Procedura emiterii și executării mandatului de arestare în baza Acordului de cooperare între Uniunea Europeană și Regatul Unit

I. Acordurile încheiate de Uniunea Europeană și Regatul Unit

Având în vedere dispozițiile art. 50 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)^[1], care statuează că „orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituționale, să se retragă din Uniune”, la data de 29 martie 2017, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, în urma rezultatelor obținute la referendumul din data de 23 iunie 2016, a notificat Consiliului European intenția sa de a se retrage din Uniune și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

La data de 30 ianuarie 2020, Consiliul a adoptat Decizia (UE) 2020/135^[2] referitoare la încheierea Acordului privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (denumit „Acordul de retragere”)^[3], acord care a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2020, ora 24:00.

Data intrării în vigoare a Acordului de retragere a reprezentat începutul unei perioade de tranziție care, potrivit articolului 126 din Acord, a durat până la 31 decembrie 2020.

La data de 25 februarie 2020, Consiliul a adoptat o nouă Decizie (UE, Euratom) 2020/266^[4] prin care a autorizat Comisia să înceapă negocieri cu Regatul Unit pentru un nou acord de parteneriat.

A doua etapă de negocieri a avut ca rezultat încheierea a trei Acorduri, respectiv:

– Acordul comercial și de cooperare între Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, pe de altă parte (denumit „Acordul comercial și de cooperare”)^[5];

– Acordul între Uniunea Europeană și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord privind procedurile de securitate pentru schimbul de informații clasificate și protecția acestora (denumit „Acordul privind securitatea informațiilor”)^[6];

– Acordul de cooperare între Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice în ceea ce privește utilizarea în condiții de siguranță și în scopuri pașnice a energiei nucleare (denumit „Acordul privind energia nucleară”)^[7].

Analizând în ansamblu perioada declanșată de la notificarea intenției de retragere (29 martie 2017) și până în prezent, se poate constata că reglementarea cooperării dintre Uniunea Europeană și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, a parcurs două etape succesive de negocieri:

(a) prima etapă a vizat „să asigure o retragere ordonată prin diverse dispoziții de separare”^[8] și s-a concretizat într-un Acord de retragere, cu aplicabilitate în perioada de tranziție 01 februarie 2020-31 decembrie 2020;

(b) a doua etapă a avut drept obiectiv stabilirea unei baze juridice pentru o colaborare amplă după data de 01 ianuarie 2021, „care implică drepturi și obligații reciproce, acțiuni comune și proceduri speciale”^[9] și care s-a finalizat prin încheierea a trei Acorduri distincte, anterior enumerate.

II. Situația mandatului european de arestare după intrarea în vigoare a Acordului privind retragerea Regatului Unit

Pentru etapa de tranziție cuprinsă în perioada 01 februarie-31 decembrie 2020, Acordul de retragere nu a prevăzut o procedură distinctă care să înlocuiască mandatul european de arestare, astfel că procedura privind emiterea și executarea mandatelor europene de arestare s-a desfășurat potrivit legislațiilor interne ale statelor, adoptate în baza Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre.

Deși nu a fost stabilită o procedură diferită, cu toate acestea, în cadrul art. 62 alin. (1) lit. b) din Acordul de retragere, s-a prevăzut o dispoziție cu caracter tranzitoriu, care a lăsat să se întrevadă faptul că la sfârșitul perioadei de tranziție vor urma anumite schimbări în privința mandatului european de arestare. Astfel, conform articolului anterior menționat, dacă persoana este arestată în baza unui mandat european de arestare, pe teritoriul statului de executare, înainte de încheierea perioadei de tranziție, procedura în fața autorității judiciare de executare se va realiza în baza Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI.

Pe de altă parte, Acordul de retragere nu prevede ce dispoziții ar fi aplicabile pentru ipoteza în care persoana este arestată în statul de executare după data de 31 decembrie 2020. Acest aspect este însă reglementat de Acordul comercial și de cooperare (primul acord încheiat în a doua etapă de negocieri), care statuează că mandatele europene de arestare emise în conformitate cu Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI înainte de încheierea perioadei de tranziție, se vor executa în baza Titlului VII, Partea a III-a din acest Acord, în cazul în care persoana căutată nu a fost arestată înainte de încheierea perioadei de tranziție (Articolul LAW.SURR.112).

Coroborând art. 62 alin. (1) lit. b) din Acordul de retragere și art. 112 din Acordul comercial și de cooperare, constatăm că predarea persoanelor se va face în temeiul Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

(a) mandatul european de arestare a fost emis și transmis de autoritatea judiciară emitentă până la data de 31 decembrie 2020;

(b) mandatul european de arestare a fost primit de autoritatea judiciară de executare, iar persoana a cărei predare se solicită a fost arestată de autoritatea judiciară de executare până la data de 31 decembrie 2020. Dacă persoana nu a fost arestată până la data de 31 decembrie 2020, procedura de predare se va realiza în baza Acordului comercial și de cooperare.

III. Acordul comercial și de cooperare

III.1. Domeniul de aplicare

Domeniul de aplicare a Acordului comercial și de cooperare, primul dintre cele trei Acorduri încheiate în a doua etapă de negocieri, este cuprinzător și include mai multe sfere de interes: cooperarea comercială și economică, asigurarea respectării legii și cooperarea judiciară în materie penală, participarea la programele Uniunii, precum și domenii tematice de cooperare.

Referitor la mandatul de arestare aplicabil în raport cu Regatul Unit începând cu data de 01 ianuarie 2021, procedura care stă la baza mandatului este reglementată în Titlul VII al Părții a III-a din Acordul de cooperare și în linii generale preia mecanismul mandatului european de arestare.

III.2. Aplicabilitatea Acordului de cooperare în dreptul intern. Raportul dintre Acordul de cooperare și Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală

Acordul de cooperare a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 444 din 31 decembrie 2020^[10], iar prin Decizia (UE) 2020/2252 a Consiliului din 29 decembrie 2020, publicată în același Jurnal Oficial^[11], s-a stabilit la art. 12 că acordul se va aplica cu titlu provizoriu de la 1 ianuarie 2021, până la finalizarea procedurilor necesare pentru intrarea lor în vigoare. Ca atare, de la 01 ianuarie 2021, între statele membre ale UE și Regatul Unit, procedura mandatului european de arestare a fost înlocuită cu procedura „mandatului de arestare”.

Spre deosebire de deciziile-cadru sau directive care în principiu nu au aplicabilitate nemijlocită în dreptul intern, ci doar obligă statele membre la transpunerea lor în dreptul național, acordurile internaționale, potrivit art. 216 alineatul (2) din TFUE^[12], sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre ale acesteia, „iar ca izvoare de drept european direct aplicabile, (…) au capacitatea de a conține dispoziții cu efect direct, pe care instanțele naționale trebuie să le aplice”^[13].

Astfel, dacă în privința Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, România a fost obligată să transpună dispozițiile în dreptul intern, fapt ce a și fost realizat prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, în legătură cu Acordul de cooperare nu subzistă această obligație, din moment ce este direct aplicabil.

Referitor la raportul dintre Acordul de cooperare și Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, acesta este guvernat de principiul priorității de aplicare a dreptului european, recunoscut implicit și de art. 4 din actul normativ intern anterior menționat. Conform articolului precitat, Legea privind cooperarea judiciară internațională în materie penală „se poate aplica în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate”.

Prin urmare, ținând cont de principiul anterior menționat, în cazul mandatelor de arestare emise în vederea predării persoanelor din Regatul Unit către România (sau invers) se vor aplica direct și cu prioritate dispozițiile din Acordul de cooperare și în subsidiar, în măsura ivirii unor aspecte nereglementate de actul internațional, dispozițiile din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

III.3. Condițiile privind emiterea mandatului de arestare de către autoritățile judiciare române

Mandatul de arestare, în sensul Acordului de cooperare, reprezintă o decizie judiciară emisă de un stat în vederea arestării și predării de către un alt stat a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale ori în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate [Articolul LAW.SURR.78, lit. (a)]. Definiția din Acord este similară cu definiția mandatului european de arestare prevăzută de art. 1 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, singura deosebire fiind aceea că a fost eliminată sintagma „stat membru”.

Pentru emiterea unui mandat de arestare de autoritățile judiciare române, în vederea predării unei persoane din Regatul Unit, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții [Articolele LAW.SURR.77 și 79 alin. (1)]:

(a) existența unui mandat de arestare preventivă pentru o faptă pedepsită în dreptul intern cu o pedeapsă de cel puțin 12 luni sau existența unui mandat de executare a pedepsei închisorii cu o durată de cel puțin 4 luni;

(b) persoana solicitată se află pe teritoriul Regatului Unit și

(c) efectuarea unui control de proporționalitate.

Referitor la prima condiție, se observă că Acordul de cooperare preia aceleași limite de pedeapsă din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, care sunt mai mici comparativ cu limitele prevăzute de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, pentru emiterea mandatului european de arestare. Chiar dacă limitele de pedeapsă stabilite prin Acordul de cooperare sunt inferioare celor din dreptul intern, este de remarcat faptul că emiterea mandatelor de arestare pentru predarea persoanelor din Regatul Unit, este guvernată de principiul proporționalității.

Astfel, conform art. LAW.SURR.77 din Acord, cooperarea prin intermediul mandatului de arestare trebuie să fie necesară și proporțională, luând în considerare următorii factori: drepturile persoanei căutate, interesele victimelor, gravitatea faptei, pedeapsa probabilă care ar fi impusă și posibilitatea ca un stat să ia măsuri mai puțin coercitive decât predarea persoanei căutate, în special pentru a se evita perioade inutil de lungi de arest preventiv.

Prin urmare, date fiind dispozițiile art. 77 din Acord care se aplică în mod direct, opinăm că la emiterea unui mandat de arestare pentru predarea unei persoane care se află pe teritoriul Regatului Unit, organele judiciare române sunt obligate să efectueze un control de proporționalitate^[14].

Rațiunea controlului de proporționalitate rezidă în faptul că executarea unui mandat de arestare între state aduce limitări grave libertății persoanei căutate, fiind astfel necesar ca mandatul să fie emis în scopul de a asigura predarea persoanelor urmărite sau condamnate pentru cele mai grave și cele mai prejudiciabile^[15] infracțiuni. În acest sens a fost și Rezoluția din 27 februarie 2014 privind recomandările transmise Comisiei în vederea revizuirii mandatului european de arestare, recomandându-se ca autoritatea judiciară, cu ocazia emiterii unui astfel de mandat, „să evalueze cu atenție necesitatea măsurii solicitate în raport cu toate împrejurările și cu toți factorii pertinenți și ținând seama de drepturile persoanei suspectate sau inculpate și de disponibilitatea măsurilor alternative mai puțin intruzive de atingere a obiectivelor urmărite”^[16].

Acest control a priori de proporționalitate va fi efectuat de organele judiciare din România, pe baza elementelor enumerate în art. 77 din Acord, respectiv:

(a) drepturile persoanei căutate;

(b) interesele victimelor;

(c) gravitatea faptei (de exemplu, poate fi luat în considerare prejudiciul sau pericolul cauzat prin săvârșirea infracțiunii);

(d) pedeapsa probabilă care ar fi impusă;

(e) posibilitatea ca un stat să ia măsuri mai puțin coercitive decât predarea persoanei căutate, în special pentru a se evita perioade inutil de lungi de arest preventiv.

În măsura în care în urma controlului de proporționalitate, judecătorul sau instanța de judecată competentă să emită mandatul de arestare, apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile necesare, apreciem că se va aplica procedura prevăzută de art. 89 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 302/2004, în sensul că va constata, prin încheiere motivată, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru emiterea mandatului, încheierea putând fi atacată cu contestaţie de procuror, în termen de 3 zile de la comunicare.

III.4. Conținutul și forma mandatului de arestare. Formularul privind emiterea mandatului de arestare (Anexa 5 din Acord)

Atunci când autoritățile judiciare române emit un mandat de arestare pentru predarea unei persoane care se află pe teritoriul Regatului Unit, trebuie folosit un formular specific prevăzut în Anexa 5 din Acord, care preia conținutul formularului MEA din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI.

Formularul este tradus în toate limbile oficiale ale UE și se regăsește pe site-ul Rețelei judiciare europene, la secțiunea Bibliotecă judiciară^[17].

Conform art. 86 din Acord, mandatul de arestare conține următoarele informații:

(a) identitatea și cetățenia persoanei căutate;

(b) numele, adresa, numerele de telefon și de fax, precum și adresa de e-mail a autorității judiciare emitente;

(c) indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolului 79;

(d) natura și încadrarea juridică a infracțiunii, în special în ceea ce privește articolul 79;

 (e) o descriere a circumstanțelor în care s-a comis infracțiunea, inclusiv data, locul și măsura în care persoana căutată a participat la comiterea infracțiunii;

 (f) pedeapsa pronunțată, dacă este vorba despre o hotărâre definitivă, sau seria de pedepse prevăzute pentru infracțiune de dreptul statului emitent; și

 (g) în măsura posibilă, alte consecințe ale infracțiunii.

III.5. Traducerea și transmiterea mandatului de arestare

Potrivit art. LAW.SURR.86 din Acord mandatul de arestare se traduce în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului de executare, iar în ceea ce privește transmiterea, dacă se cunoaște locul unde se află persoana căutată, autoritatea judiciară emitentă poate transmite direct autorității judiciare de executare mandatul de arestare. Comunicarea se poate face prin orice mijloc sigur care permite obținerea unei urme scrise a transmiterii, în condiții care să-i permită statului de executare să verifice autenticitatea mandatului de arestare.

În cazul în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaște care este autoritatea judiciară de executare competentă, va efectua cercetările necesare în vederea obținerii acestei informații de la statul de executare și, de asemenea, poate solicita ca transmiterea mandatului de arestare să se facă de Organizația Internațională de Poliție Criminală („Interpol”).

Potrivit art. LAW.SURR.88 alin. (5) din Acord toate dificultățile legate de transmiterea sau autenticitatea oricărui document necesar pentru executarea mandatului de arestare sunt soluționate prin contacte directe între autoritățile judiciare implicate sau, după caz, cu implicarea autorităților centrale ale statelor.

În cazul în care autoritatea care primește un mandat de arestare nu este competentă pentru a-i da curs, aceasta va transmite din oficiu mandatul de arestare autorității competente a statului său și va informa în consecință autoritatea judiciară emitentă.