Uciderea la cererea victimei. Considerații teoretice în legătură cu scopul și funcțiile incriminării
Iulian Dobrinescu - iunie 2, 2019Pentru toate aceste motive, nu poate fi primită ideea că legea se împotrivește procedeului eutanasiei pentru a-l „proteja” pe cel ucis sau care dorește să moară.
Atunci care este totuși rațiunea incriminării?
În literatura de specialitate[24], se susține că legalizarea eutanasiei vine la pachet cu o serie de „efecte negative profunde”, care ar fi următoarele:
a) Riscul de a scăpa de sub control fenomenul, în sensul că „deși destinată pacienților cu boli în faza terminală, eutanasia ar fi mai devreme sau mai târziu folosită pentru alte grupuri de pacienți cum ar fi persoanele în vârstă, pacienții cu handicap, pacienții cu probleme afective, cei cu infirmități și chiar copii nou-născuți cu infirmități. Astfel se va ajunge la o desconsiderare a vieții umane, în general a membrilor vulnerabili dintr-o societate”.
În realitate, ceea ce invocă aici autoarea este un fel de „incontinență” legislativă a legiuitorului, în ideea că o prezumtivă lege viitoare favorabilă eutanasiei ar răpi cumpătul legiuitorului și l-ar angaja definitiv pe calea liberalizării excesive a eutanasiei. Este de remarcat că primejdia acestei „pante alunecoase” nu este argumentată foarte limpede. Totodată, se ignoră faptul că legea este cea care se pliază pe mutațiile conștiinței moral-juridice a societății, nu invers. Inovațiile legislative nu curg în cascadă, în virtutea unei logici proprii, ci doar consfințesc perimarea unor raționamente legislative depășite.
b) Presiunea psihică asupra celor care au devenit nefolositori (bolnavi, bătrâni) sau o povară în familie sau societate și care „s-ar simți constrânși moral să accepte eutanasia” și riscul de normalizare a eutanasiei ca o practică medicală obișnuită.
Acesta este exact argumentul anterior, exprimat însă cu alte cuvinte. Totodată, linia de argumentație schimbă pe nesesizate terenul discuției. Astfel, dacă mai înainte dezbaterea se ținea pe marginea dreptului la moarte demnă al bolnavilor în agonie, acum se argumentează împotriva eutanasierii bătrânilor și infirmilor, ipoteză care excede cadrul inițial al problemei și care de fapt nu este o primejdie reală, pentru că nu este susținută în mod serios de nimeni[25].
În plus, trebuie scos în evidență că toate acestea nu sunt veritabile argumente împotriva eutanasiei ca atare, pentru că ele nu fac altceva decât să ocolească miezul problemei. Dacă eutanasia trebuie incriminată, atunci motivul trebuie să vizeze însăși fapta de eutanasie (definită în cadrul limitelor conceptuale care îi sunt firești, adică suprimarea la cerere a vieții celor în suferință atroce), nu vagi angoase cu privire la (im)probabile fenomene adiacente, aflate într-o legătură cauzală ambiguă cu eutanasia.
Revenind la o critică des întâlnită, s-ar mai putea spune, ca un argument împotriva eutanasiei, că nu i se poate recunoaște medicului sau oricărei alte persoane dreptul de a dispune de viața altuia. Desigur, acest argument ignoră datele problemei. În realitate, așa cum am arătat mai sus, atât în cazul eutanasiei (avem aici în vedere situația descrisă la art. 190), cât și al sinuciderii asistate medical, cel care dispune este însuși cel care urmează să moară sau să fie asistat să moară.
Evident, dacă cel în cauză s-ar putea sinucide fără ajutor, ar face-o. Cu toate acestea, opțiunea aceasta nu este întotdeauna deschisă celor interesați. Se prea poate, spre exemplu, ca starea medicală a suferindului să fie de o asemenea precaritate, încât acestuia îi lipsește putința de a comite fizic actul. La fel de bine, și poate chiar mai probabil, poate lipsi fortitudinea psihică de a trece la faptă, deși există voință. Sau poate este nevoie de cunoștințe medicale de specialitate pentru a garanta consumarea rapidă și fără durere a morții.
În toate aceste situații, suferindul va fi nevoit să apeleze la alții, cadre medicale sau nu, fie pentru a obține asistență în executarea suicidului, fie pentru a fi efectiv eutanasiat.
În orice caz, în toate ipotezele descrise mai sus este de netăgăduit că voința de a muri (dispoziția) aparține suferindului, celui care dorește să fie eutanasiat, iar nu celor care, din varii motive (milă, compasiune, viziune morală care tolerează ideea morții demne), consimt să ajute la realizarea acestei voințe, fie prin acordarea de asistență de specialitate, fie prin săvârșirea efectivă a eutanasiei.
Cu alte cuvinte, atât sinuciderea asistată, cât și eutanasia reprezintă varietăți ale sinuciderii. De aici rezultă și controversa.
Suicidul, în logica dreptului penal român[26], nu poate face obiectul unei incriminări, deoarece, pe de o parte, respectiva incriminare ar fi în mod hilar lipsită de obiect în ipoteza consumării suicidului, iar, pe de altă parte, nu suntem în prezența unei fapte apte să genereze un conflict de drept penal[27].
Eutanasia și sinuciderea asistată medical, în mod corespunzător, nu sunt nici ele în măsură să dea naștere unui raport social conflictual, evident nu în sensul propriu al cuvântului, pentru că voința tuturor părților implicate concordă pe deplin, iar ambele fapte se revendică de la o valoare pozitivă (redarea demnității, curmarea suferinței), iar nu una negativă (simpla dorința a victimei de a muri). Din acest din urmă motiv, eutanasia și sinuciderea asistată medical se deosebesc în mod substanțial și de infracțiunea de determinare a sinuciderii[28].
Având în vedere toate cele de mai sus, observăm că nici acum nu suntem pe deplin edificați cu privire la rațiunea incriminării. Nu avem încă o explicație clară a interesului societății de a reprima asemenea fapte.
Cu privire la această problemă, s-ar putea spune că eutanasia și sinuciderea asistată creează societății aceleași dileme ca și celelalte iterații ale sinuciderii. Despre sinucigaș, de exemplu, s-a opinat că este „o persoană inoportună, căci perturbă echilibrul social și subminează chiar încrederea în ea însăși a societății, care se simte vinovată sau cel puțin pusă sub acuzare”[29].
Pe aceeași notă, s-a conchis că „atât prin semnificația sa, cât și prin consecințe, suicidul deranjează societatea, care ar putea fi tentată, dacă nu și-ar lua măsuri de precauție să reacționeze – într-un anumit fel, instinctiv – printr-o prea largă utilizare a instrumentului său favorit de autoapărare care este dreptul la represiune”[30].
Se prea poate ca suicidul să fie „o acuzație împotriva organizării sociale, căreia i se reproșează că este incapabilă să asigure bunăstarea propriilor membri”[31].
Eutanasia are aceleași valențe acuzatorii, același substrat subversiv și, prin urmare, stânjenește societatea în aceeași măsură. Instrumentul represiunii este astfel utilizat nu pentru că ar exista o nevoie reală, perceptibilă de a stopa sau preveni faptele din categoria eutanasiei, nu pentru că se sesizează vreo primejdie actuală sau potențială, ci pentru a refula mesajul incomod pe care eutanasia îl aduce cu sine.
Prin urmare, s-ar putea susține că pentru legiuitor, spre deosebire de toate celelalte infracțiuni, rațiunea incriminării, „miza” reală a sancționării penale a acestei fapte nu are câtuși de puțin de a face cu persoana autorului propriu-zis, cu primejdia pe care acesta ar prezenta-o pentru comunitate și nici măcar cu presupusul pericol social abstract al eutanasiei, ci cu repudierea gestului ca atare, care este perceput ca fiind deopotrivă insolit și subversiv.
Având în vedere toate acestea, devine evident că dacă în cazul majorității infracțiunilor există un continuum, un liant, o legătură de netăgăduit între periculozitatea faptei și pericolul social al făptuitorul, legătură care justifică atât aplicarea, cât și dozarea pedepsei prin raportare la conținutul concret al faptei, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei această legătură este ruptă sau, în orice caz, subțiată considerabil.
Deși pedeapsa este aplicată autorului (celui care săvârșește actul de eutanasiere), avertismentul exprimat de acea pedeapsă se adresează mai degrabă celui eutanasiat, celui care dorește să moară, care este astfel atenționat să nu-și aroge drepturi pe care societatea nu i le recunoaște.
Altfel spus, opțiunea de incriminare a acestor fapte se prezintă nu (doar) ca un reflex de apărare, ci și ca un act de denunțare morală a unei categorii de fapte care ridică multiple dileme morale și culturale.
Ne regăsim, prin urmare, într-una din acele situații istorice de tranziție în care legea penală oglindește tot mai palid anumite idiosincrazii culturale, anumite „sensibilități” de ordin moral și religios ale societății, cândva puternic cimentate și de nezdruncinat, dar care în prezent apar tot mai diluate.
Despre rezistența societății în fața morții voluntare, istoricul francez Georges Minois a făcut observația că „gaura neagră și amenințătoare a neantizării revoltă și înfricoșează, iar cei care se precipită voluntar în ea sunt considerați nebuni. Dar acest refuz colectiv și individual nu este oare dictat de invincibila repulsie a fiecăruia de a-și reprezenta o soartă despre care știe că va fi în mod inevitabil și a lui?
Cazul extrem al eutanasiei e cel prin care problema reapare cu pregnanță în zilele noastre, în ciuda presiunilor autorităților morale și politice, primele încăpățânându-se să afirme că suferințele, chiar extreme și incurabile au o valoare pozitivă, iar celelalte temându-se de derapaje. Din aceste motive, mii de ființe dezumanizate de suferințe intolerabile sunt condamnate să trăiască. În dificila mutație a valorilor la care asistăm, n-ar trebui oare ca dezbaterile care se polarizează pe bioetică să aibă în vedere și o tanatoetică”[32].
În acord cu această viziune, în contextul unei tot mai mari disponibilități de discutate a acestor chestiuni, suntem de părere că există cu prisosință loc de dezbateri fructuoase pe această temă.
Bibliografie:
– G. Antoniu, Reforma penală la primul pas, în RDP nr. 4/1996;
– C. Bulai, Drept penal român. Partea generală, Vol. I, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București, 1992;
– C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1997;
– V. Cioclei, Drept penal. Partea specială I, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, ed. a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București 2018;
– A. Crișu, Drept procesual penal. Partea generală, ed. a 3-a, revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2018;
– R.-M. Oprea, M.-T. Orjan, Uciderea la cererea victimei – între tradiție și provocările actualități (www.juridice.ro);
– F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018;
– L. Stănilă, Obsesia terapeutică. Pro și contra eutanasiei – noi provocări ale legislației românești, în Analele Universității de Vest din Timișoara, Seria Drept;
– G. Minois, Istoria Sinuciderii, Societatea occidentală în fața morții voluntare, Ed. Humanitas, București;
– I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Metacriminologie, Ed. C.H. Beck, București, 2010;
– T. Toader (coord. ), Noul Cod penal – Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014,(www.sintact.ro).
DOWNLOAD FULL ARTICLE[24] L. Stănilă, op. cit., p. 32.
[25] Dacă se dorește să se susțină că un lucru duce inevitabil la altul, trebuie să se arate și de ce. Concluzia nu se impune de la sine.
[26] A se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 39.
[27] Totuși, este clar că legiuitorul privește cu ochi suspecți asemenea manifestări de voință, altfel nu s-ar explica incriminarea faptelor prevăzute la art. 190 și 191 C. pen.
[28] Cu toate că în prezent, în mod nefericit, sinuciderea asistată medical este cuprinsă în conținutul infracțiunii de determinare a sinuciderii.
[29] F. Zenati, Commentaire de la loi du 31 decembre 1987 tendant â reprimer la provocation au suicide, Revue trimestrielle de droit civil, 1988, p. 427., citat în G. Minois, Istoria Sinuciderii, Societatea occidentală în fața morții voluntare, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 340.
[30] D. Mayer, En quoi le suicide interesse-t-il le droit?, Agora, iunie 1990, pp. 29-36 apud G. Minois, op. cit., p. 340.
[31] G. Minois, op. cit., p. 342.
[32] Idem, p. 343.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.