Solidarismul, noul fundament al contractului?

La argumentele deja înfățișate, au fost alăturate și alte rezerve formulate de profesorul Laurent Leveneur, dintre care mai importante sunt următoarele[33]:

– solidaritatea evocată de adepții acestui curent nu are suport în realitate. Termenul ambiguu „fraternitate” ține de o viziune idilică sau sentimentală, și deci nerealistă în raporturile contractuale;
– același autor se întreabă în ce ar consta uniunea părților în cazul  contractului de vânzare cumpărare, principalul contract civil, în condițiile în care interesele lor sunt structural divergente: vânzătorul și-ar dori să vândă bunul la un preț cât mai ridicat, contrar intereselor cumpărătorului. Aceeași contrarietate se manifestă și în celelalte contracte civile cât și în contractele între profesioniști, așa că „dreptul contractelor trebuie conceput în funcție de om, așa cum este el, și nu cum ar trebui să fie”[34];
– obligațiile precontractuale de informare pot fi autonom fundamentate, fără a avea nevoie de teoria solidarismului care să le explice. Georges Ripert, care n-a fost adept al solidarismului, menționează, pe bună dreptate, că „fiecare parte contractantă este gardianul propriilor interese și trebuie, prin consecință, să se informeze el însuși. Nu este culpabil cel care nu dă celeilalte părți informațiile pe care ea însăși le putea procura. Situația se schimbă doar când reticența devine culpabilă uneia dintre părți, abuzând de ignoranța celeilalte”[35];
– obligațiile de informare și de consiliere pe care o au părțile în cursul executării contractului, deși pot fi calificate drept expresii ale solidarității care caracterizează epoca noastră, ele își au totuși temeiul în prevederi exprese ale legii sau contractului;
– cerându-le contractanților să formeze o uniune care să aibă o țintă comună, în temeiul bunei-credințe, este un obiectiv mult prea imprecis. Nu se poate face drept cu concepte atât de generale și de echivoce;
– „loialitate, solidaritate, fraternitate”, noua formulă clamată de Denis Mazeaud, reprezintă trei directive vagi care lasă loc arbitrariului în detrimentul securității contractanților. Încă din anul 1937, Eugène Gaudement avertiza că o asemenea concepție solidaristă „riscă să suprime libertatea în convenții și să conducă la un socialism de stat”[36], în condițiile în care legitimează tot mai mult intervenția statului în spațiul de voință al părților[37];
– autorul mai sus citat afirmă că obiectivul solidarismului de a institui „un drept al relațiilor contractuale inegale” care să asigure protecție părții mai slabe a contractului este nerealist și de aceea nu subscrie unui asemenea proiect deși, privit în sine, este corect. El poate fi atins doar făcând apel la instrumentele clasice ale dreptului, construind o legislație aptă să împiedice orice abuz al puterii economice. Dacă trebuie reprimate manevrele neloiale, nu este necesară încurajarea sentimentalismului.

La toate acestea se adaugă scepticismul declarat chiar de unul dintre promotori, potrivit căruia solidarismul, nefiind perceput ca un instrument de emancipare individuală[38], contravine ideologiei drepturilor fundamentale ale omului.

În Raportul final prezentat de profesorul Jean Hauser la închiderea colocviului la care ne-am referit în cele ce preced, se afirmă că reuniunea a avut două merite: „primul privește punerea în discuție a întrebării dacă solidarismul este mit sau realitate, cel de-al doilea privește rezistența la tentația de a i se da un răspuns …”[39]

Și totuși, un răspuns provizoriu poate fi dat. Așa cum este definit, ca ceva care „se află printre noi, care este prezent în spiritul tuturor: al celor care îl susțin, al celor care îl combat și, fără îndoială, al celor mai numeroși care se îndoiesc”[40], solidarismul este un concept care „nu urmărește să spună ce este dreptul pozitiv, ci urmărește să ne spună ce trebuie să fie dreptul – un drept bun”[41], el este mai degrabă o doctrină militantă, așa cum înșiși autorii îl caracterizează în studiile mai sus evocate. Văzut ca fundament al contractului, solidarismul contractual este definit ca „o exigență de civism contractual, care se traduce, pentru fiecare contractant, prin luarea în considerare și respectarea interesului legitim al cocontractantului său. Această etică contractuală se exprimă concret, printre altele, prin idei de altruism, de decență, de coerență, de proporționalitate și de cooperare, excluzând egoismul, indiferența, dezinvoltura și cinismul”[42].

Acest nou raport între libertatea de voință și nevoia de asigurare a echilibrului contractual este o orientare pe care o regăsim în toate proiectele europene de codificare a dreptului contractelor, preluată și de actualul nostru Cod civil printr-un set de soluții juridice noi, atât pentru faza precontractuală cât și pentru formarea și executarea contractului.

În doctrina noastră, având a se pronunța asupra esenței contractului, profesorul Liviu Pop afirmă: „voința părților contractante nu lipsește și nu poate lipsi, liberă sau constrânsă, dintre fundamentele contractului; un contract este de neconceput fără să existe voința părților contractante. Esența contractului este alcătuită din două elemente inseparabile: voința părților contractante și interesul contractual al fiecăruia dintre ele. Numai că părțile contractante sunt ținute să respecte și legea imperativă”[43].

 4. O posibilă concluzie

Oricât de seducătoare ar fi asemenea idei generoase, ele rămân expresii ale unei reverii contractuale, care țin de domeniul romantismului juridic, rupte de realitatea care ne înconjoară, o realitate în care interesele sunt tot mai divergente, departe de a putea fi vreodată conciliate prin simpla bunăvoință a contractanților. „Civismul contractual” este o stare de spirit care își are sorgintea în precepte morale situate în afara dreptului, ceea ce îl face „o afacere privată”[44]. Altruismul, decența, coerența, sunt virtuți individuale, tot mai rar întâlnite într-o lume avidă de acumulări cantitative și mai puțin calitative. Ele sunt posibile, dar nu pot deveni obligatorii, decât dacă vor fi instituite prin norme imperative ale legii, și nu de un principiu cu un contur atât de neclar.

Dialectica contractului presupune confruntarea a două mari imperative: asigurarea interesului pe care îl au părțile care se leagă prin contract, și sancționarea oricăror excese în vederea restabilirii echilibrului contractual afectat. Este sensul unei formule de referință din doctrina franceză potrivit căreia „contractul obligă pentru că este util, dar numai în măsura în care este just[45]. Voința părților produce efecte doar „în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”, așa cum prevede art. 1169 din Cod nostru civil actual. În aceste condiții, în care forța juridică a contractului este conferită de lege, mult dezbătuta temă a solidarismului contractual menită a explica esența contractului, văzut ca un nou fundament al acestuia, capătă valoarea unei dezbateri preponderent teoretice.

Solidarismul rămâne o concepție filosofică, politică, socială, un reper esențial pentru drept, un alt mod de a ne raporta la semenii noștri în general, și un alt mod de a vedea contractul, orientat nu doar voinței părților, ci preocupării de a răspunde nevoii de echilibru, de evitare a oricărui exces, sensurile majore ale oricărui contract legal încheiat. El rămâne un deziderat, o aspirație către care dreptul tinde pentru a deveni cu adevărat ars boni et aequi. Dacă este excesiv să cerem contractanților să se iubească precum frații, este legitim totuși să le cerem a fi rezonabili și să accepte adaptarea contractului, iar atunci când ei n-o fac, să le fie impusă o asemenea soluție prin norme ale dreptului obiectiv, și nu prin apelul la o fraternitate iluzorie.


[33] L. Leveneur, Le solidarisme contractuel: un mythe, in Le solidarisme, op. cit., pp. 173-191.

[34] Apud  Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., nr. 42, p. 47.

[35] G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, 4e edition, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence,  Paris,  1949, p. 89.

[36] Théorie générale des obligations, 1937, p. 31, apud L. Leveneur, op. cit., p. 187.

[37] M. Mekki, L’intérêt général et le contrat, Paris, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence,  Paris,  2004, pp. 258-369.

[38] Cr. Jamin, Le solidarisme contractual: un regard Franco-Québécois, www.themis.umontreal.ca.

[39] J. Hauser, Rapport de synthèse. Le solidarisme contractual, mythe ou réalité, in Le solidarisme, op. cit., p. 200.

[40] É. Savaux, Solidarisme contractuel et formation du contrat, in Le solidarisme, op. cit., pp. 43-46.

[41] Ibidem.

[42] D. Mazeaud, Solidarisme contractual et realisation du contrat, in Le solidarisme contractual, op. cit., pp. 58-59.

[43] L. Pop, op. cit., p. 76.

[44] J. Hauser, op. cit., p. 200.

[45] J. Ghestin,  L’utile et le juste dans les contrat, D. 1982. c. 1.

Solidarismul, noul fundament al contractului? was last modified: septembrie 4th, 2017 by Sache Neculaescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Sache Neculaescu

Sache Neculaescu

Este avocat în Baroul Dâmboviţa, prof. univ. dr. emerit la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, cercetător de onoare la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei și membru titular al Academiei de Ştiinţe Juridice. -Născut la 19 septembrie 1946 -Absolvent al Facultăţii de Drept Bucureşti 1971 -Doctor în drept 1985, Institutul de Cercetări Juridice al Academiei – conducător ştiinţific dr. doc. Yolanda Eminescu -Bursă de studii la Institutul Universitar Internaţional 1987 -Decan al Baroului Dâmboviţa 1985 – 1989 -Decan al Facultăţii de Drept, Universitatea Valahia din Târgovişte 2002 – 2008 -Autor de manuale („Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Lumina Lex, 2001, „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Ed. Hamangiu, 2008, Introducere în dreptul civil, Ed. Lumina Lex 2001, „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Ed. Hamangiu, “Drept civil. Drepturile reale principale”, Ed. Hamangiu), monografii („Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentului răspunderii civile delictuale în dreptul civil român”, Ed. Şansa, 1994, „Izvoarele obligaţiilor în Codul civil. Analiză critică și comparativă a noilor texte normative”, Ed. C.H.Beck, 2013, lucrare pentru care Uniunea Juriştilor i-a acordat a premiul „Mihail Eliescu” în anul 2014, coautor al volumelor „Noul Cod civil. Comentarii”, Ed. Universul Juridic, Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, 2016, alte 55 studii publicate în revistele româneşti şi străine de specialitate
A mai scris: