Procedura recunoașterii și executării hotărârilor arbitrale străine
Gabriel Mihai - aprilie 1, 2016Procedure of recognition and enforcement of foreign arbitral awards
In this article, the author examines the procedure of recognition and enforcement of foreign arbitral awards.
The structure and the content of the study reveal the comments on the concept of recognition, which includes in its scope, any effects of a court order or arbitral award except the enforceable power. As regards its legal nature, the recognition of foreign arbitral awards represents a contentious procedure whose primary purpose is to verify the fulfilment of the regularity conditions of these awards.
Finally, the author formulates brief considerations regarding the fact that a foreign court order generally acquires binding effect, just as an own decision of the State within which territory the enforcement is required, according to the procedure referred to as exequatur which involves the examination of international regularity of foreign resolutions for the purpose of their recognition and enforcement, considering, for the purpose of the above, the doctrine developed by famous names in the matter of law (Marin Voicu, Daniel Matei, Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Dumitru Mazilu).
Keywords: procedure; recognition of foreign arbitral awards; enforceable power; contentious procedure; exequatur; regularity conditions.
Hotărârile arbitrale pronunțate pe teritoriul unui stat şi invocate în alt stat devin hotărâri arbitrale străine. Convenţiile internaţionale în materia arbitrajului reglementează efectele hotărârilor arbitrale străine.
În art. 1 al Convenţiei pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New York 1958 (la care România a aderat prin Decretul nr. 186 din 24 iulie 1961) se arată că fiecare din statele contractante recunoaşte convenţia scrisă prin care părţile se obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite diferende care s-au ivit sau ar putea să se ivească între ele privind un raport de drept determinat, contractual sau necontractual, referitor la o problemă susceptibilă a fi reglementată prin arbitraj.[1]
Potrivit art. III din Convenţia de la New York din 1958 fiecare din statele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţe conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată în condiţiile stabilite de reglementarea uniformă. În acest sens, pentru egalitate de tratament, Convenția de la New York din anul1958 stabilește că „nu vor fi impuse condiții oneroase substanțiale sau taxe mai mari pentru recunoașterea sau executarea sentințelor arbitrale decât cele percepute în cazul recunoașterii sau aplicării sentințelor arbitrale naționale”.
În absenţa unor dispoziţii contrare, sentinţele arbitrale străine sunt asimilate hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte ţări.[2] Urmare a recunoaşterii unei hotărâri străine, situaţia juridică pe care aceasta o consacră este acceptată în cadrul statului luat în considerare, ceea ce înseamnă că autorităţile respectivului stat vor ţine seama de drepturile şi obligaţiile părţilor similar împrejurării în care ele ar fi constatate sau stabilite de o autoritate naţională.
În accepţiunea sa clasică, noţiunea de recunoaştere include în sfera sa orice efecte ale unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale în afară de puterea executorie. Ca natură juridică, recunoașterea hotărârilor arbitrale străine este o procedură contencioasă care are ca și scop verificarea îndeplinirii condițiilor de regularitate ale acestor hotărâri. [3]
Caracteristica esențială a hotărârilor străine o reprezintă intangibilitatea, ceea ce înseamnă că acestea au ca efecte principale autoritatea de lucru judecat și forța executorie.[4]
În comparaţie cu forţa executorie care prezintă un caracter teritorial, recunoaşterea operează de plin drept, nefiind condiţionată de obţinerea unei autorizări în statul solicitat. Executarea sentinţei arbitrale străine implică prealabila ei recunoaştere[5].
Pentru punerea în executare silită, hotărârile arbitrale străine trebuie să întrunească condiţiile de regularitate internaţională şi să fie susceptibile de realizare[6].
În art. V din Convenţia de la New York sunt enumerate atât condiţiile care trebuie îndeplinite pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, cât şi cazurile în care recunoaşterea şi executarea pot fi refuzate. Documentele pe care trebuie să le producă partea care solicită recunoaşterea şi executarea sentinţei sunt, conform art. IV din Convenţia de la New York, următoarele:
a) originalul autentificat al sentinţei sau o copie a acestui original care întruneşte condiţiile cerute pentru autenticitatea sa;
b) originalul convenţiei de arbitraj ori o copie care întruneşte condiţiile cerute pentru autenticitatea sa.
În cuprinsul Convenţiei nu sunt arătate autorităţile competente să îndeplinească formalităţile solicitate, nici legea după care vor fi autentificate sau certificate documentele menţionate anterior. Instanţa de judecată din statul unde se cere recunoaşterea şi executarea va opta între legea ţării de origine a documentelor şi legea statului primitor. În mod corespunzător, va fi determinată autoritatea competentă să autentifice documentele solicitate. Art. IV din Convenţie mai cere, imperativ, ca sentinţa sau convenţia de arbitraj care nu este redactată într-o limbă originală a ţării în care sentinţa este invocată să fie tradusă, prin grija părţii care solicită recunoaşterea şi executarea sentinţei, în limba respectivă. Traducerea va trebui să fie certificată de un traducător oficial ori de un agent diplomatic sau consular. Convenţia nu precizează statul căruia îi vor aparţine aceste persoane în ideea interpretării în mod flexibil a cerinţei instituite[7].
Prevederile Convenţiei de la New York instituie o condiție de regularitate a sentinţei arbitrale străine. Prin art. V se prevede că recunoaşterea şi executarea sentinţei nu vor fi refuzate, la cererea părţii contra căreia este invocată, decât dacă aceasta face dovada în faţa autorităţii competente a ţării solicitante că există vreuna din cauzele de nevaliditatea enumerate în mod expres. Din formularea textului rezultă că sentinţa arbitrală străină constituie prin ea însăşi un titlu care prezintă deplină încredere. Sarcina probei fiind răsturnată, numai partea adversă trebuie să probeze că cerinţele de regularitate ale sentinţei arbitrale nu sunt îndeplinite. Această măsură permite eficacitatea extrateritorială a efectelor sentinţei arbitrale străine.
Prin recunoaştere, sentinţa arbitrală devine un act juridic intern, iar executarea ei este supusă legislaţiei privind executarea hotărârilor judecătoreşti în vigoare în statul pe teritoriul căruia se aplică hotărârea.
Condiţiile de regularitate ale sentinţelor arbitrale străine se desprind, implicit, din menţionarea cazurilor în care recunoaşterea şi executarea pot fi refuzate. Enumerate limitativ de art. V al Convenţiei de la New York, cazurile de nevaliditate a sentinţei arbitrale străine sunt următoarele: părţile la convenţia de arbitraj erau în virtutea legii aplicabile lor lovite de incapacitate sau că înţelegerea menţionată nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o ori, în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost dată [par. 1, lit. a)]; partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor ori i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare [par.1, lit. b)]; sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în compromis sau care să intre în prevederile clauzei sau ele conţin hotărâri care depăşesc prevederile compromisului sau ale clauzei compromisorii [par. 1, lit. c)]; constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu acordul părţilor sau, în lipsă de convenţie, ea nu a fost conformă cu legea ţării în care a avut loc arbitrajul [par. 1, lit. d)]; sentinţa nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată sau suspendată de o autoritate competentă ţării în care sau după legea căreia fost dată sentinţa [par. 1, lit. e)]. De asemenea, recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine vor putea fi refuzate dacă autoritatea competentă a ţării unde se cere exequaturul constată următoarele: obiectul diferendului nu este susceptibil de a fi reglementat pe calea arbitrajului în conformitate cu legea acestei ţări [par. 2, lit. a)]; sentinţa este contrară ordinii publice a acestei ţări [par. 2, lit. b)].
Prin prisma cazurilor de nevaliditate stabilite de Convenţia de la New York, rezultă că pentru recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine trebuie întrunite următoarele condiţii: competenţa organului arbitral care a pronunţat sentinţa să fie conformă cu acordul părţilor exprimat în compromis sau clauza compromisorie, în ceea ce priveşte valabila sa învestire şi limitele acestei învestiri; constituirea organului arbitral şi procedura urmată să fi fost conformă cu acordul părţilor sau cu legea ţării unde a avut loc arbitrajul; sentinţa arbitrală să fi devenit obligatorie pentru părţi, adică susceptibilă de executare de îndată ce a fost pronunţată şi să nu fie anulată sau suspendată; respectarea dreptului de apărare al părţii împotriva căreia este invocată sentinţa arbitrală; între părţi să existe reciprocitate; sentinţa arbitrală să nu fie contrară ordinii publice din statul unde se cere recunoaşterea și executarea. În cazul în care condiţiile de regularitate nu sunt îndeplinite, sancţiunea constă în refuzul recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale străine în întregul ei. Recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale străine poate fi şi parţial respinsă dacă instanţa arbitrală a depăşit prevederile convenţiei de arbitraj.
Prin intermediul disjungerii, refuzul se va limita numai la dispoziţiile sentinţei privind problemele care nu au fost supuse arbitrajului.
Convenţia de la Geneva din 1961 cuprinde unele prevederi referitoare la regularitatea sentinţelor arbitrale străine. Potrivit art. IX, anularea într-unul dintre statele contractante a unei sentinţe arbitrale care cade sub prevederile Convenţiei nu va constitui un motiv de refuz de recunoaştere sau de executare într-un alt stat contractant decât dacă anularea a fost pronunţată în statul în care, sau după legea căruia, sentinţa fost dată.
Spre deosebire de Convenţia de la New York din 1958, textul art. IX limitează cauzele de natură să determine anularea sentinţei arbitrale străine, la următoarele motive: nevaliditatea convenţiei de arbitraj [par. 1, lit. a)]; nerespectarea dreptului de apărare [par. 1, lit. b)]; depăşirea dispoziţiilor convenţiei de arbitraj [par. 1, lit. c)]; constituirea nevalabilă a tribunalului arbitral sau nerespectarea procedurii de arbitraj stabilită prin acordul părţilor ori, în lipsa unei înţelegeri, prin dispoziţiile acestei Convenţii [par. 1 lit. d)]. Între cauzele de refuz ale recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale, art. IX nu menţionează şi ordinea publică, în consecinţă, anularea sentinţei de arbitraj, în statul de origine, pentru nesocotirea regulilor sale de ordine publică, nu este de natură să împiedice recunoaşterea şi executarea ei într-o altă ţară, în care ordinea publică nu ar fi încălcată. Cu toate acestea, invocarea ordinii publice va depinde de interpretarea dată textului de instanţele de executare naţionale. Limitarea cauzelor de anulare a sentinţelor arbitrale străine se aplică numai între statele care sunt părţi la Convenţia de la Geneva, precum şi la Convenţia de la New York din 1958.
În legislaţia românească, materia efectelor hotărârilor arbitrale străine îşi găseşte expresia în dispoziţiile Codul de procedură civilă, Cartea a VII-a. Procesul civil internaţional/Titlul IV. Arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor arbitrale străine[8] este cârmuită de principiile şi condiţiile regularităţii internaționale.
[1] Prin „sentinţa arbitrală”, Convenţia înţelege nu numai hotărârile date de organele de arbitraj permanente, ci şi pe cele date de arbitrii numiţi pentru cazuri determinate;
[2] Procedura privind recunoașterea și punerea în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în state membre ale UE este prevăzută de reglementări cu aplicabilitate directă în statele membre, și anume, Regulamentul nr. 44/2001 privind competența, recunoașterea și punerea în executare a hotărârilor în materie civilă și comercială și Regulamentul nr. 805/2004 privind stabilirea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate;
[3] Marin Voicu, Arbitraj comercial – jurisprudenţă adnotată şi comentată 2004-2014, ÎCCJ, secţia a II-a civilă, Decizia nr. 4613/21.11.2012 – Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 538;
[4] Daniel Matei, Efectele hotărârii judecătoreşti civile şi ale hotărârii arbitrale, monografie, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 155 si urm.;
[5] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1136 din 1 martie 2012
[6] Executarea lor în România este supusă reglementărilor prevăzute de dreptul comun şi de convenţiile internaţionale. Hotărârile arbitrale străine se pot executa în termen de doi ani. Termenul de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită începe să curgă din ziua în care hotărârea arbitrală a fost înmânată părţii care cere executarea, iar în cazul comunicării prin poştă, din ziua primirii spre expediere a scrisorii recomandate, menţionate în ştampila poştei (art. IV, pct. 5 din Convenţia de la New York ).
[7] Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Arbitraj intern şi internaţional, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 503;
[8] În domeniul comerţului internaţional, dispoziţiile Codului de procedură civilă (legea generală) se completează cu Regulile de procedură ale Curţii de arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (legea specială) în baza principiului specialia generalibus derogant şi generalia specialibus non derogant, corelaţie stabilită de art. 52 din Reguli: „Prevederile prezentelor Reguli se completează cu dispoziţiile de drept comun de procedură civilă română, în măsura în care acestea sunt aplicabile, ţinând seama de caracterul internaţional al competenţei Curţii de Arbitraj şi de natura comercială a litigiilor arbitrale”.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.