă, palierul judiciar responsabil de autoritatea unică de aplicare a legii, instanțe, Consiliul Suprem al Magistraturii, ultimul palier fiind dedicat regimului legal al profesiilor judiciare.

Pornind de la încorporarea Dobrogei la 1878, urmată apoi de extinderea sa, la 1913, se poate urmări experiența implementării dreptului românesc în fosta provincie otomană, care a anticipat ceea ce avea să se întâmple după 1918, împreună cu dificultățile uneori insurmontabile pe care le-a avut de parcurs opera de asimilare juridică a celor trei provincii unite, trecerea acestora de sub autoritatea dreptului imperial rus în Basarabia, a dreptului imperial austriac în Bucovina, și a dreptului regal ungar în Transilvania.

Reușita alipirii teritoriului dobrogean a arătat că, spre deosebire de modernizarea rapidă a legislației din Vechiul Regat, impusă brutal și care a creat conflictul „formelor fără fond”^[2], este mult mai utilă tranziția lentă la sistemul juridic român, deoarece în Dobrogea există un mozaic etnic, populație masivă de coloniști români și aromâni, populația majoritară turco-tătară aflată în curs de emigrare spre Turcia, populația ruso-lipoveană originară din Rusia și populația bulgară, din care o mare parte provine din colonizările făcute de statul bulgar.

Ca atare, un proces de implementare imediată a dreptului român sub toate aspectele sale, nu a putut fi impus, la fel cum nu s-a întâmplat în nicio parte a continentului; ne referim la noile state apărute după anul 1918.

Cauzele pentru care un asemenea model nu a fost deloc agreat sunt multiple și țin de logica materială a imposibilității sale practice, lipsa aportului uman, magistrați și avocați, a cunoscătorilor de limbi străine, a practicienilor în dreptul anterior al provinciilor, nu în ultimul rând, fiind vorba și despre necesitatea ca însuși dreptul român anterior anului 1918, să fie modernizat și adaptat la noile realități politice și sociale de după Primul Război Mondial, ne referim aici la reforma agrară și adoptarea votului universal.

Cauzele pentru care procesul de unificare a durat aproape 25 de ani au ținut de mai mulți factori cumulați: în primul rând, întregul proces a fost etapizat și structurat logic pentru ca acesta să fie o reușită, pornindu-se de la ideea că trebuie început cu o nouă Constituție; apoi, urmat cu marile reforme din Vechiul Regat, de care am amintit mai sus, crearea instituțiilor judiciare, a corpului de magistrați, a baroului unic, a instituțiilor de învățământ superior, abia în ultima etapă trecându-se la elaborarea Codurilor civil și penal și a Codurilor de procedură civilă și penală, care urmau să se aplice pe întregul teritoriu al României Mari.

Nu în ultimul rând, mai trebuie constatat faptul că începutul și finalizarea acestui îndelungat proces de elaborare, unificare și aplicare a dreptului român, întins pe parcursul a peste opt decenii, s-a realizat sub regimuri autoritare, respectiv după lovitura de stat a Principelui Cuza de la 1864, respectiv după instaurarea regimului personal al Regelui Carol al II-lea în 1938, urmat de dictatura militară din anii 1940-1944.

Chiar dacă cele opt decenii au reprezentat alternanțe de regimuri democrate cu regimuri autoritate, mai mult sau mai puțin clasificate astfel, după standardele contemporane, o comparație cu perioada de după Revoluția din 1989 arată că, în timp ce sub regimurile autoritare, aici intrând și epoca dictaturii comuniste dintre 1947 și 1989, evoluția legislativă a precedat dezvoltarea societății, creând efecte ulterioare adoptării acesteia, în intervalele cu regim democrat, aici intrând cea mai mare parte a Interbelicului Românesc, reformele legislative sunt consecința evoluției sociale și de aici decalajul pe care îl constatăm atunci când vorbim despre reforme, un ultim exemplu fiind contemporan cu noi, respectiv cele două decenii care au precedat adoptarea noului Cod civil și a noului Cod penal în anul 2009, respectiv a noului Cod de procedură civilă și a noului Cod de procedură penală în anul 2010.

II. Etapele principale ale procesului de unificare juridică

Anul 1918 a adus cu sine încununarea idealurilor revoluționarilor de la 1848, respectiv aducerea tuturor teritoriilor locuite de români în același stat și s-a înscris în amplul proces european care a marcat dispariția imperiilor medievale și apariția statelor naționale moderne.

Acest proces de descompunere a unor state vechi și apariția altora noi s-a realizat fie prin proclamarea noilor state urmată de recunoașterea lor internațională, fie prin alipirea teritoriilor cu populație majoritară la state naționale deja existente, întregul proces fiind marcat de sistemul tratatelor de la Paris din anii 1919-1920.

Trebuie precizat de la început că modelul statului național unitar pe care România l-a avut în vedere este cel francez și că acestui model, urmat cu fidelitate și în prezent, i s-a conformat întregul proces al unificării legislative, bazată pe unitatea de limbă, de lege și administrație sub comanda centrală aflată la București^[3].

România Mare formată la 1918 nu a fost un stat nou apărut pe harta politică a lumii, din punct de vedere al dreptului internațional, a fost continuatoarea statului român de la 1859, recunoscut sub numele său actual de la 1862.

Ca atare, modelul său de organizare nu a suferit schimbări majore după Marea Unire, iar reformele imediate au fost evoluția firească a faptului că și-a dublat rapid populația și teritoriul.

În acest context, alegerile ținute sub imperiul votului universal și reforma agrară au constituit primii pași în evoluția noului stat, urmați de elaborarea unui nou cadru constituțional și a primelor legi de unificare administrativă și judiciară, organizarea profesiilor juridice, a programelor școlare de drept și, abia la final, unificarea legislativă.

Acești pași au fost firești și sunt consecința directă a modelului statal adoptat la 1859, unificarea legislativă fiind de fapt cea care dă valoare națiunii moderne^[4].

De la bun început au apărut disputele dintre juriști referitoare la modelul ce trebuia urmat, teoria adoptării rapide a legilor din Vechiul Regat fiind opusă teoriei reformulării și adoptării de legi noi, care necesita timp îndelungat de elaborare.

În această ecuație, respectiv cea a adoptării treptate a noilor legi, trebuie privită elaborarea Constituției de la 1923, a Legii de organizare judecătorească din 1924, a Legii Administrative din 1925, a Codului penal și a celui de procedură aferent din 1937, întregul proces fiind finalizat prin adoptarea prevederilor Vechiului Cod civil român în Transilvania în anul 1943, data de facto când a fost încheiat întregul proces de unificare legislativă la nivelul întregului teritoriu.

Pe parcursul celor 25 ani de tranziție, în spaţiul Transilvaniei a funcționat un fel de drept interprovincial care a fost compus din dreptul consuetudinar maghiar derivând din Tripartitul lui Werboczy de la 1514, Codul civil austriac de la 1811, fără modificările din anul 1853, legile civile și ordonanțele regale și ministeriale ungare dintre anii 1867 și 1918, reglementările Consiliului Dirigent și legislația română de după anul 1918.

În Bucovina au operat Codul civil austriac de la 1811, adaptat prin Novelele adoptate între anii 1914-1916, Codul de comerț de la 1862, Codul falimentului din 1881, legile de procedură civilă din 1895 (procedură contencioasă), din 1896 (executare silită), și din 1854 (procedură grațioasă).

În Basarabia s-au aplicat legile rusești, iar în materie civilă Manualul lui Alexandru Donici din 1814, vechiul Hexabiblos al lui Harmenopol din 1345, Codul rus de la 1910 și o serie de legi locale bazate pe obiceiurile cutumiare^[5].

Toate aceste legi trebuie privite ca aflându-se în concurență și supuse arbitrajului Înaltei Curți de Casație și Justiție din punctul de vedere al respectării normelor de drept stabilite de Constituția din 1923.

Conflictul de legi din domeniul penal, civil și comercial a impus elaborarea unor norme asemănătoare celor din dreptul internațional privat, precum și respectarea dispozițiilor tranzitorii referitoare la adoptarea legilor de unificare.

Unificarea legislativă a început imediat ce organele provinciale ale puterii, şi anume, Sfatul Țării din Basarabia și Consiliile Naționale din Bucovina și Transilvania, au fost desființate și înlocuite de organele centrala ale Puterii de la București, în anul 1920.

Sub egida Ministerului Justiției au fost organizate primele măsuri necesare pentru uniformizarea legislației, prin compunerea de comisii care au decis concret materia legislativă ce urma să fie păstrată și pe cea care urma să fie imediat abrogată.

Adoptarea Constituției de la 1923 și crearea Consiliului Legislativ în 1925 au permis crearea cadrului legal prin care s-a desfășurat în mod unitar opera de unificare legislativă, implicit cu începerea proiectelor noilor Coduri civil și penal și a codurilor procedurale aferente.

O serie de legi au fost adoptate în ritm accelerat, însă, pe ansamblu, s-a evidențiat o lungă perioadă de stagnare datorată unei multitudini de factori, alternanța politică la guvernare, rezistența elementului regional, viziunea neunitară asupra sistemului și valorilor de drept sau divergențele asupra caracterului neolatin al dreptului național^[6].

Dacă asupra necesității unificării rapide a legislației a existat un consens profund, în privința metodelor abordate, au existat ample dispute în toată perioada interbelică.

Adepții taberei care dorea impunerea legislației Vechiului Regat în noile regiuni s-au lovit de partizanii reformării vechilor coduri și impunerea acestora după promulgare.

Din prima tabără au făcut parte juriști de valoare precum A. Rădulescu, C. Hamangiu și C.M. Simpson, din cea de a doua grupare au fost evidențiați A. Oteteleșianu, A. Gane, Ș. Laday sau M. Eliescu.

Procesul de adoptare a legislației unice a fost unul mixt, datorită necesității de a parcurge toate etapele constituționale, precum și a disputelor ce au marcat cele două tabere, care au îmbrăcat forme oratorice diverse, atingând inclusiv vederile deosebite dintre cele două sisteme de drept consacrate – latin și anglo-saxon.

De remarcat că disputele politice dominante în epocă între Partidul Național Liberal, ca reprezentant al burgheziei industriale din Vechiul Regat cu Partidul Național Țărănist, reprezentant al burgheziei rurale din Basarabia, Bucovina și Transilvania, au avut ca efect prelungirea nejustificată a acestui proces până aproape de 25 ani.

Disputele ideologice referitoare la superioritatea Codului civil francez sau a celui austriac au fost destul de cronofage, în final fiind acceptată necesitatea instituției cărții funciare, care a devenit obligatorie pe întregul teritoriu din anul 1943.

Concluzionând, se poate aprecia că întinderea prea mare a perioadei de tranziție s-a datorat divergențelor privind metodele de aplicare rapidă, prin extindere urmată de revizuire sau revizuire urmată de aplicare unitară și că această dispută care a marcat întreaga perioadă interbelică a opus de fapt cele două școli de drept, din Transilvania și din Vechiul Regat^[7].

Concret, cele două școli de drept, având viziuni concurente, dar nu diferite, au acționat prin politica „pașilor mărunți” în funcție de alternanța la guvernare și au obținut unificarea legislativă mai întâi în Basarabia, în 1928, apoi în Bucovina, în 1938^[8].

Aparent se poate observa, din studiul documentelor timpului, că magistrații erau adepții transpunerii rapide în fapt a extinderii vechii legislații, în timp ce baroul avocaților ar fi dorit mai întâi revizuirea acesteia și apoi extinderea.

Momentul adoptării Codului civil din 1940 a coincis cu schimbarea de regim, prăbușirea regimului dictatorial al Regelui Carol al II-lea și preluarea conducerii statului de către generalul Ion Antonescu, la început împreună cu Mișcarea Legionară, ulterior împreună cu un Guvern tehnocrat alcătuit cu precădere din militari.

Acest fapt a determinat stoparea adoptării noului Cod civil, în vederea ajustării sale la noile realități europene în care predominau legile rasiale și discriminarea pe baza acestora, precum și starea de război începută la 22 iunie 1941.

În acest context, teza revizuirii, care a fost la un pas de a fi implementată, a fost abandonată și s-a trecut la teza extinderii în Transilvania, la început doar în partea de provincie rămasă sub jurisdicția autorității române, după 1940, respectiv prin Legea nr. 389 din 22 iunie 1943, prin care jurisdicția din Vechiul Regat în domeniul civil și comercial a fost extinsă dincolo de Carpați.

Această lege nu a fost numai o simplă extindere, ci a prevăzut că urma să fie adoptat un nou Cod civil, ce va fi elaborat în timp de pace, și că păstra unele dintre instituțiile juridice deja existente în Transilvania: cărțile funciare, ce urmau să fie extinse în toată țara, dreptul de moștenire a soțului supraviețuitor, instituția notarilor publici, termenul de punere în aplicare și de încheiere oficială a unificării legislative fiind 15 septembrie 1943, deci aproape de cea de a 25-a aniversare a Marii Uniri de la 1918^[9].

Unificarea judiciară a decurs mult mai rapid, aici fiind vorba despre crearea curților specializate formate din magistrați loiali statului român și de implementarea limbii oficiale a statului, similar, fiind adoptată Legea înființării și funcționării Consiliului Suprem al Magistraturii în 1924 și a Baroului avocaților^[10].

III. Concluzii

O mare problemă a unificării juridice realizată pe parcursul a unui sfert de secol este aceea a proiecției acesteia asupra cetățeanului simplu, pentru care o sentință trebuia să se pronunțe rapid și definitiv, fără prea mare consum de timp și bani, în acest sens fiind necesar ca ordinea publică și siguranța să fie eficient garantate și apărate^[11].

Percepția Școlii Sociologice de la București, înființată de Dimitrie Gusti, în perioada interbelică, și abrupt curmată apoi, de regimul dictatorial comunist, este o sursă de istorie contemporană însemnată.

În pofida faptului că aceste documente au valoare mai mult istorică decât una juridică propriu-zisă, acestea ne oferă măsura percepției reale, dintr-o lume liberă încă, a imaginii justiției interbelice asupra celor aflați „la firul ierbii”, expresie devenită celebră în ziua de azi.

Remarcabil pentru stadiul de receptare juridică a reformelor justiției și aplicarea lor la nivelul maselor, din care 80% a reprezentat mediul rural, este acceptarea Introducerii bătăii ca pedeapsă primară în legislația penală – legarea de butuc și aplicarea de bice pe spinarea infractorilor, ca pedeapsă complementară celor prevăzute de Codul penal și aplicate duminica, după slujbă, în curtea bisericii, în prezența membrilor comunității, pentru a provoca un sentiment de rușine și sancționa fărădelegea comisă^[12].

Disfuncționalitățile majore ale sistemului politic-administrativ, cu referințe majore la sistemul juridic și la incapacitatea implementării acestuia, soldată cu pierderea de teritorii și acceptarea noilor frontiere impuse în anul 1940, au provocat eșecul modernității politice și căderea regimului democratic^[13].

Prima eroare a constituit adoptarea unui sistem administrativ centralizat, ce-și dorea rezolvarea de la centru a problemelor locale, cea de a doua eroare fiind aceea a impunerii de la centru a unui sistem centralizat și unitar legislativ, iar cea de a treia a constituit elaborarea actelor normative de la nivel central fără cunoașterea prealabilă a realităților sociale românești^[14].

Concluzia finală a autorului vine în consonanță cu concluzia lucrării enunțate la final, anume că o democrație bolnavă este preferabilă unei dictaturi sănătoase, datorită caracterului auto-perfectibil al celei dintâi^[15].

Și, nu în ultimul rând, o concluzie poate mai realistă asupra eșecului României Mari, exprimat în aceeași lucrare^[16].

BIBLIOGRAFIE

1. Bucur B., Sociologia proastei guvernări în România interbelică, Editura RAO, București, 2019;

2. Duțu M., Un secol de stat unitar și drept național (1918-2018). Perspective istorice cultural-științifice, Editura Academiei Române, București, 2018;

3. Guţan M., Istoria dreptului românesc. Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2017;

4. Murzea C., Matefi R., Evoluţia statului şi dreptului românesc, Editura Hamangiu, București, 2015.