Procesul de conciliere a societăților țărilor MAGHREB în lumina efectelor produse de instituțiile și mecanismele justiției tranziționale (Maroc, Algeria, Tunisia, Libia)
Abdelaziz Mukhtar - decembrie 15, 2023Autori:
Abdelaziz Mukhtar
Elena Tania Năvodariu
Începând cu luna mai 1990 apar primele semne de schimbare în Maroc, ca urmare a anunțului regelui Hassan al II-lea despre crearea Consiliului Consultativ pentru Drepturile Omului (CCDO), organism apărut ca urmare a multiplelor critici și presiuni ce s-au exercitat din interior cât și din exterior. Astfel, insistențele de revendicare care veneau din partea unor organizații marocane pentru drepturile omului sau a celor din opoziția politică s-au intensificat, fapt ce a marcat această perioadă în care s-a creat CADO și datorită presiunii societății civile și a clasei politice europene, preponderent cea franceză. În acest sens, relevantă este publicaţia lui Gilles Perrault Notre Ami le Roi precum și criticile ce au fost aduse, toate acestea fiind dublate de rapoartele unor organizaţii internaţionale, spre exemplu Amnesty International sau Human Rights Watch[1].
Înființarea CCDO a avut ca scop sprijinirea regelui să poată face presiunilor fără a fi obligat să facă concesii atunci când îi erau solicitate. Această inițiativă i-a permis regelui crearea unei alternative care să răspundă organizațiilor internaționale și naționale în domeniul drepturilor omului care-l boicotau, însă, acest organism avea o putere destul de limitată, iar independența sa era contestată. În aceste condiții, activitatea desfășurată de Consiliu era limitată la a da răspunsuri și consultații atunci când i se solicitau în mod direct de către rege. Mai mult decât atât, Consiliul era compus din personalități care erau cunoscute ca fiind fidele regimului, astfel că, inițiativa nu a avut în final o contribuție semnificativă care să reflecte respectarea drepturilor omului de către actualul regim.
Ulterior, după urcarea pe tron a lui Mohammed al VI-lea, în august 1999 a fost pusă în funcțiune Instanţa de Arbitraj Internaţional cu scopul de a examina încălcările drepturilor omului comise în perioada anilor de plumb, respectiv între anii 1956 – 1999. Astfel, chiar de la începutul domniei lui Mohammed al VI-lea, se observă pentru prima dată deschiderea regimului spre procesul de recunoaștere a încălcărilor drepturilor omului ce au avut loc în trecut, de către o instanță ce a fost creată din anul 1998 în timpul domniei regelui Hassan al II-lea. Activitatea instanței s-a concretizat în măsuri cum a fost concedierea lui Driss Basri, care a avut funcția de ministru de Interne din timpul regimului lui Hassan al II-lea sau aceea a revenirii din exil a unor disidenţi, fapt ce a confirmat dorinţa puterii nou instituite de a pune capăt unor practici existente anterior.
Primele încercări de examinare a dosarului anilor de plumb s-au concretizat în măsuri ce aveau scopul de a acoperi prejudiciile suportate de către victime. Astfel, această instanţă și-a propus să recupereze probele pe care le dețineau victimele în schimbul unor recompense financiare, inițiativă ce a generat o serie de critici. În aceste condiții, victimele au profitat de receptivitatea regimului și au reușit să se organizeze destul de repede formând Forumul Marocan pentru Adevăr şi Justiţie în noiembrie 1999[2]. Principala revendicare a fost considerată cea a instituirii unei Comisii Independente pentru Adevăr după modelul Africii de Sud. În activitatea sa, Forumul Marocan pentru Adevăr și Justiție a organizat campanii de sensibilizare și conferințe. De asemenea, a organizat pelerinaje la fostele centre de detenție, cum este cel de la Tazmamart, audiențe publice cu scopul de a le oferi victimelor din perioada anilor de plumb oportunitatea de a-și prezenta mărturiile[3].
În 2004 a fost instituită Instanţa pentru Echitate şi Reconciliere (IER), ce avea ca scop examinarea încălcărilor drepturilor omului ce s-au petrecut în Maroc în perioada anilor de plumb[4].
Regele Mohammed al VI-lea a instituit IER la 07.01.2004, instituție prezidată de Driss Benzerki, care era formată din 16 membri, dintre aceștia jumătate fiind aleşi chiar din cadrul CCDO. Chiar de la începutul înființării sale a existat un interes sporit din partea victimelor care trimiseseră până pe 18 aprilie 2004 în jur de 20.000 de dosare ce vizau încălcări grave ale drepturilor omului. Printre încălcările reclamate erau cele ce privesc disparițiile forțate, actele de tortură, execuțiile extrajudiciare, procesele neloiale, abuzurile împotriva populației, reprimarea totală a mișcărilor sociale, toate acestea fiind însoțite de secole de închisoare. Potrivit actelor de înființare, IER era sesizată cu anumite cazuri pe care putea să le ancheteze, ținea audiții televizate în regiunile în care se aflau victimele, putea să dispună asupra oferirii unei compensații monetare și servicii medicale pentru victime, avea atribuții în asistarea la reiserarea socială, iar la final, aceasta prezenta un raport amplu ce conținea propuneri cu reforme ce au ca scop asigurări în ceea ce privește nerepetarea în viitor a încălcărilor comise în trecut. Pentru o bună funcționare a IER, CCDO avea obligația să urmărească îndeplinirea recomandărilor Instanței pe perioada mandatului său, în conformitate cu normele prevăzute de Statutul IER[5].
Instanţa era organizată în trei grupuri de lucru, fiecare dintre aceste grupuri având atribuții distincte. Primul, avea sarcina efectuării investigațiilor în vederea anchetării cazurilor neelucidate de dispariţie forţată și strângerea mărturiilor și a informațiilor despre diverse cazuri ce au dus la încălcări ale drepturilor omului. Al doilea grup, era împuternicit cu reparațiile, scopul său era de a urmări activitatea desfășurată, de a viza urmărirea Instanţei de Arbitraj Independentă și avea atribuții în includerea noilor solicitări primite de IER. Cel de-al treilea grup avea ca atribuții principale activitatea de cercetare și studiu, acesta conducea anchetele necesare încadrării în contextul istoric al evenimentelor în scopul asistării celorlalte două grupuri.
Pentru a putea funcționa, IER și-a creat aparatul administrativ, și-a echipat sediul, a selectat personalul și a început formarea membrilor Instanței pentru a fi pregătiți în aplicarea mecanismelor justiției tranziționale, luând ca exemplu experiența acumulată de Center for International Justice, instituție care îi sprijină în activitatea lor prin informaţiile şi consultaţiile oferite[6].
Instanța dispunea de resurse necesare indemnizării victimelor, beneficia de un personal judiciar numeros format din avocaţi, cercetători, militanți, jurnalişti şi victime, avea o cooperare strânsă cu partide, sindicate și personalități ai societății civile fapt ce a ajutat în organizarea activității sale și în garantarea pertinenței și legitimării acțiunilor întreprinse. Activitatea IER s-a concretizat în cele șapte audiențe publice ce au fost transmise în întreaga țară prin radio și televiziune, creând în acest mod un cadru transparent în care au putut avea loc dezbateri. Implicarea comunității internaționale a ajutat în identificarea de către IER a aproximativ 600 de dispăruți, 300 de persoane civile ucise în timpul manifestațiilor și a peste 170 de deținuți uciși în penitenciare. În raportul final din noiembrie 2005, IER vine cu solicitări precum adoptarea unor măsuri mai ample cu privire la asistența unor regiuni defavorizate, dar și a celor afectate de represiune, se consideră necesară închiderea unor închisori şi implementarea unor reforme în legătură cu respectarea drepturilor fundamentale pentru prevenirea unor situaţii asemănătoare ce pot să apară[7].
Activitatea IER a fost de scurtă durată, mandatul său a durat doi ani, timp în care a fost asaltată de mii de cazuri, ceea ce a determinat excluderea încălcărilor recente ale drepturilor omului, singura măsură concretă a Instanței, considerată ca fiind și o soluție bună, a fost cea a acordării reparațiilor. De altfel, se observă că IER nu a avut parte de un suport și o colaborare reală și eficientă din partea autorităților, fapt ce a determinat și imposibilitatea implementării mai multor măsuri propuse. Prin urmare, IER nu a ajuns la înălțimea speranțelor pe care și le stabilise. Imaginea creată a fost aceea a unui simplu instrument de legitimitate internă, ce avea ca scop convingerea marocanilor prin reforma democratică a puterii în situația încoronării regelui Mohammed al VI-a[8].
Caracterizând justiţia tranziţională, menționăm că ea se axează pe următoarele chestiuni: în ce formă societăţile în tranziţie trecând de la o putere autoritară la democraţie, de la război la pace, abordează antecedentele încălcărilor grave ale drepturilor omului.
Justiţia tranziţională se axează în special pe încălcările cele mai grave ale drepturilor omului: tortura, executarea extrajudiciară, dispariţia forţată, sclavajul şi detenţia arbitrară îndelungată, precum şi anumite „crime internaţionale”, cum sunt genocidul, crimele contra umanităţii şi încălcările grave ale legilor şi obiceiurilor de război comise în cadrul conflictelor armate internaţionale şi non-internaţionale[9].
Justiţia tranziţională vine să dea răspuns la multiplele întrebări ce stau în faţa societăţii pentru a aduce un sentiment al adevărului tuturor cetăţenilor, să stabilească sau să reînnoiască conştiinţa civică, să reconcilieze naţiunea şi comunităţile şi să prevină viitoarele încălcări.
Un oarecare număr de criterii caracteristice fac ca justiţia tranziţională să fie o justiţie cu un domeniu distinct.
În primul rând, justiţia tranziţională este axată asupra efectelor crimelor comise în trecut. Principalele obiective ale justiţiei tranziţionale, urmărirea în justiţie, iniţiative în căutarea adevărului, reparaţii şi reforme instituţionale, vor avea efecte în viitor, în special, restabilirea încrederii printre victime, cetăţeni, instituţii etc., aceste mecanisme sunt axate pe responsabilitatea celor ce au comis crime internaţionale[10] într-o perioadă concretă în trecut.
În al doilea rând, justiţia tranziţională „nu pledează pentru o justiţie retroactivă cu orice preţ”[11]. Cert este ca în societăţile în tranziţie cererea justiţiei tranziţionale trebuie să fie echilibrată cu necesitatea restabilirii păcii, a democraţiei, a unei dezvoltări echitabile şi a suveranităţii.
În al treilea rând, justiţia tranziţională subliniază necesitatea unor acţiuni exhaustive. Diversele măsuri ale justiţiei tranziţionale nu sunt concentrate pe punerea lor în aplicare individuală, ci din contra se completează unele pe altele.
Şi-n al patrulea rând, justiţia tranziţională are ca prioritate deservirea intereselor victimelor. Or, legitimitatea mecanismelor justiţiei tranziţionale se măsoară prin prisma efectelor în raport de victime şi de nivelul de care aceste victime sunt în stare să ia parte la ele[12].
Este bine cunoscut că societăţile totalitare favorizează aplicarea pe larg a torturii. În acest sens, implementarea mecanismelor justiţiei tranziţionale devine un criteriu imperativ. Printre acestea pot fi enumerate constituirea comisiilor pentru adevăr, printre obiectivele căreia pot fi enumerate „revizuirea” istoriei, interzicerea simbolurilor care se asociază cu trecutul criminal, familiarizarea largă a societăţii cu evenimentele ce au avut loc, inclusiv prin prisma efectelor acestora asupra dezvoltării ulterioare a societăţii.
Ultimii 30 de ani s-au caracterizat prin realizarea unor progrese spectaculoase în domeniul justiţiei tranziţionale în cele mai diverse părţi ale globului, pe de o parte – intenţia de a pune capăt dictaturilor, structurilor violente şi războaielor interne, iar pe de altă parte – pentru a pune în aplicare principiile democratice, respectarea drepturilor omului şi preeminenţa dreptului. Chiar dacă această transformare are caracteristice proprii, cea mai mare parte a dificultăţilor comune noilor societăţi consistă în aceea că ele se ciocnesc cu un trecut dureros, pe care trebuie să-l examineze şi să aplice anumite sancţiuni în raport cu unele persoane publice ale vechiului regim, în plus la aceasta, să reconstruiască unitatea naţiunii dezbinate în urma unui război civil.
In opinia experţilor este din ce în ce mai evidentă, în special în cazurile ţărilor ce au ieşit dintr-un război civil sau un regim autoritar, necesitatea creării unei comisii pentru adevăr şi reconciliere (CAR) chemată să activeze perioada imediată post-tranziţională[13]. Aceste CAR au devenit practic o panacee în situaţiile pentru care recunoaşterea crimelor devine primordială înaintea declanşării procesului de reconciliere. Pe de altă parte, reformele instituţionale, destinate să prevină reproducerea violenţelor, constituie un element important al justiţiei tranziţionale. Pe lângă crearea unor instituţii mai etice şi mai eficace, justiţia tranziţională caută să acorde încredere instituţiilor publice, să restabilească statul de drept, să facă să dispară structurile sau condiţiile care au promovat represiunile şi să stabilească responsabilitatea celor care nu au fost aduşi în faţa justiţiei.
Prima mare categorie a obiectivelor justiţiei tranziţionale se prezintă sub forma urmăririi în justiţie, altfel spus, a unor procese penale în faţa unui tribunal contra unei persoane suspectate de comiterea unor crime internaţionale. Formele, funcţiile şi mandatul urmăririlor variază esenţial. Aceste urmăriri pot avea o marjă largă, vizând urmărirea persoanelor pentru crime internaţionale sau un segment mai restrâns, axat pe conducători sau persoane responsabile cele mai importante. Dreptul internaţional al drepturilor omului prevede responsabilitatea de a pune capăt impunităţii şi precizează că guvernele „vor institui anchete complete, independente şi imparţiale în raport cu încălcarea drepturilor omului şi a dreptului internaţional umanitar şi vor întreprinde măsuri concrete în raport cu persoanele culpabile, în special în domeniul justiţiei penale, asigurând că responsabilii de crime grave din punct de vedere al dreptului internaţional să fie puşi sub urmărire, judecaţi şi condamnaţi”[14].
Condamnarea penală ca instrument al urmăririi este considerată ca fiind asigurarea cea mai eficace contra crimelor viitoare împotriva drepturilor omului. Aceste proceduri vizează să producă un efect pozitiv, să ofere o denunţare publică a comportamentelor criminale şi să aducă o formă directă şi individuală responsabilităţii persoanelor culpabile. Ele, în egală măsură vin să contribuie la restabilirea încrederii autorităţilor publice în aplicarea cadrului legal.
Totodată, realizarea acestor obiective poate întâmpina anumite dificultăţi din cauza mai multor factori. În situaţiile post-conflictuale urmăririle ca măsură a justiţiei tranziţionale se pot ciocni de anumite obstacole specifice: resurse financiare sau umane insuficiente, un sector judiciar corupt, perceperea „justiţiei învingătorilor”, precum şi simpla dificultate a unui număr mare de potenţiale victime şi persoane culpabile, care se ridică la sute, mii sau chiar sute de mii.
Amnistiile ar putea avea un rol critic, fie prin eliminarea urmăririi în justiţie, cu titlu de opţiune, fie prin atribuirea unei forme strategiei de urmărire în justiţie. Amnistiile acordă o oarecare imunitate unui grup de persoane pentru un oarecare tip de delicte. Amnistia este considerată ca un instrument util pentru a convinge părţi la conflict să accepte negocierile şi să convingă combatanţii să se dezarmeze şi să se demobilizeze. Există diferite tipuri de amnistie, cum ar fi cea ce prevede amnistia generală de o mare amploare pentru toate delictele şi încălcările drepturilor omului, pentru toţi combatanţii sau amnistii ce sunt mai restrânse, ce acordă imunitate pentru infracţiuni mai puţin grave, cum ar fi de exemplu posesia ilegală de arme. Marile amnistii pot avea un rol de minimalizare a cadrului legal, acordând impresia că crimele internaţionale pot fi comise în lipsa unei responsabilităţi. În viziunea victimelor, aceste amnistii sunt considerate ca fiind cinice şi pentru a da un răspuns aşteptărilor ele pot favoriza victimele să pună în aplicare justiţia propria justiţie. În raportul din 2004 privind justiţia tranziţională, Kofi Annan, Secretarul general al Naţiunilor Unite, menţiona că „există o tendinţă în cadrul comunităţii internaţionale de a se redecţiona de la toleranţa impunităţii şi amnistiei spre crearea principiilor de drept internaţional”[15].
Raportul Secretarului general respinge „orice amnistie pentru acte de genocid, crime de război sau crime contra umanităţii, inclusiv acelea ce sunt atribuite crimelor internaţionale, etnice, sexuale şi vine să garanteze că nici o amnistie acordată anterior nu împiedică urmărirea din partea unei instanţe create sau recunoscute de Naţiunile Unite”[16].
In continuare vom aduce exemplul unei societăţi care recent s-a eliberat de un regim politic autoritar, evenimente ce au favorizat declanşarea în lanţ a unui şir de revolte în primăvara anului 2011, cunoscute sub termenul de „primăvara arabă”. Este vorba despre Tunisia.
Activiștii și membrii societății civile în Tunisia evocaseră subiectul, revendicând instaurarea unei justiții tranziționale pentru crimele comise în perioada guvernării lui Ben Ali, dar, în egală măsură și a lui Bourguiba.
La acest subiect, Centrul tunisian pentru justiția tranzițională prezidat de militanta Sihem Ben Serdine a organizat un colocviu pe tema „Asistența justiției tranziționale în Tunisia”[17]. Reuniunea a avut loc în cadrul centrului de știință a Tunisiei între 09-10 decembrie 2012. În cadrul reuniunii au fost organizate mai multe ateliere, unul din ele fiind întitulat „Lupta contra impunității: justiția penală națională și internațională”, care a reunit experți naționali și internaționali în materie de justiție și de drept penal.
Brenda Hollis, procuror la Curtea Penală Internațională, a solicitat în intervenția sa, ca Tunisia să adopte toate legile stipulate în dreptul internațional pentru a completa vidul ce ține de atentatele la viață și integritatea psihică a persoanelor și care să fie acceptate de către persoanele aflate la putere. Printre aceste atrocități se enumeră crimele contra umanității, genocidul, atentatele la drepturile omului și tortura. Procurorul a precizat că în cazul în care legea Tunisiei va prevedea principiul amnistiei, ea va trebui să excludă crimele contra umanității, genocidul și tortura[18].
În dreptul internațional principiul imunității și amnistiei nu este stipulat. Orice persoană suspectată de comiterea unei crime la ordinul unui regim politic sau a unor grupări motivate de ideologii, sunt susceptibile de a fi urmărite în justiție. Or, aceste noțiuni nu erau luate în calcul de dreptul tunisian. Judecătorul Farhat Rajhi confirmase inexistența unei asemenea încriminări în dreptul tunisian. Crimele contra umanității, crimele de război și tortura nu sunt luate în calcul în Tunisia[19]. La acel moment exista un articol în lege care pedepsea tortura cu 6 ani de privațiune de libertate, în timp ce actul de tâlhărie era pedepsit cu 20 de ani de detenție. Judecătorul recunoaște că există anumite lacune în dreptul tunisian, ce trebuiesc reechilibrate.
Persoanele ce ar putea fi supuse urmăririi de către un tribunal excepțional sunt acele ce au comis crimele, ce au dat ordinele, complicii și persoanele ce fac parte din organizație. În aceeași optică cadrele militare sunt responsabile de actele comise de subalternii săi. Iată de ce tribunalele militare sunt deseori o manieră de a acoperi crimele comise. Procesul nu este transparent și just, nefiind posibil nici un recurs, așa cum s-a expus Said Ben Gharbia, membru al comisiei internaționale a juriștilor de la Geneva[20]. Domnia sa sugerase un număr de noțiuni care să fie integrate în dreptul național tunisian, pentru a califica potențialii criminali. Printre acestea, pentru ca persoanele cu funcții de răspundere să poată fi urmărite în justiție, tribunalele militare trebuie utilizate doar pentru a sancționa cazurile de drept comun și nicidecum crimele contra umanității și încălcări ale drepturilor omului. Pentru ca justiția tranzițională să fie una eficientă, este necesar de a garanta ca aceste crime să nu se mai producă, că statele recunosc și regretă crimele comise contra persoanelor și le acordă acestora dreptul la memoriei și ca în final, ca justiția să fie transparentă și independentă de aparatul de stat.
În fine, în Tunisia, bine că legea criminalizează atentatele la integritatea psihică și că mai multe convenții internaționale au fost ratificate, aplicabilitatea acestor texte este derizorie, din cauza regimului dictatorial.
Anume din aceste considerente Brenda Hollis insistă asupra necesității reformării justiției. După ea, nu este posibil instaurarea unei justiții tranziționale fără a asigura prealabil o justiție transparentă și imparțială, dar, în egală măsură și formarea unor judecători integri. În opinia dnei, trebuie ca autoritățile să fie capabile să furnizeze elementele necesare și mijloacele suficiente pentru asigurarea unei bune derulări a anchetei. În acest sens, atenționăm că există un volum vast de jurisprudență în mai statele ce au pus în aplicare justiția tranzițională, care, la rândul său, ar putea ajuta instanțele tunisiene să-și consolideze capacitățile.
O militantă atrage atenția asupra subiectului prescripției la care au făcut referințe mai multe spețe. Anna Guellali, directoarea biroului Human Rights Watch în Tunisia și Alger, a evocat de partea speța Barraket Essahel[21]. Chestiunea prescripției a fost abordată, însă a fost găsită o soluție într-un alt articol din codul penal. O soluție între timp măsurată. Culpabilii au primit de la 3 la 5 ani de detenție pentru mai multe episoade de tortură.
În cadrul atelierului nominalizat, membrii societății civile au deplorat faptul că nici o decizie nu a fost luată pentru a pune în aplicare o justiție tranzițională, care va trata crime comise sub vechiul regim. Va trebui ca adunarea constituantă, unica autoritate legitimă, să emită o lege ce ar autoriza instaurarea unei justiții tranziționale, care ar permite accesul la arhive, și în așa fel, ar permite restabilirea adevărului.
Constituită în urma unor violări masive ale drepturilor omului, a actelor de genocid, a crimelor de război sau a crimelor contra umanităţii, a actelor de tortură, justiţia tranziţională vine să răspundă aşteptărilor societății într-un context extrem de dificil: numărul sporit de atrocităţi şi de victime, vechimea faptelor, ce face dificilă procedura de colectare a probelor, creează un lucru insuportabil pentru întregul sistem judiciar, care şi aşa este afectat de criză.
În faţa limitelor pe care le posedă justiţia ordinară, creativitatea statelor din sistemul common law a dat naştere şi a dezvoltat în anii 90 ai secolului XX justiţia tranziţională. Acest concept este binevenit şi permite restabilirea într-o manieră fundamentală noţiunea justiţiei în societăţile post-conflictuale, determină contururile şi bulversează certitudinile. Dar sarcinile ce stau în faţa justiţiei tranziţionale sunt colosale, în primul rând, trebuie să evite instituirea unei spirale ce ar duce la o eventuală răzbunare, acordând între timp posibilitatea convieţuirii între victime şi foştii călăi, este implicată în căutarea adevărului şi a justiţiei în scopul reintegrării victimei în demnitatea sa, pentru ai propune reparaţii, găsind între timp modalităţi de pedepse alternative sau judiciare pentru responsabili, în aşa fel eliminând impunitatea.
După cum s-a observa din studiul propus, procesul justiţiei tranziţionale într-o societate post-conflictuală este guvernat în special de principiul justiţiei. Justiţie penală pentru victime şi contra criminalilor, justiţie reparatorie pentru întreaga societate, deci coerenţa şi interacţiunile trebuie să fie restabilite.
În principiu, justiţia tranziţională permite punerea în aplicare a unui număr de mecanisme represive şi preventive în domeniul dreptului şi al securităţii statului şi a persoanelor. Represiunile, reparaţiile şi reconcilierea reprezintă cuvintele cheie în acest sens. Consolidarea cadrului normativ şi revizuirea acestuia impune anumit număr de reforme în aparatul de stat.
Ultimii 30 de ani s-au caracterizat prin realizarea unor progrese spectaculoase în domeniul justiţiei tranziţionale în cele mai diverse părţi ale globului, pe de o parte – intenţia de a pune capăt dictaturilor, structurilor violente şi războaielor interne, iar pe de altă parte – pentru a pune în aplicare principiile democratice, respectarea drepturilor omului şi preeminenţa dreptului. Chiar dacă această transformare are caracteristice proprii, cea mai mare parte a dificultăţilor comune noilor societăţi constau în aceea că ele se ciocnesc cu un trecut dureros, pe care trebuie să-l examineze şi să aplice anumite sancţiuni în raport cu unele persoane publice ale vechiului regim, în plus la aceasta, să reconstruiască unitatea naţiunii dezbinate în urma unui război civil[22].
Comisiile pentru adevăr ca unul din instrumentele justiției tranziționale
Multitudinea conflictelor și a altor crize în multe țări a dus la apariția unui nou concept în lexiconul relațiilor internaționale – acel al justiției tranziționale, caracterizat prin comisii pentru adevăr, prima comisie de acest gen fiind instituită în 1974 în Maroc, urmată de multiple exemple în diverse țări din Africa, Asia, Europa[23].
In opinia experţilor este din ce în ce mai evidentă, în special în cazurile ţărilor ce au ieşit dintr-un război civil sau un regim autoritar, necesitatea creării unei comisii pentru adevăr şi reconciliere (CAR) chemată să activeze în perioada imediată post-tranziţională[24]. Aceste CAR au devenit practic un panaceu în situaţiile pentru care recunoaşterea crimelor devine primordială înaintea declanşării procesului de reconciliere. Pe de altă parte, reformele instituţionale, menite să prevină reproducerea violenţelor, constituie un element important al justiţiei tranziţionale. Pe lângă crearea unor instituţii mai etice şi mai eficace, justiţia tranziţională caută să acorde încredere instituţiilor publice, să restabilească statul de drept, să facă să dispară structurile sau condiţiile care au promovat represiunile şi să stabilească responsabilitatea celor care nu au fost aduşi în faţa justiţiei. În acest sens apare întrebarea – ce este mai eficace, punerea în aplicare a comisiilor pentru adevăr sau reformele instituţionale care să contribuie la reconcilierea naţională?
Din punct de vedere al duratei în timp, aceste comisii operează în general cu termeni între 1 și 2 ani, încheindu-și lucru printr-un raport final ce conține concluzii și recomandări. Interesul major este evitarea posibilității pentru opinia publică să facă cunoștință cu acest raport, iar printre finalități se enumeră acordarea posibilității victimelor să aibă acces la o tribună publică pentru a mărturisi despre grozăviile prin care au trecut și neadmiterea repetării unor asemenea erori în viitor.
Mărturiile acumulate permit între timp scrierea unei pagini sumbre a istoriei țării vizate, dar și informarea viitoarelor generații. Raportul apare în egală măsură în calitate de mecanism ce recomandă reparațiile de ordin moral sau financiar pentru victime, reformele juridice sau instituționale necesare, dar nu poate fi un organ judiciar care să judece autorii încălcărilor drepturilor omului.
În general, Comisia este autorizată sau sancționată de stat. Între timp, aceste comisii pot fi, în egală măsură, create de opoziția armată (învingătorii) sau în baza unui acord de pace. Unele din ele au avut împuternicirea să facă public numele autorilor încălcărilor drepturilor omului, cum au fost cazurile din Salvador, Tchad sau Africa de Sud.
Altele, au găsit mijloace indirecte pentru a face acest lucru – intenționat sau nu – prin intermediul mass media. Darea citirii numelor responsabililor întotdeauna a constituit punctul cel mai controversat al diferitor comisii, în timp ce audierile publice au constituit punctul forte al acestor experiențe.
Comisiile organizate în Africa de Sud rămân a fi printre cele mai marcante în acest sens, dat fiind că ele s-au axat nu doar pe gravitatea încălcărilor comise sub regimul apartheid-i, dar și asupra comanditarilor acestora. Trebuie să menționăm în acest sens și cazurile fostei Iugoslavii și a Rwandei, deoarece amploarea genocidelor ce au avut loc a necesitat un tratament special în cadrul celor două tribunale penale internaționale instituite – pentru fosta Iugoslavie și Rwanda.
Societatea algeriană în fața necesității justiției tranziționale
Fiind angajată începând cu anul 1997 într-o acțiune de informare privind încălcările drepturilor omului în Algeria, dar și de mobilizarea în favoarea „restabilirii păcii, adevărului și justiției în Algeria”, asociația Algeria-Watch a acordat permanent o mare atenție tuturor inițiativelor în acest sens[25]. Iată de ce asociația în cauză a considerat important să reacționeze la acest proiect elaborat în martie 2007 la Bruxelles de câteva asociații algeriene preocupate de problematica protecției drepturilor omului, asupra unei „Comisii pentru Adevăr, pace și concilierea respectuoasă în raport de obligațiile față de Justiție, Adevăr, Memorie, Demnitate și Reparație”.
Acest proiect se înscrie într-o optică a „justiției tranziționale” care a fost pusă în aplicare în mai multe țări, în condițiile în care sunt reunite unele criterii bine precizate. Or, aceste condiții sunt departe de situația actuală din Algeria, dat fiind că realitatea „tranziției” politice rămâne tot mai limitată, principalii responsabili ai țării pentru perioada de război rămânând în continuare în funcțiile deținute și anterior. În acest context, modalitățile proiectului propus în contextul unei „Comisii pentru Adevăr, pace și Conciliere” apar neadaptate situației actuale, în special din motive că:
a) ele par să excludă a priori orice perspectivă de recurgere la Justiție;
b) ele nu sunt de facto decât expresia unei părți a diferitelor componente ale societății algeriene.
Reunirea de la Bruxelles din martie 2007
La 18-19 martie 2007, cinci asociații algeriene (Colectivul Familiilor Dispărute în Algeria; SOS Dispăruți; Djazairouna, ANFD și Somoud) s-au reunit la Bruxelles, cu susținerea FIDH și în prezența a peste 60 de persoane, printre care familii ale victimelor, reprezentanți ai ONG-r, intelectuali algerieni, avocați și experți internaționali în domeniul justiției tranziționale. Acest seminar trebuia inițial să aibă loc în Alger la începutul lunii februarie 2007, însă a fost interzis de autoritățile algeriene.
Obiectivul acestei întruniri a fost punerea unei baze pentru instituirea unei „comisii pentru Adevăr, pace și Conciliere respectuoasă în raport de obligațiile față de Justiție, Adevăr, Memorie, Demnitate și Reparație”. Participanții la acest seminar au ajuns la concluzia că „soluția cea mai adaptată în contextul dramatic algerian trece prin instaurarea unei justiții tranziționale” și în consecință au formulat o serie de recomandări ce solicită Puterii să se angajeze într-un asemenea proces.
În general, faptul că „asociații de victime ale statului și grupări armate islamiste mult timp divizate” au angajat un demers comun, reprezintă indiscutabil o evoluție pozitivă într-o conjunctură în care câmpul apărărilor drepturilor omului în Algeria este supus în permanență unor presiuni din partea autorităților.
O „justiție tranzițională” fără justiție?
De o manieră generală, dezbaterile în jurul instituirii unei comisii ce ar avea vocația de a trata încălcări grave ale drepturilor omului comise într-o perioadă determinată, ca o necesitate ce ar permite restabilirea păcii și a justiției, constituie o chestiune complexă și delicată. Aceasta angajează orice mișcare de apărare ale drepturilor omului și vizează toate victimele unor asemenea încălcări. Această reflecție presupune altfel, participarea unui număr cât mai mare de actori posibili, condiție care, în cazul reuniunii de la Bruxelles, nu a fost îndeplinită: femei și bărbați de sensibilitate politică foarte diversă, cunoscuți pentru angajamentele lor ce datează uneori anterior putsch-ului din 1992, nu au fost invitați.
Or, revendicând o „Coaliție a asociațiilor victimelor”, comunicatul final al seminarului exprimă implicit o reprezentativitate completă. Și de fapt, acesta nu se prezintă ca o contribuție la o dezbatere necesară, dar el enunță în prealabil despre instituirea unei comisii definite de avans, ca condiție a lipsei oricărei alternative.
Mai esențial, chestiunea se pune privind oportunitatea de a defini astăzi modalitățile unei „justiții tranziționale” în Algeria, în timp ce chiar și condițiile unei autentice „tranziții” sunt departe de a fi prezente.
Dincolo de seminar, explică responsabilii acestuia, mai mulți experți internaționali în justiția tranzițională și-au împărtășit experiența din alte țări, cum ar fi Chili, Peru, Maroc, Rwanda, Columbia și Africa de Sud. Însă, în toate aceste țări, dispozitivele puse în aplicare diferă între ele, de la țară la țară, fiind puse în aplicare după ce responsabilii oficiali de încălcările drepturilor omului sau/și de acte de terorism de stat și-au părăsit funcțiile.
Or, acesta nu este cazul Algeriei din 2007. Șefii DRS, generalii Mohhamed Médiène și Smaïl Lamari, principalii responsabili de punerea în aplicare a teribilei „mașinării a morții”, care a tulburat țara începând cu anul 1992, se aflau în funcțiile sale și dețineau controlul inimii puterii. Unii șefi ai armatei au fost înlocuiți, însă principalii conducători ai partidelor politice și ai media subordonate, rămâneau în continuare în funcție. Astfel, încadrarea societății în plan civil și militar nu a cunoscut o bulversare sensibilă. Este același sistem politic cu un regim de control și de funcționare departe de a fi numit democratic. Este același aparat judiciar subordonat, care continue să servească efectiv interesele conducătorilor acestui sistem. Chiar dacă nu este prezentă situația tensiunilor teribile anterioare, aparatul represiv pus în aplicare începând cu anul 1992, continua să manipuleze, să tortureze, să facă dispărute persoane, să comită omoruri etc. Între timp numeroși membri ai grupărilor armate, de regulă neidentificați, dar considerați că ar face parte din structurile islamiste, au fost exonerați de orice formă de sancțiune pentru crimele comise în baza ordonanței de punere în aplicare a „Cartei pentru pace și reconciliere națională”, adoptată de autorități în februarie 2006[26].
Seminarul de la Bruxelles declară despre abrogarea acestei Carte, care pretinde în egală măsură să interzică orice urmărire a responsabililor și a membrilor forțelor de securitate, autori de crime de război și crime contra umanității. Însă, în asemenea condiții apare întrebarea firească – cum poate el, în același timp, să îndemne cele mai înalte instanțe ale țării, concomitent să lanseze un proces instituțional pentru punerea în aplicare a unei Comisii pentru Adevăr, Pace și Conciliere? În condițiile invocate, acesta nu vine să confere principalilor responsabili ai tragediei algeriene, în continuare deținători de putere reală, legitimitatea de a găsi o soluție suferințelor victimelor acestora și căutare de recunoștință și de justiție. Și asta din perspectiva, că pe parcursul ultimelor decenii nici o experiență cât de cât serioasă a justiției tranziționale în lume nu a fost luată în considerație.
Concilierea versus Justiția în contextul crizei algeriene
Intitularea proiectului „Comisia pentru Adevăr, Pace și Conciliere”, fără termenul Justiție, a fost deja invocat în inițiativa la reuniunea care trebuia să aibă loc în Algeria la începutul lunii februarie 2007 și interzisă de autorități. În lipsa unor mai ample explicații asupra obiectivelor autorilor acestei inițiative, trebuie să ne întrebăm asupra titlului reținut de ultimii, acesta făcând figura de program. Într-adevăr, concilierea retrimite la o semnificație juridică foarte precisă, proiectând o procedură utilizată de părți în conflict, în speranța de a ajunge la o reglementare amiabilă fără a trece printr-o procedură judiciară. Ceea ce se implică deci, este că intenția inițiativelor reuniunii de la Bruxelles era evitarea recurgerii la Justiție, în timp ce aceasta a prezentat în permanență în Algeria o revendicare majoră pentru zecile de mii de victime. Altfel, cum explica nenumăratele plângeri, în special depuse de familiile celor dispăruți, pe lângă tribunalele algeriene? Discuțiile în jurul creării unei comisii „Adevăr și Justiție” nu datează din anii recenți și se înscrie într-un lucru de durată efectuat de mai mult de 15 ani de către apărătorii drepturilor omului, inclusiv pe plan național și internațional. Atestând unele plângeri pe tortură, detenție abuzivă, dispariții produse în Algeria începând cu anul 1992, miile de dosare depuse la diverse grupuri de lucru ale ONU, mobilizarea internațională în jurul unei comisii de anchetă asupra masacrărilor din Algeria începând cu anul 1997, plângerile pe tortură depuse în Europa împotriva celor mai înalți responsabili ai armatei algeriene și numeroase alte acțiuni pe plan național și internațional. Ne punem întrebarea – aceste inițiative, având ca obiectiv asigurarea declanșării procedurilor judiciare, ar trebui ele oare toate clasate fără a pune sub urmărire și a da uitării, în schimbul unui angajament cu puterea?
Cert este și aceasta chestiune a fost expusă în revendicările finale ale comunicatului publicat în timpul seminarului de la Bruxelles, că „Comisia pentru Adevăr, Pace și Conciliere” ar fi „respectuoasă față de datoriile Justiției, Adevărului, Memoriei, Demnității și Reparației”. Însă, referindu-ne la Justiție trebuie să înțelegem că este vorba în exclusivitate despre „justiția tranzițională”, atâta timp cât nu s-a vorbit deloc despre proceduri judiciare, despre proceduri în fața tribunalelor sau despre un apel la criteriul penal. Fără a defini condițiile în care o justiție tranzițională poate fi luată în considerație, aceasta pare a fi redusă la o reformă a dispozițiilor, emise în materie acești 15 ani de către acei ce sunt responsabili de crime contra umanității comise la instigarea de către „forțele de securitate” și care au amnistiat de jure crimele comise de grupuri armate racolate la Islam.
Deținătorii puterii reale în Algeria au pus în aplicare, în principiu, în maniera lor, o anumită formă a „justiției tranziționale”, promulgând diferite legi, fie este vorba despre „Rahma” în 1995, „concordie civilă” în 1999 sau despre „pace și reconciliere națională” în 2006. Printre altele, unul dintre participanții la seminar a constatat aceasta, afirmând că, carta pentru pace și reconciliere urmărește obiective comparabile cu cele ce urmăresc comisiile pentru adevăr[27]. Unicul punct nou revendicat în comunicat este căutarea Adevărului, obiectiv ce este absent pentru instanțele instituite de putere, cum ar fi de exemplu Comisia națională de promovare și de protecție a drepturilor omului, prezidată începând cu 2001 de avocatul Farouk Ksetini[28].
Condițiile pentru o autentică „pace reală și durabilă”
Reiese că punctele comune între dispozițiile adoptate de autorități și sugestiile „Coaliției asociațiilor victimelor” sunt mult mai numeroase decât poate părea la prima vedere. În timp ce autoritățile vor căuta să instaureze pacea și să reconcilieze prin intermediul unor elemente de dictat, comisia instituită de coaliție, pare că a luat drept exemplu modelul marocan al „Instance Équité et Réconciliation” (IER)[29]. Aceasta, foarte controversată, în activitatea ei s-a limitat doar la enumerarea încălcărilor drepturilor omului comise între 1956-1999 și la redactarea unui raport prezentat regelui. Versiunea publicată a acestui raport nu a indicat careva nume ale responsabililor de crime și nu a prevăzut nici o sancțiune față de aceștia. IER a putut organiza seansuri televizate, oferind câtorva victime posibilitatea să vorbească despre suferințele sale. În lipsa justiției, o atenție specială a fost atrasă reparațiilor în interesele victimelor, preocupărilor că ele se v-or regăsi în următoarele proiecte.
Astfel, trebuie să constatăm, că „Coaliția asociațiilor victimelor” pare să favorizeze o soluție ce ar exclude orice intervenție a Justiției, ceea ce pretind să impună autoritățile algeriene. Atât unii, cât și alții, fac în tot cazul economia unei analize a cauzelor războiului declanșat în Algeria în 1992 și situației de violențe instaurate după 1999. Or, această analiza va permite mai bine de clasat responsabilitățile și de propus rezultate, independent de sensibilitățile politice ale participanților. Anume aceasta a încercat să atingă compoziția seminarului de la Bruxelles prin selectivitatea sau exclusivitatea sa. Pentru a-l formula foarte clar – acești organizatori au omis să invite sau să asocieze la inițiativa sa militanți ai drepturilor omului, care continue să judece esențial revendicarea Justiției, în special acei ce se revendică la islamul politic. Iar aceasta face ca majoritatea victimelor „anilor sângeroși” să devină militanți sau simpatizanți ai Frontului islamic de salut (FIS).
În ianuarie 1995, reprezentanții FIS erau parte componentă a „Platformei Sant’Egidio”, adoptată la Roma de organizațiile politice algeriene de opoziție, împărtășind „respingerea violenței pentru a accede sau a se menține la putere”, „respectarea alternanței politice în baza sufragiului universal” și „consacrarea multipartitismului”, propunând autorităților „negocieri” pentru a pune capăt „războiului civil”[30]. Doisprezece ani după respingerea acestui program de către autoritățile aflate la putere în continuare, punerea în aplicare ar fi permis salvarea a zeci de mii de victime, cum am putea crede astăzi că evacuarea acelor ce se revendicase de islamul politic, afirmând dorința lor de a lupta pentru drepturile omului universale, pentru a putea consolida o „pace reală și durabilă”.
Confuziunea apărută în jurul termenilor „islamism”, „terorism”, „amnistie”, „dispariții”, „masacre” sau „pocăință” produce din start o percepție părtinitoare de situația algeriană și tinde să legitimeze și să perpetueze versiunea oficială a faptelor. Căutarea adevărului nu are loc doar prin identificarea veritabililor comanditari și autori ai crimelor, dar, în egală măsură prin intermediul definirii adecvate printr-o terminologie proprie experienței algeriene. Fără acest lucru de fond, orice soluție nu poate apărea doar ca una parțială și superficială, așa după cum a demonstrat a propos, experiența Argentinei[31].
Acest demers implică pornirea unor anchete imparțiale și riguroase asupra încălcărilor drepturilor omului, pentru a stabili responsabilii, comise începând cu anul 1992. Or, grație eforturilor depuse, trebuie să admitem că numeroase informații disponibile la moment nu au fost suficiente să spargă în mod efectiv peretele dezinformării și a ideii unui adevărat consensus între toți cei ce în Algeria împărtășesc obiectivul unei „păci reale și durabile”. Această constatare indică în mod clar că concluziile adoptate în cadrul seminarului de la Bruxelles nu au fost decât unele preliminări și că o muncă colectivă mai largă rămâne a fi necesară pentru a putea pretinde la instituirea unei „Comisii pentru Adevăr, Justiție și Reconciliere”[32]. Pentru Algeria-Watch, în cazul în care o justiția tranzițională trebuie să intervină, ea poate impune niște rezultate satisfăcătoare pentru o majoritate a victimelor, doar cu condiția să fie pusă în aplicare în perioada unei tranziții reale. Astfel, se impune sarcina unei negocieri între actori independenți și integri, audieri diferite, în scopul găsirii de comun acord a unei soluții din criza viabilă, durabilă și acceptabilă de cea mai mare parte.
Justiția tranzițională trece deci prin recunoașterea poziției centrale a victimelor. Ultimele au nevoie de recunoașterea oficială a stării de lucruri prin care au trecut și ca adevărul să fie făcut public. Remarcăm că aceasta deține primatul în raport cu alte considerații, cum ar fi de exemplu punerea în aplicare a reparațiilor materiale. Astfel, dreptul la adevăr și dreptul la justiție sunt prioritare în raport cu dreptul la reparație.
Concluzionând cele menționate, în special referindu-ne la „deceniul negru” (1992-2002), putem constata că putem puțin vorbi despre faptul că justiția tranzițională a atins anumite succese. Aceasta a avut loc poate din cauza că unul din actorii acestei drame rămâne în continuare la putere. Trebuie deci să ne așteptăm o alternare sau la o remaniere profundă pentru ca justiția tranzițională să poată reveni la locul său.
Pentru că decisă să se concentreze asupra altor lucruri, Algeria la începutul anilor 2000 a făcut economie de o justiție tranzițională, chiar și la minim. Aceasta explică, de exemplu, de ce „pocăințe” pot avansa în stradă într-o formă de batjocoră față de victimele acestora. Aceasta explică la fel de ce utilizarea forței într-o formă arbitrară poate să continue să fie ținta oricărui tip de opoziție politică. Constatăm că nu au avut loc procese de tipul „adevăr și reconciliere” și trebuie să sperăm că viitorul nu v-a spune că aceasta a fost o imensă eroare.
Dacă ne referim la trecerea de la război la pace sau de la un regim autoritar la unul democratic, conceptul justiției tranziționale se impune în multe țări ca o etapă necesară pentru a trece „de la un trecut divizat la un viitor partajat”, conform definiției date de Centrul internațional pentru justiție tranzițională (CIJT). Studiul în cauză ne permite să constatăm două momente.
În primul rând, nici o experiență nu este asemănătoare cu alta și, deci fiecare comisie trebuie să țină cont de elementele specifice ale contextului politic, economic, social și de securitate ale statului vizat, inspirându-se între timp, de lucrul efectuat de alte comisii de acest gen.
În al doilea rând, comisiile pentru adevăr nu pot fi în nici un caz o soluție ideală și perfectă în situație de tranziție nicăieri în lume. Însă, acesta rămâne a fi cel mai bun mecanism la moment, indiferent de lacunele și imperfecțiunile prezente în activitatea diverselor comisii.
În cazul Libiei, observăm că justiția depune eforturi fiind animată de dorința de a impune anumite schimbări, însă, tot acest demers nu a avut rezultatul dorit după ce regimul lui Mouammar Kadhafi a căzut. Astfel, sistemul judiciar de la acel moment nu a reușit să desfășoare procese echitabile împotriva membrilor regimului înlăturat, nu au fost respectate drepturile fundamentale ale acestora, și nici a celor reținuți care au făcut parte din puterea de stat ce mai rămăsese sau a milițiilor. În 2013, Parlamentul libanez, Congresul General Național a adoptat o lege prin care aliații vechiului regim nu puteau să ocupe funcții oficiale pentru o perioadă de un deceniu. Ulterior, au adoptat o lege ce privea justiția tranzițională, prin care se prevedea înființarea unei comisii de anchetă și reconciliere. Cu toate acestea, existau rezistențe ce veneau în contradicție cu măsurile luate, cum a fost refuzul Libiei de a transmite pe fiul lui Kadhafi, Saїf al-Islam Curţii Penale Internaţionale pentru a fi judecat.
În această situație, pe fonul colapsului securităţii, suveranitatea de stat era compromisă pe mai multe teritorii datorită lipsei controlului asupra manifestărilor violente (crime, tortură, asasinate, deplasarea forţată a populaţiei). Se observă lipsa oricărei modalități de reconstrucție instituțională și de gestionare a regiunilor, cu atât mai mult cu cât unele dintre ele intraseră în rebeliune, în absența unui dialog politic între victimele regimului și cele care au apărut imediat după revoluție. Astfel că, exista pericolul începerii unui război civil de durată putea fi oprit prin reluarea dialogului între membrii vechiului regim și triburi și să asigure implementarea mecanismelor justiţiei şi ale reconcilierii[33]. Prin urmare, constatăm că, în ţările Maghreb implementarea anumitor mecanisme ale justiţiei tranziţionale, în loc să aducă mai multă stabilitate a alimentat haos, permițând o revenire autoritară.
DOWNLOAD FULL ARTICLE[1] Human Rights Watch. Morocco’s Truth Commission. Honoring Past Victims during an Uncertain Present [online] https://www.hrw.org/sites/default/files/reports/morocco1105wcover.pdf. (consultat la 14.11.2022).
[2] Moohsen-Finan K. Mémoire et réconciliation nationale au Maroc. In: Politique étrangère, été 2007, p. 327-338 [online] https://www.cairn.info/revue-politique-etrangere-2007-2-page-327.htm (consultat la 14.11.2022).
[3] Wilson R.A. The Politics of Truth and Reconciliation in South Africa: Legitimizing the Post-Apartheid State, Cambridge University Press, 2001 [online] https://pdfs.semanticscholar.org/4dd2/327c978bf7d4c6a148673fd83e4fbeff9953.pdf (consultat la 14.11.2022).
[4] Vairel F. Le Maroc des années de plomb: Équité et Réconciliation ? In: Politique africaine, n° 96, vol. 4, 2004, pp.181-195 [online] https://www.cairn.info/journal-politique-africaine-2004-4-page-181.htm (consultat la 14.11.2022).
[5] Slyomovics S. Témoignages, écrits et silences: l’Instance Équité et Réconciliation (IER) marocaine et la réparation. In: L’Année du Maghreb 2008, Paris, 2008, pp. 123-148 [online] https://journals.openedition.org/anneemaghreb/435 (consultat la 14.11.2022).
[6] Center for International Justice & Accountability. Transitional Justice Initiatives [online] https://cja.org/what-we-do/transitional-justice-initiatives/ (consultat la 14.11.2022).
[7] D. El Yazami. L’instance équité et réconciliation: transition politique, histoire et mémoire. Dossier „Mémoire et réconciliation”. In: Confluences Méditerranée, nr. 62 automne 2007, pp. 25-34.
[8] A. Amine. Maroc: le sombre bilant de l’instance équité et réconciliation. In: Mouvement, 10 avril 2008 [online] http://mouvements.info/maroc-le-sombre-bilan-de-linstance-equite-et-reconciliation/ (consultat la 14.11.2022).
[9] Gamurari V. Rolul mecanismelor justiţiei tranziţionale în procesul de prevenire şi combatere a torturii. În: Materialele conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice „5 ani de la crearea Mecanismului Naţional de Prevenire a Torturii în Republica Moldova”. Chişinău. 29.07.2012. Chișinău: Tipografia „Elan Poligraf”. 2013, pp. 63-75.
[10] Termenul „crime internaţionale” în contextul dat include componenţele de infracţiuni reglementate de convenţii internaţionale, statutele tribunalelor penale internaţionale, ce vizează încălcări grave ale drepturilor omului, printre care se enumeră şi tortura.
[11] Gamurari V., op. cit., p. 63.
[12] Idem.
[13] Reflexion sur la justice transitionnelle par N’taho Désitée Florine et Victoire Roxann Odoukpe [online] http://www.memoireonline.com/07/10/3695/m_Reflexion-sur-la-justice-transitionnelle8.html (consultat la 22.09.2022).
[14] Résolution sur l’impunité de la Commission des Droits de l’Homme des Nations Unies. Doc. ONU E/CN.4/RES/2005/81.
[15] Ensemble mis la jour des principes pour la protection et la promotion des droits de l’Homme par des actions pour combattre l’impunité. Doc. ONU E/CN.4/2005/102/Ad.1, Principe 32.
[16] Gamurari V., op. cit., p. 65.
[17] Justice transitionnelle, transposer le droit pénal international en Tunisie [online]
http://www.gnet.tn/temps-fort/justice-transitionnelle-transposer-le-droit-penal-international-en-tunisie/id-menu-325.html (consultat la 22.09.2022).
[18] Idem.
[19] Une loi consensuelle et partagée sur la justice transitionnelle [online]
http://www.justice-transitionnelle.tn/justice-transitionnelle/la-justice-transitionnelle-en-tunisie/la-loi-sur-la-justice-transitionnelle/ (consultat la 22.09.2022).
[20] Un processus de justice transitionnelle inclusif et participatif [online]
http://www.justice-transitionnelle.tn/justice-transitionnelle/la-justice-transitionnelle-en-tunisie/le-processus-de-justice-transitionnelle-en-tunisie/ (consultat la 22.09.2022).
[21] Le dialogue national sur la justice transitionnelle [online]
http://www.justice-transitionnelle.tn/fr/justice-transitionnelle/la-justice-transitionnelle-en-tunisie/le-dialogue-national-sur-la-justice-transitionnelle/ (consultat la 22.09.2015).
[22] Quelques expériences de justice transitionnelle dans le monde [online] http://www.justice-transitionnelle.tn/justice-transitionnelle/justice-transitionnelle-dans-le-monde/ (consultat la 12.11.2022).
[23] Mekioussa Chekir, Le Jeune Indépendant, 4 juillet 2005. La justice transitionnelle comme mécanisme de réconciliation [online] http://www.algeria-watch.org/fr/article/pol/amnistie/justice_transitionnelle.htm (consultat la 12.11.2022).
[24] Reflexion sur la justice transitionnelle par N’taho Désitée Florine et Victoire Roxann Odoukpe [online] http://www.memoireonline.com/07/10/3695/m_Reflexion-sur-la-justice-transitionnelle8.html (consultat la 12.11.2022).
[25] Algeria-Watch. Information sur la situation des droits humains en Algérie. Séminaire „pour la vérité, la paix et la réconciliation” [online] http://www.algeria-watch.de/fr/article/pol/amnistie/verite_paix_conciliation.htm (consultat la 12.11.2022).
[26] International Center for Transitional Justice. Consultation sur la justice transitionnelle en Algérie au lendemain de l’ordonnance portant mise en œuvre de la Charte pour la paix et la réconciliation nationale. Rapport. Bruxelles, 6 et 7 juillet 2006 [online] http://www.algerie-disparus.org/app/uploads/2015/12/PUBLICATIONS-2006-RAPPORT-ICTJ.pdf (consultat la 14.11.2022).
[27] Le Soir d’Algérie, 24 mars 2007 [online] http://www.lesoirdalgerie.com/articles/2007/03/31/print-2-51568.php (consultat la 14.11.2022).
[28] Droits de l’homme: Farouk Ksentini fait feu de tout bois [online]
http://www.lematindz.net/news/9155-droits-de-lhomme-farouk-ksentini-fait-feu-de-tout-bois.html (consultat la 15.11.2022).
[29] Amine Adelhamid. Maroc: le sombre bilan de l’Instance équité et réconciliation [online] http://mouvements.info/maroc-le-sombre-bilan-de-linstance-equite-et-reconciliation/ (consultat la 15.11.22).
[30] Le Monde diplomatic, mars 1995. La plat-forme de Rome [online] https://www.monde-diplomatique.fr/1995/03/A/6228 (consultat la 15.11.2022).
[31] Cécile Wendling. Justice et Reconciliation dans l’Argentine post-dictatoriale 1983-2007 [online] http://www.sciencespo-toulouse.fr/servlet/com.univ.collaboratif.utils.LectureFichiergw?ID_FICHIER=3349 (consultat la 16.11.2022).
[32] Akram Belkaïd. La justice transitionnelle et l’Algérie [online] http://www.huffpostmaghreb.com/akram-belkaid/algerie-justice-transitionnelle-_b_10159738.html (consultat la 16.11.2022).
[33] Myriam Benraad. La justice transitionnelle dans le monde arabe: fortunes et infortunes. Institut français des relations internationales. In: Politique étrangère. 2014/3, pp. 151-161 [online] http://www.cairn.info/revue-politique-etrangere-2014-3-page-151.htm (consultat la 14.11.2022).
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.