Suveranitate de stat, suveranitatea individului și… „profeția” lui Traian Brăileanu

1. Preliminarii

Într-unul din articolele publicate în urmă cu ceva ani, în Revista de filosofie, se susține faptul că suveranitatea se bazează pe relații de forță și are la origini ideea de autodivinizare a omului. Simbolismul mitic al puterii suverane, spune scriitorul, este ochiul atoatevăzător și lumina. Soarele şi ochiul exprimă imaginea unui soare suveran ce distruge orice urmă de întuneric ce controlează și dirijează totul.^[1]

Stilistica este într-adevăr savuroasă, însă nu putem fi de acord cu mesajul. Deoarece, așa cum vom vedea, oricât de plauzibile ar fi astfel de forțe oculte, ele nu au de-a face cu tabloul conceptual al suveranității, nici măcar în ipoteza în care acceptăm existența forței ca element comun.

Provocați însă de această plastică descriere, dar și de actualele realități politice europene, în special ale țării noastre, unde termenul suveranitate a devenit tot mai sonor în politica autohtonă (după modelul SUA), vom purcede și noi la o scurtă analiză a noțiunii. Desigur, pentru a ne dumeri în ce măsură consolidarea puterii/suveranității de stat, sau cum ar spune iluminiștii francezi, a republicii, ar putea fi o soluție. Analiza nu pierde din vedere nici libertățile omului, dată fiind periculozitatea pe care a demonstrat-o de-a lungul istoriei expandarea puterii de stat, începând cu brutalitățile și supliciile antichității, cu torturile medievalității, continuând cu genocidele modernității și, nu în ultimul rând, cu inechitățile și manipulările subversive (cum le-aș numi în lipsa unui termen mai bun) ale globalizării. Mai exact, ale unei postmodernități în centrul căreia „statul” – această entitate „rebranduită” – s-a instituționalizat și juridicizat până acolo încât s-a îndepărtat tocmai de interesele celor cărora îi datorează puterea.

Presupunând deci că nu suntem străini de evoluția istorică belicoasă a raporturilor dintre individul uman și stat, în special în ceea ce privește poporul român, nădăjduim să clarificăm relevanța și în ce fel s-ar putea poziționa suveranitatea statului în raport cu suveranitatea individuală (a omului). Mai ales că prima decurge din a doua, la fel cum o poate și subjuga, și ambele depind de mai mulți factori. Aceasta este tema care ne interesează și în fața căreia orice constituționalist abil ar nega probabil noțiunea de suveranitate a individului, invocând acel clișeu eludativ cum că suveranitatea aparține întregului popor, conform primelor texte ale minunatei și capricioasei noastre Constituții.

Așadar, haideți să vedem cum răspundem acestei interogații interdisciplinare, trecând prin revistă evoluția conceptuală a suveranității statului și a individului, deși subiectul poate ar necesita și o cartografiere a profilului cultural căruia îi aparținem ca popor (lucru pe care-l vom face probabil cu o altă ocazie), fiindcă, în materie de putere statală, așa cum spune un înțelept antic, nu există o rețetă unică pentru toate culturile lumii.^[2]

2. Suveranitatea de stat

Cunoscut pentru contribuția sa uriașă la întemeierea dreptului pozitiv pe cel natural și „legea eternă”, Toma d’Aquino atribuie suveranitatea Papei de la Roma, desigur în calitate sa de reprezentant al puterii divine, calitate care, în accepțiunea călugărului dominican, i-ar conferi Papei dreptul de a sancționa monarhii și de a-i elibera pe supuși.^[3]

Din unghi laic însă cei mai mulți autori își încep analizele cu teoriile lui Jean Bodin (1530-1596), celebrul om politic și profesor de drept de la Toulouse. Acesta a introdus noțiunea de suveranitate în limbajul constituțional modern, iar scrierile sale (în special Cele şase cărţi ale republicii – The Six Books of the Commonwealth) reprezintă punctul de plecare al ideologiei suveranității.^[4] O ideologie în centrul căreia coroana este simbolul suveranității. Asemenea lui Machiavelli, reputatul universitar toulusian personalizează statul echivalându-l cu „principele” scriitorului florentin și socotește că suveranitatea aparține regelui, singurul care are dreptul să o exercite fără consimţământul celor supuşi. A fi suveran, spune Bodin, „nu înseamnă a nu fi supus niciunei legi, ci a fi supusul legii lui Dumnezeu, a legii naturii şi a legilor comune tuturor popoarelor, aşadar unui drept natural…”^[5].

Un punct nodal în abordarea suveranității ni-l oferă însă întemeietorul liberalismului John Locke (1632-1704), un burghez puritan cu convingeri egalitariste și profund liberale (din care se va inspira ulterior liberalismul modern) a cărui faimă a sporit prin cartea Eseu asupra intelectului omenesc, apărută în 1690. Acesta, așa cum o va face puțin mai târziu și Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), va pleda împotriva suveranității de drept divin și în general a teoriilor absolutiste, susținând principiul suveranităţii poporului și dreptul acestuia de a răsturna guvernele ori de câte ori devin indezirabile (așa-zisul drept la revoluție). Celui din urmă îi revine și meritul sistematizării riguroase a conceptului. Astfel, după Rousseau, suveranitatea reprezintă manifestarea voinței „suveranului”, înțelegând prin acest termen voința generală a poporului (transpusă în legi), inalienabilă și indivizibilă, care îndrumă puterile statului în realizarea binele comun.^[6] De asemenea, Rousseau vede în suveranitate fundamentul libertății și al egalității, iar pe conducătorii statului ca pe niște funcționari angajați, oricând revocabili. La rândul său, Charles Montesquieu (1689-1755) aduce în politică noțiunea de suveranitate „națională” și principiul împărțirii puterii în stat, inițial, schițat de Locke .

Mutatis mutandis, toate aceste concepte iluministe au fost consacrate juridic, începând cu Declarația de independență din 1776 a celor 13 colonii care au format Statele Unite ale Americii (document inspirat după John Locke) și Declarația Franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 1789^[7] și au pătruns treptat în aproape toate legislațiile statelor lumii, contribuind la formarea unui amplu proces de constituţionalizare a dreptului.

Și, ca în orice proces doctrinar disputele nu au întârziat să apară. Așa a fost de pildă clivajul survenit între conceptul de suveranitate națională și suveranitate a poporului. Aici, diferențele de opinii, potrivit literaturii de specialitate, priveau în linii mari titularul suveranității, în sensul că suveranitatea națională, expresie susceptibilă semantic și de o abordare etnică, ar implica transferul puterii unor reprezentanți (unei elite restrânse) care, fără a răspunde în fața nimănui, o exercită în numele unor termeni abstracți precum „națiune” sau „interes general”. Întrucât suveranitatea poporului presupune că puterea aparține chiar poporului, o noțiune concretă, care exclude posibilitatea confiscării ei de către clasa politică, se consideră că această clasă exercită puterea doar în numele poporului în serviciul căruia se și află. Diferențele vor fi însă eliminate prin introducerea sufragiului universal, dar și prin legislația fiecărui stat în parte. De pildă, Constituția României, asemenea constituțiilor altor state^[8], a optat pentru o combinare a celor două noțiuni. În felul acesta, suveranitatea, deși este intitulată națională și deci include reprezentarea, nu permite confiscarea puterii de către reprezentanții acesteia, deoarece aparține poporului și se exercită doar în numele acestuia. În alte cuvinte, statului, instituțiilor, autorităților publice și oricui altcuiva le este interzisă exercitarea suveranității în nume propriu, lucru care se desprinde și din conținutul prevederilor alin. (1) al art. 2, din Constituția României, texte potrivit cărora „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”.

O descriere mai elaborată a suveranității ne-o oferă doctrina de la începutul secolului trecut. Astfel, Mircea Djuvara – despre care Giorgio del Vecchio spunea că este unul dintre cei mai mari gânditori ai filosofiei juridice – lansează teza potrivit căreia suveranitatea, privită ca forță de coerciție, nu este caracteristică statului, ci doar suveranitatea înțeleasă ca „autoritatea pe care o organizațiune politică o deține și care-i dă libera facultate de organizare și de creare a dreptului pe teritoriul respectiv”^[9]. Or în lumina acestei teze suveranitatea este inerentă existenței statului, același gânditor spunându-ne mai departe că „misiunea statului este organizarea și aplicarea dreptului”^[10]. Așadar, dreptul se prefigurează ca fiind anterior și superior statului. Superior în sensul că statul se află în slujba realizării acestuia (dreptului).

Prin urmare, definirea suveranității o include tehnic pe cea a dreptului care, în accepțiunea ilustrului jurist, este de neimaginat în afara libertății și a moralității. Mai exact, dreptul este „reprezentantul unui ideal sacru, este purtătorul aspirațiunei celei mai înalte, pe care o societate o posedă, aceea spre justiție și spre moralitate”.^[11]

Cu toate astea, literatura juridică postmodernistă pune mai puțin accentul pe aceste elemente ideologice, în favoarea noțiunii de putere, referindu-ne desigur la puterea de stat sau publică (puterea de stat fiind o formă oficializată a puterii publice). Astfel, suveranitatea este recunoscută astăzi ca fiind o trăsătură esenţială a puterii de stat, adică un element care definește statul și îi conferă legitimitatea să decidă nestingherit în treburile sale interne și externe.

De asemenea, se mai arată că suveranitatea comportă două dimensiuni notabile: una internă și alta externă.

– Suveranitatea internă, numită și supremație, este privită ca o expresie a superiorității puterii de stat în raport cu celelalte puteri din interiorul statului, incluzând desigur și capacitatea de legiferare a relațiilor sociale în toate domeniile.

– În timp ce independența sau suveranitatea externă se referă la plenitudinea statului de a relaționa și perfecta raporturi juridice cu alte state fără vreun amestec sau constrângere din afară.

Aceste concepte, cel puțin la prima vedere, ne conduc la ideea maximului de putere. Adică, la concluzia că suveranitatea, deși aparține poporului, despre care se spune că este singurul titular, reprezintă totuși o trăsătură a puterii de stat, adică a unei puteri care dispune de toate însuşirile puterii suverane. Asta înseamnă că însuși statul devine suveran. Vorbim, deci, de premise doctrinare favorabile teoriilor absolutiste și totalitariste. Fiindcă așa cum spunea un ilustru gânditor și apărător al libertăților individuale „Poporul care exercită puterea nu este totdeauna unul și același cu poporul asupra căruia se exercită ea”^[12], în timp ce Sartori, celebrul cercetător italian al democrației, ca de altfel și Rousseau, ne atrage atenția asupra faptului că „cel care își deleagă puterea o poate și pierde”^[13].

O dilemă în fața căreia nici măcar actualul principiu constituțional al superlativizării puterii legislative – Nimeni nu este mai presus de lege – și cu care ne mândrim atâta, nu este suficient, dimpotrivă. Spunem „dimpotrivă” deoarece legea însăși a devenit monopol de stat, în timp ce dreptul, pe care Frederich Hayek îl numește „știință a libertății”^[14], continuă să rămână în ignoranță. Așa se și explică faptul că, în numele poporului și al legii, statele au săvârșit atâtea grozăvii și continuă s-o facă.

3. Suveranitatea individuală (a omului)

Libertatea individului, atât de relativizată de filosofie, a constituit dintotdeauna miza cea mai de preț în lupta milenară a omului cu puterea publică. Cu toate astea, literatura juridică insistă pe abordarea suveranității ca noțiune derivată din puterea de stat sau a unei organizații cu trăsături statale și o leagă adesea de teoriile contractului social (solidaritatea socială). Sigur că există și nenumărate alte opinii, unele care o leagă de anumite genuri de supremație „marcă Jean Bodin” în versiuni actualizate, însă nu e cazul să trecem prin revistă toate aceste aporii enciclopedice. Important de reținut este faptul că mai înainte de stat, care este un subiect fictiv (imaginar), este omul, care este o realitate biologică palpabilă, iar una dintre finalitățile puterii de stat este să-i asigure (desigur, ale unui stat democratic) este tocmai acela de a-i asigura omului libertățile. Valori juridice care, începând cu epoca renascentistă și până în zilele noastre, au fost antrenate într-un amplu proces de universalizare, mai întâi la nivel doctrinar, apoi politic și normativ, culminând în secolul trecut cu unul dintre cele mai vocale instrumente internaționale: Declarația universală a drepturilor omului (1948). Un document care, după cum reiese încă din primul său articol, consacră la nivel planetar libertatea omului începând cu momentul nașterii sale fizice.

Observăm deci că, asemenea suveranității de stat, libertățile sunt legate axiologic de titular, de individul uman. Libertatea omului, spune Friedrich Hayek, ține de esența ființei umane, iar negarea libertății atrage, după Rousseau, însăși negarea calității de om^[15]și lista susținătorilor continuă. De aceea, nu credem că greșim prin a echivala libertățile omului cu noțiunea de suveranitate privită stricto sensu, chiar dacă aceasta din urmă este susceptibilă și de un înțeles mai larg care merge până la încorporarea tuturor drepturilor subiective ale persoanei. Mai ales că demnitatea însăși, spune jurisprudența constituțională germană, derivă din calitatea de om. John Locke, de pildă, anticipând o asemenea evoluție conceptuală, susține că oamenii sunt de la natură liberi, egali și independenți. Ei intră în societate pe baza unui contract liber consimțit, iar rolul statului este acela de a proteja libertatea și proprietatea individului în scopul sporirii securității și a bunăstării lui. Legea, mai spune Locke, nu poate avea ca scop limitarea libertății omului, ci doar păstrarea și sporirea acesteia, astfel încât societatea să nu fie mai puțin fericită din cauza vreunei legi.^[16]

Maximizând această teză, John Stuart Mill spune și el că „Asupra lui însuși, asupra propriului trup și spirit, individul este suveran”.^[17]