Retorica raționalului și emoționalului în discursul judiciar

Introducere

Zi de zi, oră de oră, clipă de clipă interacționăm, dacă nu cu alterul, atunci cu sinele negreșit. Și pe cât de ușor este să constatăm indispensabilitatea actului comunicațional, pe atât de anevoioasa este definirea conceptului de comunicare, chiar dacă știința comunicării dispune de un inventar impunător de definiții. Într-o astfel de conjunctură, urmărind dezvoltarea titlului proiectat pentru prezentul demers științific, vom înclina spre una din viziunile celui mai mare lingvist al lumii, Eugen Coșeriu, care susține că „Comunicarea poate fi considerată ca una dintre posibilitățile deschise de către semnificat”, or, „semnificatul nu este doar „important”, ci este indispensabil pentru existența limbajului”^[1].

Limbajul ca proces psihic cognitiv reprezintă expresia cea mai complexă a individului, care se dezvoltă în concordanță și în funcție de realitățile timpului.

În prezentul studiu vom aborda discursivitatea judiciară din cadrul limbajului juridic, urmărind modul în care acuzatorul de stat exploatează resursele comunicative din perspectiva raționalității și expresivității.

Metodologia aplicată

Din punct de vedere metodologic, în procesul elaborării prezentului demers științific au fost folosite metode de cercetare, precum: cercetarea observațională în vederea identificării lacunelor în discursurile judiciare și juridice, metoda descriptivă, în vederea reflectării procedurii de prezentare a unui rechizitoriu, mai exact a elementelor structurale ale acestuia, metoda explicativă, a vizat etalarea rolului și relevanței discursului judiciar în societatea actuală, respectiv cercetările comparative s-au axat pe interconexiunea dintre lingvistică și drept, dintre diferite tipuri de discursuri judiciare. De rând cu acestea, au fost aplicate metode teoretice de investigație științifică, precum: abstractizarea, analiza și sinteza, inducția și deducția, modelarea etc.

Rezultatele cercetărilor și discuții

Determinând obiectul actualei cercetări, precizăm că în viziunea marelui lingvist basarabean, E. Coșeriu, limbajul este „orice sistem de semne care servește pentru a exprima și comunica idei și sentimente sau conținuturi ale conștiinței”^[2], definiție care ne duce cu gândul concomitent la expresivitate și raționalitate în cadrul unui domeniu profesional. Lingvistul român I. Coteanu consideră că limbajul este „un sistem lingvistic mai mult sau mai puțin specializat în redarea conținutului de idei specifice unei activități profesionale, unuia sau mai multor domenii din viața social-culturală,… care, toate, au ori tind să aibă, cuvinte, expresii și reguli proprii de organizare, rezultate din diverse restricții impuse limbii”^[3].

Cercetătoarea Adina Matrozi Marin, în lucrarea, Perspective actuale asupra limbajelor de specialitate, consideră că: „Limbajele de specialitate sunt sisteme semiotice complexe, semiautonome, bazate pe și derivând din limbajul general, a căror utilizare presupune o educație specializată”^[4].

Având în vedere caracterul interdisciplinar al domeniului dreptului amintim că retorica juridică reclamă nu pur și simplu educație, ci o educație vastă. Or, după cum afirma Cicero în lucrarea De oratore, oratorul trebuie își va confirma talentul nativ printr-o cultură vastă şi prin practica forului. În acest sens, oratorul trebuie să demonstreze pe lângă cunoașterea excelentă a celor trei genuri oratorice (deliberativ, juridic, epidictic), ascuțirea de minte a logicianului, cugetarea filosofului, exprimarea aproape a poetului, memoria jurisconsultului, vocea tragedianului, gesturile unui actor celebru etc.

Numit generic ars bene dicendi, discursul juridic argumentativ (persuasiv) presupune competențe enciclopedice, lingvistice, socioculturale etc., precum și un număr mare de acte de vorbire realizate la intervale distincte, la care participă completul de judecată și auditoriul. „Unicul cel mai important factor în câștigarea sau pierderea unui proces poate fi rezumat într-un singur cuvânt – pregătire, pregătire, pregătire. Pentru aceasta nu există absolut nici un substituent”^[5].

Rigorile juridicului în domeniul limbajului de specialitate motivează identificarea a trei forme ale limbajului juridic: limbajul normativ, distinct pentru legiuitor, limbajul juridic, specific situațiilor din domeniul jurisprudenței, justiției, limbajul judiciar, utilizat cu precădere în activitatea organelor jurisdicționale civile, penale, administrative etc.

Limbajul judiciar este utilizat în activitatea judiciară de către avocați, magistrați sau alți participanți la actul juridic, la procesul civil sau penal. Acesta se folosește, pe lângă termenii preluați din fondul limbajului normativ, de o serie de termeni ai jurisprudenței sau ai doctrinei juridice, ilustrând, într-un fel, granița subțire dintre stilul descriptiv, constatativ și încărcătura sa ilocuționară^[6].

Discursul juridic este o specie a discursului care are ca obiect de studiu dreptul. Genul judiciar urmărind să facă distincția între just și injust, dreptate versus nedreptate. „Discursul juridic este purtătorul unei dimensiuni culturale care se reflectă nu numai în termenii şi expresiile proprii unui sistem juridic, ci şi în modalitățile de a le exprima”. Altfel spus, „discursul juridic înglobează deci toate manifestările lingvistice care intervin în crearea şi instaurarea socială a dreptului, constituindu-se într-un act lingvistic şi în același timp într-un act juridic”^[7].

Cercetătoarea Raluca STANCIU, profesor la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, susține că „spațiul discursivității este unul heteroclit și supus metamorfozelor prin care se probează diverse corespondențe între axa ființei (om) și cea a existentului (gegonos)”^[8]. În lucrarea sa, Limbaj, discurs, comunicare, savantul STOICA Dan S., etalează caracterul complex nu doar al limbajului, dar și al discursului, menționând că discursul reprezintă „un eveniment complex, referindu-se la fiecare discurs în parte, cum ar fi: rechizitoriul sau pledoaria, şi o activitate complexă, având în vedere că cineva îl ține, respectiv: partea acuzării/procurorul și partea apărării/avocatul. Altfel spus, discursurile juridice, de rând cu alte tipuri de discursuri, semnalează o poziționare față de conținutul comunicării, adică ceea ce emite și, totodată, una față de participanții la actul discursiv (locutor vs. alocutor).

Ca gen al elocinței judiciare, discursul judiciar (rechizitoriul/pledoaria) este adresat instanței și tuturor celor care au participat și au fost prezenți în ședință.

La prima vedere, când este vorba despre discursuri, se creează impresia că avem de-a face cu o activitate care presupune participarea a cel puțin două personaje: emitentul/locutorul (procuror/avocat/martor/interpret etc.) și receptorul/alocutorul (judecătorul). În fapt, atunci când unul dintre oratorii judiciari, să zicem procurorul, expune rechizitoriul („cuvântare a procurorului în care acesta expune, în fața instanțelor de judecată, motivele pe care se sprijină acuzarea”^[9], în poziția de receptori ai discursului judiciar se regăsesc concomitent toți cei prezenți în sala de judecată (judecătorul, partea apărării/avocatul, pârâtul, martorii, asistența etc.). Deci, prin „activitate discursivă” trebuie să înțelegem atât producerea de discursuri, cât şi receptarea şi decodarea de discursuri.

Amintim că discursul juridic este unul argumentativ, deci preponderent rațional, fundamentat pe trei dimensiuni: ideatică, argumentativă propriu-zisă, expresivă. Una dintre caracteristicile-cheie ale discursului juridic o constituie dependența sa de invocarea unei varietăți de legi sau prevederi normative care reglementează conduita membrilor societății. „Discursul juridic, așa cum este el formulat în contextul procesual, ține seama de scopul pe care procesele îl au în societate, anume de a rezolva conflictele. Prin urmare, vor exista întotdeauna părți care au interese contrare, interese care vor fi apărate de persoane specializate care vor căuta să producă cele mai convingătoare argumente pentru a obține câștig de cauză pentru partea reprezentată. În cadrul oricărui proces se va impune identificarea problemei de drept cât și a situației de fapt care a dat naștere acesteia, ceea ce va duce la discuții atât asupra textelor legale și a aplicabilității și interpretării lor, cât și asupra stabilirii cu exactitate a împrejurărilor prin mijloace de probă specifice”^[10].

Calitatea actului de justiție depinde în cea mai mare măsură de modul de realizare a dezbaterilor publice şi contradictorii. Lupta judiciară se realizează în cadrul dezbaterilor publice şi pe baza probelor înfățișate sau a apărărilor de fond ori de procedură invocate de părți.

Unul dintre primii teoreticieni ai elocinței românești, Simion Marcovici, indica următoarele părți ale cuvântării judiciare: exordiul, care pregătește spiritele; propoziția, care arată subiectul: expunerea circumstanțelor de fapt. În general, expunerea se face simplu, rapid, clar şi verosimil, pregătindu-i pe ascultători pentru perceperea şi conștientizarea probelor administrat; confirmația, care îl dovedește; perorația, care încheie cuvântarea^[11].

Indiferent de tipul discursului juridic, persoana ce urmează să-l prezinte în cadrul dezbaterilor judiciare, trebuie să urmeze un lanț logic de expunere.

Art. 377 alin. (2) CPP al RM fixează ordinea în care se acordă cuvântul în cadrul dezbaterilor: procuror, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă, apărător. Cuvântul se acordă şi inculpatului când apărătorul nu participă în cauza dată sau dacă însușii inculpatul cere cuvântul.

Discursul judiciar cuprinde concluziile oratorului privitor la cauză şi urmărește scopul de a influența asupra formării convingerii judecătorului, ajutându-l să pătrundă în circumstanțele cauzei, să cerceteze sub toate aspectele probele prezentate de părți, ca până la urmă să stabilească adevărul şi să adopte o hotărâre justă.

Conținutul şi structura rechizitoriului, discursul procurorului acuzator de stat, „sunt determinate de scopurile urmărite de acuzatorul de stat, de natura şi acuitatea faptei penale, conținutul probelor administrate, personalitatea inculpatului, calitatea apărării, de locul examinării cauzei, componența auditoriului, precum şi de calitățile individuale ale oratorului”^[12].

Potrivit art. 296 din CPP al RM, alin. (2), „rechizitoriul se compune din două părți: expunerea şi dispozitivul. Expunerea cuprinde informații despre fapta şi persoana în privința căreia s-a efectuat urmărirea penală, analiza probelor care confirmă fapta şi vinovăția învinuitului, argumentele invocate de învinuit în apărarea sa şi rezultatele verificării acestor argumente, circumstanțele care atenuează sau agravează răspunderea învinuitului, precum şi temeiurile pentru liberarea de răspundere penală conform prevederilor art. 53 din Codul penal dacă constată asemenea temeiuri. Dispozitivul cuprinde date cu privire la persoana învinuitului şi formularea învinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridică a acțiunilor lui şi mențiunea despre trimiterea dosarului în instanța judecătorească competentă”^[13].

În termenii limbii comune ar fi: introducerea, care vizează: informații despre fapta şi persoana în privința căreia s-a efectuat urmărirea penală; conținutul – analiza probelor care confirmă fapta şi vinovăția învinuitului, argumentele invocate de învinuit în apărarea sa şi rezultatele verificării acestor argumente, circumstanțele care atenuează sau agravează răspunderea învinuitului, precum şi temeiurile pentru liberarea de răspundere penală; încheierea care redă informațiile prevăzute a fi prezentate în dispozitiv.

Introducerea (exordiul) este un soi de preambul, prin care se aduce la cunoștința audienței, pe cât se poate de sintetic, obiectul procesului. Având în vedere că procurorul primul își expune discursul, acesta are avantajul de putea pregăti şi gândi integral discursul.

Prin introducere, procurorul va încerca să capteze atenția judecătorului/judecătorilor și, totodată, să creeze o atmosferă care să-l avantajeze în calitatea sa de orator. Introducerea trebuie să respecte natura procesului, cu toată diversitatea procedeelor de constituire și să nu se limiteze doar la calitatea conținutului. Având în vedere că procesele de judecată scot în prim plan probleme sociale dintre cele mai diverse, și exordiul poate îmbrăca mai multe ținute semantice.

Astfel, introducerea poate fi prezentată într-o manieră succintă, exordiul simplu, prin enunțarea sumară și succintă a subiectului ce urmează a fi tratat. Exordiul poate fi insinuant, când publicul nu agreează subiectul discursului și constă în prezentarea altui subiect, agreabil, la prima vedere, de la care se va trece ușor la adevăratul subiect al discursului. Exordiul pompos, de regulă în discursurile juridice, și mai puțin judiciare, este folosit cu ocazia unor evenimente solemne. Unul dintre cele mai frecvente exordii, tipice rechizitoriului, este cel vehement în care procurorul intră rapid și direct în subiect, exploatând unele stări de spirit sau pasiuni ale auditoriului, exprimând indignarea autorului şi a opiniei publice, poate începe cu un apel la judecători de a condamna actul criminal, iar în procesele complicate se poate reduce la un rezumat, fixând de la început atenția instanței asupra senzaționalului cauzei.

În anumite situații, procurorul având intenția strategică de a demonstra anumite lucruri, poate începe printr-o formă de exordiu mixt, care îmbină insinuantul cu vehementul., ceea ce îl ajută să-și axeze discursul pe momente principale şi, de regulă, discutabile. Această tehnică expozitivă constituie o formă de a atrage atenția publicului, în special a judecătorului.

Folosirea citatului ca tehnică de captare a atenției este destul de frecventă în discursurile generale, dar arareori folosită în discursivitatea judiciară. Procurorul poate începe rechizitoriul cu un citat ci condiția că acesta să fie pertinentă ideii fundamentale a discursului judiciar și să fie formulată concis, redând scopul genera și/sau servind drept suport pentru acuzatorul de stat. Relevant pentru rechizitoriul procurorului este ca introducerea (exordiul) să rezoneze armonios cu celelalte elemente structurale ale discursului.

După introducere (exordiu) urmează expunerea circumstanțelor de fapt, care are rolul de a-i face pe audienți să conștientizeze probele administrate. Expunerea faptelor de către procuror va constitui o platformă de start pentru argumentare, pentru a demonstra apoi o anumită teză. Se atestă expunere cronologică, adică expunerea circumstanțelor cauzei în consecutivitatea stabilită în cadrul urmăririi şi în judecată, expunere sistematică, atunci când procurorul prezintă circumstanțele în desfășurarea în care ele au avut loc în realitate, și expunere mixtă, când procurorul adoptă o stratagemă, îmbinându-le pe primele indicate supra.

De reținut că expunerea se face simplu, rapid, clar şi verosimil, fără a tăinui împrejurările nefavorabile acuzării, lucru intolerabil din punct de vedere deontologic, dar și din perspectiva părții apărării. În context, se cere a evidenția o eventuală dilemă: care circumstanțe trebuie expuse: cele din rechizitoriu sau doar acelea care consideră că s-au dovedit în judecată. Judecătoarea E. Covalenco și conferențiara T. Vîzdoagă susțin că „din punct de vedere metodic ar fi corect ca înainte de analiza probelor să se elucideze situația de fapt, reieșind din concluziile de învinuire, şi nu cea dovedită. Procurorul poate preciza ce a fost dovedit în proces şi ce nu şi-a găsit confirmare în ședința de judecată, numai după analiza probelor. Într-o asemenea abordare instanța şi cei prezenți se vor convinge că procurorul, dovedind perseverență în demascarea vinovaților, are o poziție fermă bazată pe fapte, iar în concluziile sale este obiectiv şi echitabil”^[14].

Procurorul trebuie să se facă bine înțeles, să pună în lumină faptele şi să nu ascundă împrejurările nefavorabile acuzării, nu numai că etica profesională cere acest lucru, dar şi pentru că ele nu vor fi uitate de adversar. Autorii lucrării Manualul Judecătorului pentru cauze penale, susțin că „în cauzele complexe cu multe episoade se recomandă evidențierea expunerii, în care procurorul arată unde, când, cum, cu ce scop, cu ce mijloace a fost comisă infracțiunea, care sunt consecințele survenite. Episoadele trebuie grupate fie în funcție de participanți, după modul de săvârșire a infracțiunii, fie după obiectul atentatului. Indiferent de ordinea aleasă, de structura cuvântării, expunerea trebuie să preceadă analiza probelor. Argumentarea se va construi astfel, ulterior, pe un teren solid, după ce judecătorii au reținut situația de fapt”^[15].

Narațiunea, adică conținutul propriu-zis (fondul conținutului), din cadrul discursului de acuzare este redată de și prin analiza şi aprecierea probelor administrate în cauză. Relevanța acestei componente discursive rezultă, prioritar din destinația sa, precum și din faptul că unica sursă de informare despre faptă şi infractor o constituie probele. Descoperirea adevărului în instanța de judecată este direct dependentă de faptele constatate (urmele infracțiunii), fie că este vorba de cele materiale: corpuri delicte, documente etc., fie de cele imateriale, lăsate în conștiința oamenilor: declarațiile martorilor, ale părții vătămate şi ale inculpaților etc.

Narațiunea din perspectiva analizei şi aprecierii probelor administrate în cauză reclamă identificarea și etalarea argumentului dominant, în jurul căruia se va concentra demonstrația, adică fixarea limitelor probatoriului pentru a nu deraia de la circumstanțele, argumentele evidente. De asemenea, succesul persuasiunii depinde în cazul rechizitoriului și de sistematizarea reușită a probelor, or, de natura şi particularitățile fiecărei cauze şi, în special, de caracterul materialului probator depinde în ce ordine se va face analiza probelor și respectiv, succesul discursiv al procurorului. Despre concizie discursivă în cazul analizei şi aprecierii probelor administrate în cauză vorbim atunci când inculpații nu contestă acuzarea şi ea se fondează pe probe directe.

Caracterul rațional/obiectiv al discursului acuzator depinde în mare măsură de modul în care procurorul realizează demonstrația circumstanțelor, operând abil atât probele directe, cât și cele indirecte. Caracterul persuasiv al probatoriului depinde de metodele de operare utilizate de procuror, mai cu seamă în cazul probelor indirecte, care dacă sunt luate separat nu au puterea necesară de convingere, fapt pentru care procurorul trebuie să acorde atenție sporită coroborării acestora în vederea asigurării intercondiționării lor.

La această etapă discursivă, procurorul trebuie să respecte principiile logicii formale: principiul identității; principiul noncontradicției; principiul terțului exclus; principiul rațiunii suficiente, pentru a evita reproducerile inutile a declarațiilor, concluziilor etc, a referințelor redundante etc.

Un element structural important al rechizitoriului este și analiza cauzelor şi condițiilor ce au favorizat comiterea infracțiunii. La etapa dată procurorul este obligat să se pronunțe în discursul său cu privire la:

• „imboldul şi factorii ce au determinat apariția intenției criminale şi materializarea ei (de exemplu: instigare din partea elementelor infracționale). Acuzatorul nu se poate limita doar la constatarea fenomenelor şi calităților negative ale inculpatului. E necesar a arăta cum acestea au apărut şi s-au consolidat, în îmbinare cu care condiții l-au determinat la fapte ilicite;
• condițiile care au contribuit şi au înlesnit în mod obiectiv acțiunea fenomenelor negative (lipsa de supraveghere),
• condițiile care au înlesnit însăși realizarea dolului criminal (de exemplu, o evidență insuficientă, o organizare proastă a pazei etc.);
• persoanele responsabile de apariția sau de crearea unor asemenea condiții şi eventualele mijloace de influență în privința lor;
• măsurile necesare pentru lichidarea cauzelor şi condițiilor dezvăluite, care au favorizat infracțiunea”^[16].

Potrivit articolului 296 alin. (2) al CPP al RM, cea de-a doua parte a rechizitoriului, după cum amintit supra, o constituie dispozitivul, care „cuprinde date cu privire la persoana învinuitului şi formularea învinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridică a acțiunilor lui şi mențiunea despre trimiterea dosarului în instanța judecătorească competentă”^[17].

Caracterul rațional al rechizitoriului rezultă, fără îndoială, și din caracterizarea personalității inculpatului şi aprecierea circumstanțelor agravante sau atenuante, elemente indispensabile necesare oricărui discurs de acuzare. Analiza scrupuloasă a datelor despre personalitatea inculpatului, aprecierea obiectivă a faptei săvârșită de inculpat, determinând gradul de pericol social și/sau gradul de vinovăție a fiecărui coinculpat, dacă este un asemenea caz, reprezintă premisa unei argumentări persuasive a propunerilor referitoare la modalitatea şi mărimea pedepsei.

Oricât de tentantă, motivată ar fi dorința acuzatorului de stat să se expună asupra neajunsurilor, viciilor inculpatului, procurorul nu este în drept să-l insulte, defăimeze, să-i aducă prejudiciu de imagine, ci are obligația de a aduce în fața instanței calitățile acestuia. Or, personalitatea individului infractor, maniera și circumstanțele săvârșirii infracțiunii dau procesului judiciar pondere și semnificație socială aparte. Din cele deja prezentate, rezultă că procurorul poate remarca trăsăturile, caracteristicile individuale morale și comportamentale la începutul procesului, în funcție de strategia discursivă adoptată, dar poate aduce anumite detalii și ulterior, important este ca informațiile să nu se repete de la o etapă la alta, dar să constituie detalieri, completări pertinente. Discursul acuzatorului de stat prin prezentarea veridică și onestă a portretului psihosociocomportamental al inculpatului vine în ajutorul instanței, contribuind la luarea unei decizii juste^[18].

Referindu-ne la formularea învinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridică a acțiunilor lui, specificăm că propunerile acuzatorului vor viza atât pedeapsa principală, dar şi cea complementară. În cazul unui cumul de infracțiuni, procurorul indică pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte, iar apoi pentru concurs de infracțiuni, după caz, având în vedere și stabilirea pedepsei în cazul unui cumul de sentințe etc.

La redactarea încheierii rechizitoriului procurorul urmează să atragă atenție sporită concluziei, prin respectarea unui șir de principii precum: concizia, precizia, claritatea, logica și corectitudinea expunerii.

Concluzii

După cum putem remarca, din cele sus-expuse, rechizitoriul, de iure, este un discurs specializat, bine structurat, orientat spre respectarea normelor deontologice profesionale, ce se distinge printr-un grad sporit de raționalitate, totuși nu putem exclude din procesualitatea discursivă elementul de expresivitate.

Tonul şi mijloacele folosite în acest scop vor varia în funcție de natura procesului şi de celelalte împrejurări. Paralimbajul procurorului se va distinge preponderent prin seriozitate, voce sobră, serioasă, plină de demnitatea, specifică unui acuzator de stat. Stimulii verbali, întrebările adresate de obicei sunt sacadate, poate chiar răstite.

Sarcasmul şi umorul ar fi admisibile în mijlocul discursului, dar nu la începutul lui, unde spiritele pot conferi întregului discurs un caracter frivol. Mai curând acestea ar putea interveni lejer și fără a aduce insulte inculpatului în momentele de analiză şi apreciere a probelor administrate în cauză, analiză a cauzelor şi condițiilor ce au favorizat comiterea infracțiunii etc.

Chinestezica acuzatorului de stat, de asemenea, este una moderată în expresivitate, gesturile fiind de regulă închisă, devalorizantă, or, procurorul de cele mai dese se pronunță din starea de spirit părinte normativ, poate chiar și părinte critic/autoritar.

Referințe bibliografice:

1. COȘERIU E., Limbajul și înțelegerea existențială a omului actual. Iași, 2009, p. 139. [online] [accesat la 29 noiembrie 2022]. Disponibil: http://tinread.usarb.md:8888/tinread/fulltext/coseriu/coseriu.pdf;
2. COȘERIU E., Introducere în lingvistică. Cluj-Napoca: ECHINOX, 1999, p. 197. ISBN 973-9114-73-8;
3. COTEANU I., Stilistica funcțională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, Ed. Academiei Române, București, 1973;
4. PĂTRAN F., Studiu semantic și pragmatic al limbajelor specializate, Chișinău, 2021, p. 23 [online] [accesat la 02 decembrie 2022]. Disponibil: https://ulim.md/wp-content/uploads/2021/09/Teza-finala-Florentina-_18-sep-2021.pdf;
5. LINHARDT D., Tehnici de prezentare a unei cauze în instanța de judecată: Îndrumar pentru avocați. Chișinău, 2014 23 [online] [accesat la 03 decembrie 2022]. Disponibil: http://uam.md/media/files/files/tehnici_de_prezentare_a_unei_cauze_in_instanta_de_judecata_3816652.pdf;
6. https://biblioteca.regielive.ro/referate/drept/tipuri-de-discurs-juridic-discursul-juridic-persuasiv-pledoaria-389070.html [online] [accesat la 04 decembrie 2022];
7. SFERLE A., Studiul limbajului juridic: considerații metodologice şi teoretice, p. 23 [online] [accesat la 04 decembrie 2022]. Disponibil: https://litere.uvt.ro/litere-old/vechi/documente_pdf/aticole/uniterm/uniterm4_2006/adriana_sferle.pdf;
8. STANCIU R., Filosofia ca discursivitate 23 [online] [accesat la 2 decembrie 2022]. Disponibil: https://www.researchgate.net/publication/344073415_Filosofia_ca_discursivitate;
9. https://dexonline.ro/definitie/rechizitoriu/definitii;
10. ROȘU Mircea-Alexandru, Raționalitate și expresivitate în oratoria juridică, Iași, 2016, p.5 [online] [accesat la 2 decembrie 2022]. Disponibil: https://www.fssp.uaic.ro/images/sustineri_teze/Rosu_Mircea_AlexandruRezumat.pdf;
11. POALELUNGI M., DOLEA I., VÎZDOAGĂ T., Manualul Judecătorului pentru cauze penale, Chișinău, 2013 [online] [accesat la 2 decembrie 2022]. Disponibil: http://drept.usm.md/public/files/ManualulJudecatorului2013-TOT2c7a4c.pdf;
12. POALELUNGI M., DOLEA I., VÎZDOAGĂ T., Manualul Judecătorului pentru cauze penale, p. 326. – Chișinău, 2013 [online] [accesat la 3 decembrie 2022]. Disponibil: http://drept.usm.md/public/files/ManualulJudecatorului2013-TOT2c7a4c.pdf;
13. Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Publicat: 05-11-2013, în Monitorul Oficial Nr. 248-251 art. 699. Modificat: HCC6 din 19.03.19, MO119-131/05.04.19 art.63; în vigoare 19.03.19 [online] [accesat la 4 decembrie 2022]. Disponibil: https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=133060&lang=ro#;
14. POALELUNGI M., DOLEA I., VÎZDOAGĂ T., Ibidem., p. 327 [online] [accesat la 03 decembrie 2022]. Disponibil: http://drept.usm.md/public/files/ManualulJudecatorului2013-TOT2c7a4c.pdf;
15. POALELUNGI M., DOLEA I., VÎZDOAGĂ T. Ibidem., p. 328 [online] [accesat la 03 decembrie 2022]. Disponibil: http://drept.usm.md/public/files/ManualulJudecatorului2013-TOT2c7a4c.pdf;
16. POALELUNGI M., DOLEA I., VÎZDOAGĂ T., Ibidem., p. 329 [online] [accesat la 3 decembrie 2022]. Disponibil: http://drept.usm.md/public/files/ManualulJudecatorului2013-TOT2c7a4c.pdf;
17. Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Publicat: 05-11-2013 în Monitorul Oficial Nr. 248-251 art. 699. Modificat: HCC6 din 19.03.19, MO119-131/05.04.19 art.63; în vigoare 19.03.19 [online] [accesat la 4 decembrie 2022]. Disponibil: https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=133060&lang=ro#;
18. Nastas A., Cernomoreț S., Cazacu D., Statements by the Prism of the Criminal Law În: The Annals of „Dunarea de Jos” University of Galati. Legal Sciences. Fascicle XXVI Vol 4, No 1, 2021, România, ISSN 2601-9779.