Suveranitate de stat, suveranitatea individului și… „profeția” lui Traian Brăileanu

Or concepțiile miliene, care s-au bucurat de largă audiență, ridică din unghiul limitelor libertății serioase teme de reflecție. Altfel spus, ca să folosim mai îndeaproape cuvintele lui Mill, se relevă întrebarea de a ști „Care sunt limitele legitime ale suveranității individului asupra lui însuși?” și „Unde începe autoritatea societății?”^[18]. O interogație îndreptățită, mai ales dacă luăm în calcul și evoluția realităților sociale și politice ale secolului al XIX-lea, realități care îl determină pe Mill să deplângă faptul că prin legi libertatea omului este tot mai reprimată în favoarea puterii de stat sau a societății. Context în care filosoful britanic semnalează faptul că „…există în general în lume o înclinație tot mai accentuată către amplificarea exagerată a puterii societății asupra individului, care se exercită atât prin forța opiniei publice, cât și prin forța legii; și cum tendința tuturor schimbărilor ce au loc în lume este de a întări forța societății, slăbind-o pe cea a individului, acest abuz nu este nicidecum unul dintre relele care tind să dispară de la sine, ci, care, dimpotrivă, tind să devină tot mai formidabile”.^[19] Această tendință, iată, pare să coincidă cu acele politici prin care, la începutul secolului al XIX-lea, statul s-a debarasat de rolul său, mărginit până atunci la activități legate de ordine („statul jandarm”), în favoarea asumării unor atribuții sociale tot mai largi. Astfel se marchează începuturile unei agresiuni îndreptate împotriva libertăților individului, în lipsa cărora, spune M. Djuvara, dreptul își pierde orice valoare normativă.^[20] Or tocmai această chestiune configurează originalitatea tezei lui Hayek cu privire la cauza declinului dreptului și, totodată, a creșterii puterii de stat (expansiunea dreptului public), cauză pe care reprezentantul școlii austriece o pune pe seama doctrinelor juridice și politice dominante. Mai exact, a acelor teze care, pe de o parte, se opun limitării prin lege a puterii de stat și, pe de altă parte, încurajează juridicizarea societății potrivit unui anumit „ideal de justiție”^[21], juridicizare care realmente a dat startul unei ascensiuni până în zilele noastre când, spunem noi, a atins cote teribile.^[22]

Cert este că astfel de schimbări fenomenologice în evoluția suveranității pot fi narate dintr-o perspectivă liberatoare, în special atunci când ne referim la libertatea statelor sau a societății ca subiect colectiv, ori dimpotrivă, dintr-un unghi al constrângerii/a disciplinării, în ipoteza în care avem în vedere individul, ca simplu particular. O distincție în raport cu care doctrinele mai puțin seduse de libertățile individului au pregătit modernizarea statelor, luând desigur în calcul și profilul cultural (gradul de supunere al populației față de legi și autorități). Așa se face că germanul Rudolf von Jhering face apologia constrângerii etatice și în general a puterii statului, spunând că țin de esența dreptului și a statului, în timp ce englezul John Stuart Mill susține exact opusul. Teoriile germane sunt de regulă mai puțin liberale decât cele britanice.

La Mill, de pildă, libertățile umane sunt sacre. Ele depășesc până și limitările din idealul de republică a lui Roussou (voința generală). Omul milian reprezintă de departe un veritabil bastion al libertății, concepție care-l propulsează pe gânditorul britanic în topul celor mai ilustrativi exponenți ai gândirii liberale. Am putea spune că tezele lui se contopesc în ideea că individul uman este suveran și asupra lui nimeni nu are dreptul să intervină, nici statul și nici măcar societatea.^[23] Libertatea individului, după Mill, nu cunoaște decât două limitări: aceea de a nu aduce daune drepturilor celorlalți și de a suporta fiecare individ partea ce-i revine din sacrificiile generate de apărarea societății.

De altfel, concepția filosofului este superpozabilă și așa-zisei reguli de aur a popoarelor lumii, regulă potrivit căreia omul are dreptul natural de a conviețui pașnic, liber, după propriile lui dorințe și nefăcând rău altora. Un precept nobil (deși nobilii nu l-au vrut) pe care îl regăsim și în proverbiala butadă „Ce ție nu-ţi place altuia nu-i face”, despre care se spune că reprezintă un principiu confucianist vechi de 2500 de ani.

În aceeași logică a reciprocității, mai spune Kant, trebuie să acționezi liber de așa fel încât toți ceilalți să fie liberi, în timp ce Mill susține că „Libertatea, ca principiu, nu se aplică nici unei stări de lucruri anterioare momentului în care oamenii au devenit capabili de a se perfecționa prin dezbaterea liberă și egală”. În alte cuvinte, Mill, în ton cu majoritatea gânditorilor liberali – antamând paradigmele psihologiei și pedagogiei contemporane – atrage atenția asupra faptului că fără o educație de înaltă ținută nu poate fi imaginată libertatea (și, spunem noi, nici autocontrolul), iar fără libertate, așa cum deja am arătat, nu se poate realiza dreptul/suveranitatea.

Or, dintr-un bun simț al simetriei ar trebui să recunoaștem că, așa cum suveranitatea de stat se bucură de recunoașterea celor două dimensiuni enunțate – independența/libertatea și supremația – la fel de îndreptățită este și noțiunea de suveranitate a omului/a individului. Mai ales că, spre deosebire de stat, libertatea și autocontrolul sunt recunoscute ființei umane atât de dreptul natural și cel constituțional, cât și prin cele mai de anvergură tratate internaționale. Singura problemă este aceea că reușita practică a acestor drepturi, dincolo de politici și legi, depinde de calitatea educației individului. Iar aici libertatea omului postmodern se poate împlini pe calea unei educații civice, în timp ce autocontrolul cu sprijinul educației psihologice. În orice caz, în accepțiune kantiană, ambele aparțin autonomiei de voință, concept pe baza căruia, spune gânditorul din Königsberg, se dezvoltă cel de libertate care, la rândul lui, se constituie ca fundament al legilor morale.

Observăm deci că și aici legile, ca norme legislate, sunt prea puțin luate în seamă, poate nu numai din cauza imperativului (moral) kantian, ci și datorită rolului lor nefast în ontologia suveranității individului. Această chestiune ne amintește de un cărturar interbelic care se plângea de faptul că de multă vreme legislația, în loc să se focalizeze pe medierea antagonismelor, a căzut pradă obsesiei de restrângere a libertăților individului. Aceste năravuri persistă tot mai abitir în zilele noastre și care se prea poate să fie cauzate, între altele, de sursele neadecvate de inspirație. Așa cum „Dante şi-a luat elementele Infernului din spectacolul lumii reale”^[24], se pare că și normele juridice ale lumii moderne s-au inspirat din realitățile crude ale societății, ba chiar din una dintre cele mai criminogene: cea a Imperiului Roman. O societate care, așa cum știm (sau ar trebui să știm), a funcționat pe baza unui soi de autoritarism riguros ierarhizat, unde inegalitățile și frica au reprezentat cheia funcționării statale, stringențe pe care încă le regăsim din nefericire în matrixul gândirii juridice și politice contemporane.^[25]

În încheierea acestui subiect am putea descrie suveranitatea individului ca o rezultantă a libertăților și a puterii de autocontrol a omului, suficientă pentru a-i spori încrederea în propriile sale forțe și în a-l transforma în propriul său stăpân. În fond, aceste două dimensiuni laolaltă par să concretizeze cel mai bine noțiunea de libertate/suveranitate, desigur ca drept inalienabil și esențial, ca garant al liberei dezvoltări a personalității umane. Ceea ce înseamnă că și aici, ca și în cazul statelor democratice (care acceptă să fie supuse dreptului), vorbim despre o suveranitate relativă, în sensul că se exercită în raport cu limitările ce decurg din îndatoriri, sarcini sau alte relații în care indivizii sunt antrenați.

4. Concluzii

Departe de perfecțiune, gândirea politică și juridică reușește totuși să lase în urmă ideile absolutiste ale trecutului, așa cum au fost cele ale monarhiilor istorice, și să concilieze drepturile și libertățile omului cu suveranitatea de stat, fundamentată pe ideea de putere supremă și libertate/independență. Un succes doctrinar datorat în principiu strălucitei teze de subordonare a statului dreptului, știut fiind faptul că suveranitatea statului, în accepțiune modernă, constă tocmai în misiunea sa de înfăptuire a dreptului. Aserțiunea pare, în teorie, să desființeze orice contradicție ar putea surveni între suveranitatea de stat și suveranitatea individului (libertățile omului), două noțiuni complementare care, spunem noi, se constituie în osatura conceptuală a statului de drept. În felul acesta, obligația statului de a transpune în viața socială dreptatea și moralitatea reprezintă un imperativ care nu se poate sustrage respectării drepturilor și libertăților individuale.

Prin urmare, importanța axiologică a celor două suveranități (stat-individ), care nu lasă loc ierarhizării sau prioritizării, face ca raporturile dintre ele să nu se pună în termeni precum sporirea uneia în detrimentul alteia, ci doar prin evaluarea eficienței.

Prin urmare, putem vorbi de evaluarea calitativă a suveranității, fiindcă ar fi fără noimă ca o chestiune vitală statului (suveranitatea ține totuși de existențialitatea statului) să scape de controlul eficienței. De aceea, în plan intern, de pildă, evaluarea se poate face pe baza gradului de respectare a drepturilor și libertăților omului, iar în plan extern, în funcție de nivelul de independență pe care statul o are în raporturile sale cu alte state sau entități, fiindcă, așa cum bine se știe, statele intră deseori în combinații extranee, mai ales din interese financiare sau politice.

Cu toate acestea, în practică există o problemă uriașă cu privire la eficiența suveranității, știut fiind faptul că în ultimele decenii inechitățile au confiscat subtil suveranitatea individului, slăbind-o la rândul ei pe cea de stat. Și ne referim cu precădere la acele inechități care au vexat credințele, tradițiile, veniturile, pensiile și libertățile omului și ale căror consecințe au constat în prăbușirea încrederii în autorități și, mai nou, a ordinii constituționale. Așa se explică faptul că, în România, puterea legislativă și justiția socială – forurile cele mai reprezentative ale suveranității interne – s-au ales cu imaginile cele mai șifonate și sunt în continuare sabotate de o multitudine de cauze interne, între care vom aminti:

– Insuficienta pregătire a celor care elaborează și aplică legea, categorii care, generic vorbind, nu au convins că dispun de abilitățile necesare înfăptuirii dreptului;

– Lipsa unei legislații și a unor instituții eficiente în promovarea civismului (democrației participative) și a echității;

– Furnizarea unei legislații inflaționiste și coercitive (suprasolicitarea supremației juridice a statului) reprezintă o altă chestiune care produce efecte teribile. Failibilitate care decurge din nesocotirea dreptului, în favoarea unui praxis ce ține de cum vrea sau cum crede legiuitorul că e mai bine.

Din nefericire, gravitatea cauzală a tuturor acestor probleme își are originea, ca și remediul, în politicile educaționale. Adică, în acele „produse” curriculare care de multă vreme se fabrică la „temperaturi” ce au transformat actul educațional într-un exercițiu recurent al mimetismului, al supunerii și al înstrăinării de valorile autentice și identitare (în beneficiul unui cosmopolitism comercial).

Revenind la pasajul de început al articolului nostru, unde se evocă forțe terifiante („care controlează și dirijează totul”) pe care le asociem mai degrabă cu societatea lui Hobbes întemeiată pe frica de moarte violentă, dorim să evidențiem că atunci când statul îmbracă forme autoritariste în raporturile cu oamenii, nu suntem în prezența suveranității, ci a lipsei ei. Prin urmare, confuzia creată între suveranitate și acele forte oculte omnipotente-omniprezente-omnisciente este probabil înlesnită de vocabula folosită („suveranitate”) care pare să conțină în fibra ei terminologică o putere ce forjează subliminal imaginația auditoriului. La care se adaugă o realitate indezirabilă și anume restrângerea efectivă a libertăților omului, chestiune care nu este deloc nouă la scara istoriei.

Așa cum am putut vedea, Mill, care a trăit în plin secol XIX, recunoaște faptul că la începutul respectivului veac (în urmă cu cca. 200 de ani) s-a declanșat în întreaga lume un proces crescendo de epurare a libertăților individului (dominium)^[26] despre care nici el și nici noi nu avem mărturii să fi încetat vreodată.

Și, înainte de încheiere, reamintim și faptul că tot ceea ce se întâmplă astăzi cu privire la normativizarea exagerată a societății, proliferarea inegalităților și a restrângerilor libertăților individuale – semne indubitabile ale precarității suveranității de stat – poate fi și o prevestire a sosirii momentului reconceptualizării statului și, de ce nu, a înlocuirii lui cu o comunitate morală și solidară. Adică, cu un model care să cuprindă, între altele, o distribuție echitabilă a resurselor de trai (precum cea prescrisă de teoriile distributive) și, pe de altă parte, o educație suficient de performantă ca să înlocuiască elementele primitive ale dreptului (forța/constrângerea) cu empatia și cordialitatea relațiilor interumane. Practic, ne referim la un model de stat care promovează extinderea genului de relații specifice familiei la nivelul întregii comunității, respectiv țări. Aceasta teză la care ne raliem fără rezerve se regăsește în operele profesorului Traian Brăileanu, unul dintre titanii intelectualității interbelice. Acesta a prescris prăbușirea constructelor statelor moderne (fondate pe forță) și ne-a adus în atenție faptul că un stat pentru a fi trainic și sănătos trebuie să fie o comunitate morală „…într-un anumit fel, o familie”.^[27] Ilustrul profesor bucovinean a văzut în familie idealul comuniunii morale, al solidarității, deoarece fiecare membru al familiei trăiește pentru ceilalți și prin ceilalți și, procedând în felul acesta, conflictele sunt eliminate mai mult față de oricare alte modele.^[28]

BIBLIOGRAFIE:

Alexandru Arseni, „Suveranitatea națională” de la abordare teoretică la realizare practică. În: Revista Națională de Drept, nr. 12, 2012.

Alexandru-Ovidiu Vintilă, Traian Brăileanu, sub semnul imperativului categoric. În „Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XXI, nr. 5-6, București, 2010.

Frederich A. Hayek, Constituția libertății, Ed. Institutul European, 1998.

George Vlăescu, Juridismul – un pericolul care vine din partea dreptului. În: Revista de studii juridice universitare, ULIM, nr. 3-4, Chișinău, 2018.

George Vlăescu, „Supraviețuirea” dreptului roman în culturile organizaționale moderne comparate și impactul său asupra decenței traiului. În: Revista Universul Juridic Premium, nr. 6, București, 2023.

Giovanni Sartori, Teoria democratiei reinterpretată. Iași: Ed.Polirom, 1999.

Jean-Jacques Rousseau, Despre contractul social sau principiile dreptului politic. București: Cartex, 2017.

John Stuart Mill, Despre libertate, ediția a III-a. București: Humanitas, 2005.

Mihail M. Ungheanu, Despre conceptele de utopie și suveranitate. O scurtă privire. În: Revista de filosofie, vol. LXIII nr. 4, București, 2016.

Mircea Djuvara, Teoria Generală a Dreptului. I, București: Editura Librăriei SOCEC&Co, București, 1997.

Mircea Djuvara, Precis de filosofie juridică. În: Eseuri de filosofie a dreptului, Ed. Trei, București, 1997.

Ștefan Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2.500 de ani. Ediția a II-a. București: All Beck, 2001.

Traian Brăileanu, Sociologia şi arta guvernării. Articole politice, ediţia a II-a. Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 1940.

Vladimir Volkoff, Defectele Democratiei, De ce sunt decât pe jumătate democrat, Ed. Antet, 2002.