Scurte considerații privind reglementarea de lege lata a faptelor juridice licite ca izvor de obligații în noul Cod civil

Mai amintim totuși, la această secțiune, că, după cum știm, Codul civil anterior mai reglementa o situație în care sumele plătite din eroare nu erau supuse restituirii, și anume în cazul obligațiilor naturale. Astfel, potrivit art. 1.092 Cod civil 1864, repetițiunea nu era admisă în privința obligațiilor naturale, care au fost achitate de bunăvoie. Această excepție nu mai este reluată în actuala reglementare la capitolul referitor la plata nedatorată; noua viziune este corectă și riguroasă juridic, după părerea noastră, dat fiind faptul că, în cazul obligațiilor naturale, în realitate, plata este datorată (iar nu nedatorată). Pe de altă parte însă, actualul Cod civil reglementează situația obligațiilor naturale prescrise, în cuprinsul art. 2.506 alin. (3) NCC, text de lege potrivit căruia cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s‑a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit.

2.5. Acțiunea în repetițiune. Acțiunea în restituirea plății nedatorate este o acțiune patrimonială (se taxează la valoarea cererii) și se prescrie în termenul general de prescripție prevăzut de lege (3 ani). Termenul de prescripție va curge, în mod firesc, de la data la care cel care a efectuat plata a înțeles că a plătit fără a datora.

În practica judiciară recentă, s‑a reținut constant că o acțiune în repetițiune nu poate fi primită, fiind inadmisibilă, dacă reclamantul avea la îndemână o acțiune contractuală, adică o acțiune care deriva dintr-un contract (ex contractu). De altfel, caracterul eminamente subsidiar al unei acțiuni patrimoniale întemeiate pe faptul juridic licit este stipulat expres în materia îmbogățirii fără justă cauză, așa cum vom vedea în cele ce urmează.

3. Îmbogățirea fără justă cauză

3.1. Noțiune și reglementare legală. Spre deosebire de vechiul Cod civil, care nu cuprindea o reglementare legală expresă a acestui izvor de obligații, Codul civil actual legi­ferează și abordează îmbogățirea fără justă cauză în mod distinct, în categoria faptelor juridice licite. Este adevărat, reglementarea cuprinsă în noul Cod civil „beneficiază” de doar patru articole, nu suficient, în opinia noastră, pentru a stabili și clarifica, cu caracter de principiu, regulile generale aplicabile în materie. Mai trebuie însă precizat faptul că, și înainte de Codul civil în vigoare, era recunoscut acest izvor de obligații (deși nu avea o reglementare de lege lata), fiind preluat și aplicat, neîntrerupt, din vechiul drept roman.

Îmbogățirea fără justă cauză, regăsită deseori și sub titulatura de îmbogățire fără just temei, stă la baza unui izvor distinct de obligații, care nu poate și nu trebuie confundat cu actul juridic (fie el unilateral sau bilateral). A fost și este întâlnită în toate sistemele de drept, fie de sorginte romană, fie în cele cutumiare.

Esența acestui izvor de obligații pleacă de la o veritabilă axiomă, și anume de la regula potrivit căreia nimeni nu se poate îmbogăți, fără niciun motiv, pe seama altuia. Acesta este un principiu pe cât de frumos, pe atât de dificil de respectat, pe cât de vechi, pe atât de actual și inedit, pentru că, iată, s-a considerat necesar să fie enunțat expres în actualul Cod civil. Cu toate acestea (sau cu atât mai mult din aceste considerente), persoana (fizică sau juridică), ca subiect al raportului juridic civil, îl ignoră deseori (fiind necesară, de cele mai multe ori, intervenția forței coercitive a statului pentru a-l pune în valoare), tocmai de aceea, fiind necesară consfințirea sa prin normă juridică pozitivă. Dacă principiul este violat, urmează ca situația să fie readusă la limitele rezonabilității, adică să fie stopată situația de îmbogățire a unei persoane fără o cauză justă. Acest lucru se face printr‑o acțiune judiciară care tinde la restituirea prestațiilor, numită actio de in rem verso (denumirea preluată, evident, din dreptul roman).

Reglementarea legală a acestui principiu este cât se poate de lapidară, însă, din păcate, în opinia noastră, pe alocuri, oarecum echivocă, nu foarte explicită: „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri” (art. 1.345 NCC).

3.2. Condițiile îmbogățirii fără justă cauză. Potrivit părerii unanime a literaturii juridice și a practicii judiciare în materie, anterioare și contemporane Codului civil în vigoare, pentru a putea vorbi de obligația unei persoane de a restitui valoarea îmbogățirii sale fără un temei just, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

– să existe o îmbogățire a unei persoane dar, în același timp, corespunzător și corelativ acestei îmbogățiri, să existe o sărăcire a patrimoniului unei persoane;

– să nu existe niciun temei legal, nicio justificare pentru îmbogățirea persoanei respective.

Câteva discuții trebuie făcute în legătură cu cea de‑a doua condiție. Legea nu spune când îmbogățirea este nejustificată, însă ne lămurește pe deplin cu privire la situațiile în care îmbogățirea este considerată justificată. Prin aplicarea principiilor de interpretare a normei juridice, per a contrario, deducem că, atunci când nu este incidentă niciuna dintre situațiile de mai jos, îmbogățirea este fără just temei. Prin urmare, reținem că îmbogățirea unei persoane are un titlu just atunci când rezultă:

a) din executarea unei obligații valabile; de pildă, dintr-‑o obligație contractuală, legală sau stabilită printr-o hotărâre judecătorească;

b) din neexercitarea, de către cel păgubit, a unui drept contra celui îmbogățit; de exemplu, cazul în care, deși are la îndemână o acțiune (contractuală sau delictuală), cel păgubit nu înțelege să acționeze în termenul de prescripție, astfel că persoana îmbogățită va rămâne cu bunurile dobândite;

c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său (de pildă, o investiție făcută de o persoană în folosul său, dar de care va beneficia implicit și o altă persoană), ori dintr‑un act îndeplinit de cel păgubit cu intenția de a gratifica (cazul tipic al donației sau al legatului testamentar, în care, într-adevăr, un patrimoniu se îmbogățește în detrimentul unui alt patrimoniu, fără nicio contraprestație, însă în temeiul unui act juridic).

3.3. Actio de in rem verso. Acțiunea în restituirea îmbogățirii este, de asemenea, o acțiune patrimonială, supusă termenului general de prescripție. Legea instituie însă două condiții cu privire la admisibilitatea unei astfel de acțiuni, respectiv:

– îmbogățirea trebuie să subziste la data sesizării;

– cel al cărui patrimoniu s‑a sărăcit să nu aibă la îndemână o altă cale de acțiune.

Cu privire la cea de-a doua condiție, observăm că legea reglementează, în art. 1.348 NCC, caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe o îmbogățire fără just temei; potrivit textului de lege citat, cererea de restituire nu poate fi admisă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat. Precizarea este foarte importantă, în opinia noastră, întrucât, până în prezent, legea nu reglementa caracterul subsidiar al acțiunii in rem verso, însă principiul era totuși recunoscut ca o creație a jurisprudenței, așa cum am arătat la secțiunea referitoare la plata nedatorată. În prezent însă, în mod corect, spunem noi, legea o prevede expres. Cu titlu de exemplu, o acțiune în pretenții este inadmisibilă, atunci când reclamantul a susținut existența unui mandat, însă a cerut restituirea bunurilor dobândite de mandatar pe temeiul acțiunii de in rem verso, iar nu pe temeiul unei acțiuni izvorând din contractul de mandat; sau atunci când un asociat a cerut restituirea plăților făcute către societate, întemeindu-și acțiunea pe îmbogățirea fără just temei, iar nu pe obligația societății de a restitui asociatului sumele pe care acesta le‑a dat cu titlu de împrumut societății.

În cazul în care acțiunea in rem verso este admisă, cel care s‑a îmbogățit este obligat la restituire, potrivit regulilor generale, în condițiile prevăzute la art. 1.639 și următoarele NCC, referitoare la restituirea prestațiilor.

Scurte considerații privind reglementarea de lege lata a faptelor juridice licite ca izvor de obligații în noul Cod civil was last modified: iulie 10th, 2018 by Gabriel Tița-Nicolescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Gabriel Tița-Nicolescu

Gabriel Tița-Nicolescu

Este conf. univ. în cadrul Facultății de Drept a Universității Transilvania din Brașov, avocat și, începând cu anul 2006, Arbitru la Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov.
A mai scris:

Marian Drilea-Marga

Drilea Marga Marian este doctor al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, Institutul de Filozofie, Sociologie şi Drept, în specializarea drept constituţional, administraţie de stat, drept administrativ, drept municipal.