Procesul lui Iisus, cel mai important proces din istorie

În fiecare an, în preajma Sfintelor Paşti, gândul ne poartă, aproape involuntar, pe noi, juriștii, spre procesul lui Iisus şi semnificațiile sale juridice.

Unul crucial pentru întreaga omenire, întrucât pentru credincioși deschide calea învierii și a mântuirii, iar, în urma nedreptăților îndurate, Iisus devine prototipul condamnatului inocent, şi procesul său, cea mai mare eroare judiciară din istorie. Pentru 2015, în ciuda diferitelor încercări de a răstălmăci natura şi semnificațiile evenimentului judiciar de acum aproape 2000 de ani (numindu-l fie o condamnare fără judecată, fie, chiar, o simplă execuție!), readucem în atenție una din contribuţiile de prestigiu la elucidarea acestei eterne probleme.

O perspectivă clasică asupra Procesului lui Iisus, în care relatările pertinente ale celor patru evanghelii canonice, în frunte cu cea după Ioan, sunt interpretate din punct de vedere juridic, ne-o oferă, fără îndoială, G.W.F. Hegel, în lucrarea sa Viaţa lui Iisus (1795). Construind figura unui Hristos „sustrasă oricărei dimensiuni de miraculos şi de supranatural”, autorul Principiilor filosofiei dreptului optează pentru teza unui proces judiciar, marcat de o dispută pe teme de drept religios (ebraic) şi drept roman (laic), având ca promotori pe „pârâşii” evrei, reprezentând căpeteniile Templului, şi, respectiv, autoritatea romană, prefectul Ponţiu Pilat, de rezolvat ca problemă de drept „substanţial”. Astfel, avem de-a face cu convertirea crimei religioase de blasfemie într-una profană, cea de lezmajestate, în cadrul unei proceduri mai puţin formale (extra ordinem), aflată în totalitate la aprecierea magistratului. Perspectiva de proces judiciar, de judecată propriu-zisă şi de sentinţă este bine conturată şi deschis afirmată; abia fiind sesizat oficiul de către reprezentanţii căpeteniilor iudaice şi aflând despre natura religioasă a cazului, prima reacţie a lui Pilat este de a le spune acestora să-l judece ei, conform legilor şi procedurilor specifice. Numai după insistenţele lor şi convertirea acuzaţiei de blasfemie în cea de ofensă adusă împăratului, magistratul acceptă învestirea sa oficială. De asemenea, derularea ostilităţilor judiciare respectă un minimum de repere procedurale, căutându-se audierea acuzatului, şi are loc o judecată, realizată de către „un tribunal”, chiar dacă, pe fond, este vorba de o cedare la presiunea mulţimilor.

În fine, referindu-se atât la versetul „Pilat încheie solemn şedinţa şi îi puse să-L ia pe Iisus …”, cât şi la celebra întrebare retorică a lui Pilat: „Ce este adevărul?”, Hegel reproduce versurile lui F.G. Klopstock, dând o caracterizare exactă a faptelor: „cu mina unui magistrat/care, fiind miop, condamnă, fără a cunoaşte gravitatea cauzei” (Messias, Cântul VII, verset 254-256) şi comentează: „[…] îl credea pe Iisus ca fiind, fără îndoială, un exaltat gata să se sacrifice în numele unui cuvânt care, pentru el, nu avea nicio semnificaţie; şi considera cauza ca fiind exclusiv de competenţa autorităţii religioase evreieşti, fără a fi nici infracţiune, conform legii cetăţii, şi fără a prezenta niciun risc pentru siguranţa statului”.

În orice caz, indiferent de versiunea acceptată – ratificare a unei hotărâri a instanţei religioase iudaice, a Sinedriului, ori una proprie –, Pilat a efectuat o judecată romană, în baza căreia s-a decis şi executat răstignirea.

Această viziune hegeliană asupra procesului lui Iisus din, cel mai probabil, vineri, 7 aprilie anul 30 e.n., își păstrează şi astăzi valabilitatea, noile interpretări serioase nefăcând altceva decât să ofere unghiuri diverse de abordare a aceluiași adevăr.

DOWNLOAD FULL ARTICLE