Reflecții privind violenţa ca viciu de consimţământ. Drept comparat
Sache Neculaescu - august 1, 2017 Abstract
Both law and violence are concepts that seemingly belong to two worlds, which are not only different, but
mainly opposite. For two centuries of evolution since the Napoleon Code, the concept on violence has been far from
being relaxed in human relationships. We can increasingly find it metamorphosed in obscure but more devastating
forms, such as economic domination, blackmail, intimidation, and all the less apparent constraints. The public scene
of today’s world reveals a sort of generalised violence that tends to become a more appealing way of life. In
contracts, individual willpower is assaulted by external factors, which makes the line of demarcation between the
internal motivation of the contract and the external one progressively difficult to be traced. The present study aims
at evaluating the solutions of the current Romanian Civil Code in this field, with reference to the main drafts of a
European contract law, and finally at making several proposals for the Latin concept of „lege ferenda”.
Keywords: violence, economic violence, justified fear, the state of necessity, the sanction of violence in
contracts
1. Metamorfozele violenței în dreptul civil
Dreptul și violența sunt concepte care țin de două lumi, nu doar diferite, dar și opuse. Existența însăși a dreptului este dată de nevoia de securitate a omului și sancționarea oricărei forme de violență.
În dreptul civil, violența poate constitui delict, în măsura în care printr-o faptă de violenţă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, se cauzează altuia prejudicii (1357 alin. 1), poate vicia posesia, când dobândirea sau conservarea posesiei au fost făcute prin acte de violenţă (art. 924), sau poate avea ca efect vicierea consimţământului, când contractul a fost încheiat sub imperiul unei temeri induse fără drept de cealaltă parte (art. 1216 alin. 1 C. civ.). Nu mai puțin, violența poate fi și economică, atunci când una dintre părți exploatează starea de dependență sub imperiul căreia a fost încheiat contractul.
Potrivit reglementării clasice, consimţământul nu este valabil când a fost „extorcat” prin violenţă, cum prevedea art. 1109 C. civ. fr., sau „smuls” în aceeaşi manieră, cum prevedea art. 953 din Codul nostru civil, formulă preluată și de actualul Cod civil la art. 1206. Vicierea consimţământului este aşadar circumscrisă voinţei umane, fie a uneia dintre părţile contractante, fie a unei terţe persoane. Este aici prezentă tradiţia romană potrivit căreia violenţa era privită exclusiv ca delict.
Încercări de lărgire a înțelesului noțiunii de violență, înțeleasă ca presiune externă cauzată și de alte cauze decât fapta uneia dintre părți, au fost făcute chiar înainte de adoptarea Codului civil Napoleon, când Pothier a propus remodelarea contractului încheiat în împrejurări excepţionale, prejudiciabile pentru una dintre părți, prin reechilibrarea prestaţiilor. Redactorii Codului civil francez s-au pronunţat însă net împotriva oricărei refaceri a contractului afectat de leziune. Şi totuşi afacerea Rolf, soluţionată la 21 aprilie 1887 de Curtea de casaţie franceză, avea să provoace o dezbatere extrem de animată în epocă, ea fiind citată de toate manualele de obligaţii civile. Este vorba de contractul încheiat de comandantul unui vas aflat în derivă, care a acceptat o plată excesivă pentru remorcarea şi salvarea acestuia. Soluţia de anulare a unui asemenea contract a fost caracterizată ca fiind revoluţionară, fiind motivată astfel: „când consimţământul nu este liber, când el este dat sub imperiul unei temeri inspirate de un rău considerabil şi prezent la care persoana sau averea sunt expuse, contractul încheiat în aceste circumstanţe este afectat de un viciu care îl face anulabil”[1].
Evoluția ulterioară a confirmat că, privit ca fapt social, contractul poate fi determinat de o serie de presiuni şi constrângeri, determinate, nu doar de conduita culpabilă a celeilalte părţi, ci şi de factori sau împrejurări obiective. În plan sociologic, acest sentiment al coerciţiei este până la urmă cel care coagulează reacţia colectivă de acceptare a normelor de drept[2]. În condiţiile în care însă, voinţa individuală este tot mai asaltată de factori externi, linia de demarcaţie între motivaţia internă a contractului şi cea externă este tot mai greu de trasat. În cele două veacuri de evoluţie scurse de la Codul Napoleon, violenţa este departe de a se fi relaxat în relaţiile dintre oameni. Aşa cum remarcă un strălucit civilist francez, printr-un joc de cuvinte sugestiv, „violenţa de astăzi este mai puţin violentă”[3]. O regăsim metamorfozată în forme tot mai obscure, dar mult mai devastatoare, cum ar fi dominaţia economică, şantajul, intimidarea şi tot cortegiul de constrângeri mai puţin aparente. Spectacolul lumii de astăzi ne relevă o violenţă generalizată care tinde să devină un mod de viaţă tot mai ademenitor, astfel că, „sub ochii noştri distraţi, un edificiu colosal de violenţă tot mai rafinată este pe cale de a se impune”[4].
Tendinţa de a privi violenţa, nu doar ca faptă a omului, ci şi ca rezultat al unor evenimente şi circumstanţe exterioare de care cealaltă parte a profitat, caracterizează toate proiectele europene de codificare a dreptului contractelor. Soluţiile avansate nu sunt însă unitare, purtându-se încă discuţii dacă dependenţa economică ar trebui asimilată violenţei sau leziunii în contracte. Codul nostru civil face o primă opţiune, incluzând starea de necesitate printre viciile de consimțământ, fără să o asimileze în mod expres violenței. Numai că, simpla transplantare a acesteia ca o nouă ipoteză de viciere a consimţământului, fără ca violenţa astfel lărgită să fie regândită şi redefinită, afectează, în opinia noastră, coerenţa noilor prevederi. De aceea, credem că ele reclamă încă eforturi de sistematizare, de armonizare şi de reformulare a enunţurilor normative, evitându-se astfel o serie de soluţii şi distincţii terminologice discutabile pe care ne propunem a le analiza în cele ce urmează.
-
2. Violenţa exercitată de fapta omului, ca viciu de consimțământ
2.1. Elementul material al violenţei. Ameninţarea. Afirmaţia clasică potrivit căreia violenţa constituie viciu de consimţământ, este inexactă, pentru cel puţin două motive: în primul rând, pentru că violenţa afectează doar libertatea de voinţă, nu însăşi voinţa, care, deşi constrânsă, rămâne conştientă (coacta voluntas, tamen voluntas). Spre deosebire de eroarea esenţială sau cea provocată prin dol, care deformează realitatea, determinând o falsă reprezentare a celui care încheie contractul, în cazul violenţei, victima rămâne conştientă de ce face, dar fiind confruntată cu perspectiva unui rău fizic sau moral, alege răul cel mai mic.
Apoi, dacă se poate vorbi de un viciu în această materie, nu violenţa este acela, ci doar temerea, efectul violenţei în planul subiectivităţii celui care încheie contractul. În dreptul roman, acţiunea prin care era reprimată violenţa (vis) se numea actio quod metus causa, fiind vizată temerea (metus)[5] ca delict, şi nu violenţa. Dacă, atât vechiul nostru Cod civil, cât şi Codul civil francez se raportează la violenţă, şi nu la viciul de consimţământ propriu-zis, este pentru că ambele reglementări au în vedere violenţa văzută ca un caz de nevalabilitate a consimţământului, aşa cum se prevedea la art. 953 C. civ., după modelul de la art. 1109 C. civ. fr.
Aceeaşi calificare o regăsim şi la principalul proiect de codificare, Principiile dreptului european al contractelor (Principiile Lando – PECL) la art. 4:108, care are ca denumire marginală „constrângerea” ca o cauză de anulare a contractului. Cum art. 1206 şi următoarele C. civ. au în vedere, de această dată, cazurile de viciere a consimţământului, ar fi trebuit reglementată starea de temere sub imperiul căreia a fost încheiat contractul, denumită în art. 29 din Codul elveţian al obligaţiilor crainte fondée (teama întemeiată). Deşi Codul civil continuă să se raporteze la violenţă ca delict, niciunul dintre cele patru enunţuri normative de la art. 1216 C. civ. nu se referă la faptele prin care se poate exercita ea, definiens-ul constituindu-l temerea insuflată, efect al violenţei. Astfel, potrivit definiției avansate la alin. 2 al acestui articol, „există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent”. Or, potrivit unei exigenţe elementare a oricărei definiţii, noțiunea de definit trebuie descrisă prin ceea ce este ea, şi nu prin efectele pe care le produce.
Ordonanța franceză nr. 2016-131 din 10 februarie 2016 de reformă a dreptului contractelor și a regimului general de probă a obligațiilor, intrată în vigoare la 1 octombrie 2016, corijează această exprimare prin art. 1140, potrivit căruia „există violenţă când o parte se angajează sub presiunea unei constrângeri care îi inspiră teama de a expune persoana, averea sa ori a celor apropiaţi la un rău considerabil”, Codul nostru civil conservă aceeaşi lacună tradiţională.
Influenţate de aceeaşi viziune a Codului nostru civil, care se raportează la violenţă ca la un delict, definiţiile doctrinare ale acesteia privesc fie „ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar încheia”[6], fie „constrângerea exercitată asupra voinţei unei persoane, pentru a o determina să-şi exprime un anumit consimţământ”[7], definiţii pe care le întâlnim şi la autorii francezi”[8]. Accentul este pus pe vinovăţia celui care exercită violenţa, şi mai puţin pe interesele celeilalte părţi, victimă a delictului. Recent, violenţa este definită ca fiind „temerea insuflată unei persoane, prin mijloace violente de natură fizică sau morală, ce o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar încheia”[9].
De aceea se întâmplă ca, autorii care clasifică violenţa după efectele ei, să aibă în vedere „violenţa ori constrângere fizică” (vis) şi „violenţa sau constrângerea morală” (metus)[10], pentru ca, alteori, să se distingă între „violenţa ilegitimă şi constrângerea legitimă”[11]. Oricum, indiferent dacă răul care face obiectul temerii este fizic (afectarea integrităţii fizice), sau moral (afectarea demnităţii, imaginii, reputaţiei), ceea ce creează sentimentul de frică este doar ameninţarea cu răul respectiv. Prin urmare, violența este amenințarea cu un rău concret, dar ceea ce viciază consimțământul este temerea pe care o inspiră faptele de violenţă. Chiar și în cazul amenințărilor cu corecția fizică sau cu distrugerea unor bunuri, viciul este sentimentul de teamă, și nu violența în sine, cum susține un distins autor[12]. Noi credem că, până şi la contractul încheiat sub tortură, ne aflăm în faţa aceluiaşi sentiment de teamă care priveşte răul ce ar putea urma. Din această perspectivă poate fi discutată opinia exprimată în doctrina franceză, potrivit căreia, în astfel de cazuri, voinţa ar fi practic inexistentă sau fictivă[13].
Distincţia dintre violenţa fizică şi cea morală este mai puţin importantă pentru aprecierea temerii, importantă fiind doar gravitatea acesteia, aptitudinea ei de a convinge partea ameninţată că dacă nu va consimţi la încheierea contractului, viaţa, integritatea fizică sau morală a persoanei sale, ori bunurile acesteia vor fi supuse unui pericol grav şi iminent. Aprecierea îndeplinirii acestei condiţii o poate face doar judecătorul investit cu anularea contractului, în raport de datele fiecărei speţe în parte, pe baza criteriilor menţionate în alin. 4 al textului de mai sus. Prin urmare, noţiunea de definit n-ar trebui să fie violenţa, ci doar teama, după care, într-o succesiune firească a enunţurilor, ar trebui să fie caracterizată gravitatea temerii prin raportarea la valorile menţionate în text, altfel sintetizate, cum vom arăta în cele ce urmează. Chiar dacă felul constrângerii este mai puţin important decât temerea indusă părţii care încheie contractul, o definiţie a acesteia trebuie să aibă ca punct de plecare faptele prin care se poate insufla ea[14].
2.2. Caracterul determinant al violenţei. Gravitatea temerii. Pentru a putea constitui temei al anulării contractului, violenţa trebuie să fi fost determinantă, ceea ce înseamnă că în lipsa temerii insuflate, fără drept de cealaltă parte sau de un terţ, partea ameninţată n-ar fi încheiat contractul. În opinia noastră, faptul că un contract a fost încheiat sub imperiul temerii, nu înseamnă neapărat că o astfel de stare a fost şi determinantă la încheierea contractului. De aceea credem că cerinţa caracterului determinant al violenţei ar fi trebuit să fie explicit menţionată, aşa cum o întâlnim în art. 4:108 din Principiile Lando, text care dispune că „o parte poate provoca nulitatea contractului atunci când cealaltă parte a determinat încheierea contractului prin ameninţarea iminentă şi gravă printr-un act care este în sine ilegitim sau care este folosit ilegitim pentru obţinerea încheierii contractului …” În acelaşi sens, art. 3.9 din Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale, dispune că „nulitatea unui contract pentru constrângere poate fi invocată de partea al cărui angajament a fost determinat prin ameninţări nejustificate ale celeilalte părţi”. Cât priveşte gravitatea temerii, textul normativ prevede, în partea sa finală, că ameninţarea este „atât de iminentă şi serioasă încât nu oferă primei părţi nicio alternativă rezonabilă”.
Autorii noilor texte normative preferă formula de la art. 29 din Codul elveţian al obligaţiilor[15], a cărei traducere confirmă butada „traduttore, traditore”. Astfel, ipoteza normei de la art. 1216 alin. 1 are în vedere situaţia în care partea „a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept de cealaltă parte sau de un terţ”. Or, racordat exigenţelor gramaticale româneşti, el putea fi exprimat astfel: „poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate, indusă fără drept de cealaltă parte sau de un terţ”.
Pe de altă parte, alăturarea celor două caracterizări ale temerii sub care se încheie contractul ca fiind „justificată” şi în egală măsură „fără drept” creează, o reacţie de respingere spontană, fiind puţin obişnuit ca ceva justificat să fie totuşi produs fără drept. Dacă în acest caz temerea este justă, ar urma să ne întrebăm când poate fi ea „injustă”? Or, asemenea exerciţii de imaginaţie ar putea fi evitate dacă însăşi caracterizarea temerii ca fiind justificată ar lipsi, având în vedere că prevederea de la alin. 2 al normei pe care o analizăm, tocmai aceasta face, arată cât de gravă trebuie să fie temerea insuflată celui care încheie contractul pentru a constitui motiv de anulare.
[1] Ulterior, această soluţie pronunţată într-un caz particular a fost confirmată printr-o lege din 29 aprilie 1916 privitoare la salvarea maritimă, care avea să fie înlocuită prin legea din 7 iulie 1967 privitoare le evenimentele maritime, apud Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 255, notele de subsol nr. 3-4.
[2] Teză susţinută de E. Durkheim, De la division du travail social, PUF, 1994, (prima apariţie în 1893).
[3] J. Carbonnier, Les obligations, 22e éd., Thémis, PUF, 2000, p. 107.
[4] M. Rovinski, La violence dans la formation du contrat, thèse Aix-Marseille,1987, p. 2.
[5] P.F. Girard, Manuel élémentaire du droit romain, Librairie nouvelle de droit et de jurisprudence, Arthur Rousseau, éditeur, Paris, 1906, p. 417.
[6] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 157; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a III-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 225.
[7] P. Vasilescu, Actul juridic, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Colecţia Universitaria. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 448.
[8] G. Cornu, Vocabulaire juridique, Presses Universitaires de France, 2007, p. 967; Ph. Malinvaud, Droit des obligations, 10e edition, Ếd. Litec, Paris, 2007, p. 136.
[9] A. Hurbean, Viciile de consimţământ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 183.
[10] A. Pop, Gh. Beleiu, Curs de drept civil, Bucureşti, 1975, p. 282; E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, vol. I, Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 138.
[11] P. Vasilescu, op. cit., p. 452.
[12] Ibidem.
[13] B. Starck, Droit civil, Obligations, Librairies Technicques, Paris, 1972, p. 204.
[14] Noile prevederi se înscriu în aceeaşi logică a Codului Napoleon, care la art. 1112 care se limitează să o caracterizeze „de natură a impresiona o persoană rezonabilă, inspirându-i teama că persoana sau averea sa vor fi expuse unui rău considerabil şi prezent”, exprimare pe care o regăsim şi la art. 1435 din Codul civil italian. Doar Codul civil spaniol denumeşte violenţă drept „intimidare”(art. 1267 alin. 2).
[15] Potrivit alin. 1 de la art. 29 din acest cod „si l’une des parties a contracté sous l’empire d’une crainte fondée que lui aurait inspirée sans droit l’autre partie ou un tiers, elle n’est point oblige”.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.