Reflecții privind violenţa ca viciu de consimţământ. Drept comparat
Sache Neculaescu - august 1, 2017Condiţia ca violenţa săvârşită de către terţ să fi fost cunoscută sau să fi putut fi cunoscută de către partea al cărui consimţământ nu a fost viciat, este, în opinia noastră, excesivă şi contravine finalităţii instituirii viciilor de consimţământ în contracte. Preocuparea faţă de conduita culpabilă a părţii căreia profită violenţa este semnul că actualul Cod civil continuă să caute un vinovat pentru a-şi fundamenta sancţiunea. Or, violenţa exercitată de terţ trebuie analizată exclusiv din perspectiva gravităţii ei, spre a vedea dacă a putut inspira celui care încheie contractul o temere care îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 1216 alin. 2 C. civ., fără a ne interesa de complicitatea dintre terţ şi parte. Ceea ce ar trebui, în primul rând, să preocupe în materia violenţei este libertatea voinţei celui care se obligă, şi mai puţin etiologia ei. În optica propusă de textul primului alineat al art. 1216 C. civ., ar însemna ca victima violenţei să fie împovărată cu o sarcină a probei dificilă, aceea de a dovedi că partea cealaltă a contractului a cunoscut sau că ar fi trebuit să cunoască violenţa, ceea ce, uneori, este o probaţiune imposibilă. Ne-am putea întreba: de ce ar trebui preferat contractul încheiat sub violenţă, doar pentru că cel care a profitat de ea n-o cunoştea? Care să fie raţiunea (ratio legis) a acestei opţiuni? De fapt, ce se urmăreşte, în principal, prin reglementarea viciilor de consimţământ, asigurarea libertăţii voinţei celui care contractează, sau sancţionarea părţii care a cunoscut violenţa exercitată de terţ?
Un răspuns implicit ne este furnizat de proiectele europene de codificare a dreptului contractelor care nu condiţionează anularea contractului încheiat ca urmare a violenţei unui terţ de cunoaşterea de către partea al cărui consimţământ nu a fost viciat. Ea nu apare în Principiile Lando, nici în reglementarea acesteia de recenta Ordonanță franceză la art. 1142, și nici în Codul civil italian la art. 1434. În comentariul acestei prevederi, se menţionează că „violenţa produce anulabilitatea contractului, chiar când este exercitată de un terţ, independent de starea subiectivă sau de cunoştinţa celuilalt contractant”[24].
O asemenea condiţionare apare în art. 3. 11 alin. 2 din Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale: „în situaţia în care dolul, violenţa sau leziunea sunt imputabile unei terţe persoane pentru ale cărei acte cealaltă parte nu este responsabilă, contractul poate fi anulat dacă această parte cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască dolul, violenţa sau leziunea, ori nu a efectuat nici un act de executare, până la data invocării nulităţii, în temeiul contractului”. Este însă de observat că această reglementare priveşte violenţa, exclusiv ca delict. Într-o asemenea viziune, soluţia prin care se condiţionează sancţionarea violenţei de cunoaşterea sau posibilitatea cunoaşterii de către cealaltă parte, apare firească. Or, în concepţia majoritară europeană, violenţa în contracte este tratată exclusiv din perspectiva libertăţii de voinţă a părţii care se obligă. O examinare a „vinovăţiei” autorului, a complicităţii părţii căreia îi profită violenţa face parte din registrul preocupărilor acţiunii în răspundere delictuală, care poate însoţi sau nu anularea contractului.
Sub aspectul redactării, actualele texte normative sunt perfectibile. Astfel:
– condiţia ca „violenţa să fi fost cunoscută de partea al cărui consimţământ nu a fost viciat” poate induce confuzii. Ea putea fi formulată mai simplu: „violenţa atrage anularea contractului şi atunci când este exercitată de un terţ, numai dacă partea căreia îi profită o cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să o cunoască”;
– prevederea de la alin. 2 potrivit căreia „independent de anularea contractului, autorul violenţei răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta”, ar fi trebuit să facă obiectul unui articol distinct, având în vedere că ea se aplică la toate cazurile de anulare pentru violenţă, nu doar pe cel privind violenţa săvârşită de un terţ.
2.6. Temerea reverenţiară. Potrivit art. 1219 C. civ., „simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, nu atrage anularea contractului”.
Aşa cum am văzut, pentru ca temerea să fie aptă de a antrena anularea contractului ea trebuie să fie insuflată, să fie indusă prin fapte de constrângere fizică sau morală, ori să fie determinată de starea de necesitate. Spre deosebire de temerea indusă părţii, „simpla temere reverenţiară” este cea care este generată de o anumită raportare faţă de persoana căreia datorează respect, consideraţie, reverenţă. Asemenea raporturi determină din partea celui care încheie contractul o anumită rezervă în a-şi exprima opoziţia faţă de un contract care se încheie.
Sub aspect terminologic, este impropriu spus că acest viciu „atrage” nulitatea, pentru că o asemenea sancţiune nu este declanşată automat. Existenţa oricărui viciu de consimţământ nu face decât să deschidă calea anulării, urmând ca în temeiul principiului disponibilităţii, partea să decidă dacă atacă sau nu contractul. Nici sintagma „fără să fi fost violenţă” nu este potrivită, pentru că nu se pune problema existenţei vreunei scene de violenţă, ci doar ca temerea să nu fi fost determinată prin violenţă.
Dar, deosebit de aceste aspecte care ţin de forma enunţurilor, pe fond, ne-am putea pune problema utilităţii practice a acestei prevederi, în condiţiile în care ne aflăm în faţa unei simple temeri, neindusă prin violenţă, şi care, de plano nu se plasează în ipoteza avută în vedere de definiţia acestui viciu de consimţământ. În ce ne priveşte, credem că, deşi se bucură de îndelungată tradiţie, prevederea de la art. 1219 C. civ. este uşor superfluă. Acesta poate fi motivul pentru care proiectele europene de codificare a dreptului contractual o evită.
3. Violenţa provocată de starea de necesitate
3.1. O nouă formă de violenţă? Actualul Cod civil se raportează la starea de necesitate ca o nouă ipoteză de violenţă, fără s-o definească, aşa cum o face în cazul unui alt termen introdus în terminologia juridică civilă, vinovăţia, definită la art. 16 în cadrul dispoziţiilor generale.
Potrivit art. 20 alin. 2 C. pen. „este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporal, sau sănătatea sa ori a alte persoane dau bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat”.
Prin urmare, starea de necesitate este asimilată violenţei, făcând anulabil contractul încheiat de o parte pentru a salva valorile mai sus arătate. Condiţia sub care contractul va fi anulat este însă aceea ca cealaltă parte să fi profitat de această împrejurare.
În motivarea unui amendament la acest text, autorii afirmă că „atunci când o persoană consimte la încheierea unui contract ce conferă altuia un avantaj excesiv sub presiunea unei ameninţări care nu provine de la o altă persoană, ci dintr-un eveniment exterior, această ameninţare nu constituie violenţă în măsura în care cealaltă parte este de bună-credinţă. Nu va fi de bună credinţă, spre exemplu, cel care provoacă, întreţine sau amplifică starea de necesitate”.
Tendinţa de lărgire a noţiunii de violenţă nu este de dată recentă. Doctrina şi-a pus întotdeauna întrebarea: dacă violenţa poate fi sancţionată cu anularea contractului, chiar când provine de la un terţ, de ce n-am accepta aceeaşi soluţie şi pentru contractul încheiat sub presiunea circumstanţelor străine contractului, cum ar fi starea de necesitate?
Partizanii Codului Napoleon, cei care considerau că rostul oricărei sancţiuni civile este acela de a reprima o conduită culpabilă, s-au opus întotdeauna extinderii violenţei altfel cauzate, decât prin insuflarea ei de către cealaltă parte a contractului, plecând de la exprimarea Codului potrivit căreia temerea nu poate fi decât insuflată, extorcată, precum şi tradiţia dreptului roman, unde actio quod metus causa era menită să sancţioneze delictul, fapta omului.
Proiectele europene de codificare a dreptului contractelor sunt şi ele divizate în această problemă. Astfel, atât Principiile Unidroit cât şi Principiile Lando au în vedere doar ameninţarea exercitată de cealaltă parte.
3.2. Observaţii privind reglementarea stării de necesitate. Codul civil include starea de necesitate printre viciile de consimțământ, fără ca un asemenea viciu să fie menționat printre cazurile expres menționate de art. 1206. Faptul că textul de la art. 1216 C. civ. este amplasat în cadrul reglementărilor rezervate violenței, întemeiază concluzia potrivit căreia voința legiuitorului a fost aceea de a asimila starea de necesitate violenței. Din perspectiva normelor de tehnică legislativă, era totuși necesară o precizare expresă din care să rezulte o asemenea asimilare.
3.2.1. În locul unui enunţ negativ prin care să se dispună când nu poate fi anulat contractul de o parte aflată în starea de necesitate, mai potrivit ar fi fost un prim enunţ afirmativ care să introducă starea de necesitate, fie ca un motiv distinct de anulare, fie asimilat violenţei. Noua prevedere ne apare ca un text stingher, necorelat cu celelalte prevederi legale. Explicaţia acestei necorelări este dată de succesiunea în timp a noilor prevederi. Enunţul de la art. 1218 C. civ. a fost introdus printr-un amendament ulterior adoptării Proiectului noului Cod civil de Senat la data de 13.09.2004. Autorii acestui amendament consideră că „există în egală măsură violenţă când o parte se angajează sub imperiul unei stări de necesitate sau de dependenţă, dacă cealaltă parte exploatează situaţia de slăbiciune obţinând din această convenţie un avantaj manifest excesiv”[25]. Or, dacă intenţia autorilor a fost să asimileze starea de necesitate violenţei, prima operaţie care s-ar fi cuvenit a fi făcută ca urmare a acestei intervenţii pe texte, era aceea a reformulării enunţului de la art. 1216 alin. 1, în condiţiile în care temerea sub care a fost încheiat contractul nu mai poate fi doar „indusă, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ”, ci ea poate fi, în egală măsură, provocată de presiunea stării de necesitate în care s-a aflat partea care a încheiat contractul.
Interesantă este poziționarea recentei Ordonanțe franceze de reformă a dreptului contractelor, care exclude starea de necesitate din motivele de anulare a contractului, așa cum era reglementată de proiectul acesteia, cu motivarea că noua reglementare a lărgit în mod considerabil domeniul de aplicare a fiecărui viciu de consimțământ, astfel că există suficiente alte căi de anulare a unor asemenea contracte.
Sub un alt aspect, faptul că o parte „a profitat” de starea de necesitate nu poate însemna că i-ar fi insuflat celeilalte părţi starea de temere. Ea nu a făcut nimic de natură a convinge pe cocontractant să accepte condiţiile contractuale, legea impunând doar simpla cunoaştere a contextului în care cealaltă parte a încheiat contractul, împrejurare de care să fi profitat doar. Noul legiuitor a avut de optat între soluţia asimilării stării de necesitate violenţei sau aceea a includerii ei cadrul leziunii, ca o leziune calificată[26]. Odată aleasă prima opţiune, prevederile normative privitoare la starea de necesitate ar fi trebuit să fie armonizate cu cele ale violenţei. Confruntat cu aceeaşi opţiune, Proiectul francez de reformă a dreptului contractelor renunţă la formula clasică a extorcării consimţământului, dispunând la art. 51 că „eroarea, dolul şi violenţa viciază consimţământul atunci când este de natură ca, fără ele, una dintre părţi sau reprezentantul acesteia să nu fi contractat în condiţii diferite”.
3.2.2. Odată asimilată starea de necesitate violenţei, prevederea de la art. 1206 C. civ., potrivit căreia „consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă”, nu mai corespunde noii configuraţii a violenţei. Temerea sub care se încheie contractul nu mai este doar cea „indusă fără drept de cealaltă parte”, putând fi creată şi de starea de necesitate în care se află partea care contractează. În aceste condiţii simpla constrângere care inspiră o teamă de proporţiile menţionate în text, poate fi suficientă pentru anularea contractului.
3.2.3. Condiţia ca cealaltă parte să fi „profitat de această împrejurare” este echivocă şi ca urmare nelămuritoare, pentru că nu rezultă în ce constă profitul vizat. Verbul „a profita” nu are o conotaţie exclusiv peiorativă. Până la urmă, orice contract, mai ales cel sinalagmatic, „profită” ambelor părţi. Teoretic, o parte ar putea profita de starea de necesitate doar prin simpla încheiere a unui contract, care altfel n-ar fi fost posibil, la fel cum profitul s-ar putea concretiza în obţinerea unor avantaje.
La rândul lor, asemenea avantaje pot fi „injuste”, „vădit injuste”, „excesive” sau „manifest excesive”. Proiectele europene nu au în vedere un standard unic. Art. 1141 din Ordonanța franceză are în vedere „avantajul manifest excesiv”, în timp ce Principiile Lando se referă la „profitul excesiv sau avantajul neloial” la art. 4:109 doar în cazul leziunii.
3.2.4. Însăşi condiţionarea anulării contractului încheiat sub imperiul stării de necesitate de profitul obţinut de cealaltă parte este discutabilă. Odată ce admitem anularea contractului doar pentru că a fost încheiat sub imperiul unei temeri justificate, aceeaşi raţiune comandă o soluţie similară şi pentru contractul încheiat în starea de necesitate, asimilată violenţei (ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse). Faptul că, în actuala înfăţişare a textului de la art. 1216 C. civ., temerea trebuie indusă de cealaltă parte sau de un terţ, n-ar trebui să schimbe fundamental datele problemei, cu atât mai mult cu cât, aşa cum am văzut, armonizarea prevederilor impune renunţarea la condiţia finală a textului pe care îl examinăm.
Sub un alt aspect, raţiunea pentru care sunt sancţionate viciile de consimţământ operează indiferent de „vinovăţia” celui care exercită violenţa. Ceea ce ar trebui să intereseze, în opinia noastră, este doar aptitudinea evenimentului exterior de a vicia, în mod obiectiv, voința părții care se obligă, acesta fiind fundamentul viciilor de consimțământ, și nu neapărat sancționarea celeilalte părți, obsesia dintotdeauna a dreptului românesc. De aceea, condiţionarea anulării actului încheiat sub imperiul constrângerii de profitul celeilalte părți, nu ni se pare a fi un semn de progres. Soluţia care corespunde raţiunii pentru care au fost instituite viciile de consimţământ este aceea de a sancţiona orice viciu de voinţă, dorit sau nedorit de cealaltă parte a contractului. A sacrifica victima a cărei voinţă a fost viciată, refuzându-i acţiunea în anulare, doar pentru că cel care a profitat de un asemenea viciu a fost de bună-credinţă, şi deci merită premiat, nu ni se pare a fi o soluţie echitabilă. Să ne amintim că, printr-o îndelungată tradiţie juridică, în conflictul dintre cel care se luptă să-şi conserve un câştig (certat de lucro captando) şi cel care se luptă să evite o pagubă (certat de damno vitando), dreptul a preferat întotdeauna pe ultimul. În materia violenţei, cel care aspiră la conservarea unui câştig este partea care a profitat de starea de necesitate, iar cel care se luptă să evite o pagubă este cocontractantul, este victima actului încheiat în starea de necesitate.
[24] M. Sinisi, C. Carbone, G. Chiesi, G. Fini, Codice civile operativo, II editione, annotato con doctrina e giurisprudenza, Gruppo Editoriale Esselibri – Simone, Roma, 2010, p. 1434.
[25] Sintagma „avantaj manifest excesiv” la care fac trimitere autorii amendamentului este formula la care s-a oprit Anteproiectul Catala care n-a fost preluată la art. 1218. Ea este prezentă doar în motivarea amendamentului în timp ce enunţul de la art. 1218 NCC are în vedere doar condiţia ca cealaltă parte să fi profitat de această stare.
[26] M. Fabre-Magnan, Droit des obligations. I. Contrat et engagement unilateral, 2-e édition mise à jour, Thémis droit, PUF, Paris, 2010, p. 341.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.