Precizări terminologice privind garanția comercială și garanția legală de conformitate

La 25 mai 1999 a fost adoptată Directiva 1999/44/CE privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe^[1]. Legiuitorul european observă în cadrul considerentului (6) că „principalele dificultăți pe care le întâmpină consumatorii și principala sursă a disputelor cu vânzătorii privesc neconformitatea bunurilor cu contractul”, iar considerentul (8) face referire la „principiul de conformitate cu contractul”^[2], principiu potrivit căruia bunurile trebuie să fie conforme cu specificațiile contractuale, respectiv calitatea și performanța bunurilor la care consumatorii se pot aștepta în mod rezonabil. În temeiul acestui principiu, în cazul neconformității bunurilor cu contractul, consumatorii ar trebui să aibă dreptul ca bunurile să fie readuse la nivelul condițiilor de conformitate contractuală, gratuit, alegând fie repararea, fie înlocuirea bunurilor sau, în lipsa acestor măsuri, la o reducere a prețului sau la rezilierea contractului.

Pe de altă parte, considerentul (21) precizează că „pentru anumite categorii de bunuri, este o practică curentă ca vânzătorii și producătorii să ofere garanții pentru bunuri împotriva oricărui defect care devine aparent într-un anumit termen; (…) deși astfel de garanții sunt instrumente legitime de comercializare, ele nu trebuie să inducă în eroare consumatorul; (…) pentru a se asigura că nu sunt induși în eroare consumatorii, garanțiile ar trebui să conțină anumite informații, inclusiv o declarație că garanția nu aduce atingere drepturilor legale ale consumatorului” (s.n.).

Astfel, din considerentele Directivei 1999/44/CE reiese cât se poate de clar faptul că în prezent consumatorii se bucură, pe de o parte, de protecția ce decurge din actele cu putere de lege și actele administrative adoptate în vederea transpunerii acestei directive pentru asigurarea de către statele membre a unei minime protecții (garanția legală de conformitate)^[3], iar, pe de altă parte, consumatorii pot beneficia și de garanții oferite de vânzători și producătorii (garanții comerciale), fără ca acestea din urmă să se substituie în vreun fel drepturilor legale ale consumatorului izvorâte din garanția legală de conformitate.

Totuși, deși din economia textului directivei se pot individualiza cele două tipuri de garanții, respectiv cea legală și cea convențională (comercială), sub aspect terminologic Directiva 1999/44/CE nu menționează sub denumirea de „garanție” decât pe cea comercială, potrivit art. 1 alin. (2) lit. e) garanția reprezentând „orice angajament al unui vânzător sau producător față de consumator, asumat fără costuri suplimentare, de a rambursa prețul plătit sau de a înlocui, a repara sau a se ocupa de bunurile de consum în orice mod, în cazul în care acestea nu corespund specificațiilor din certificatul de garanție sau în reclama relevantă”.

Transpunerea Directivei 1999/44/CE s-a realizat prin Legea nr. 449 din 12 noiembrie 2003 privind vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora^[4] în a cărei Expunere de motive se precizează că „(i)mplementarea acestui act normativ, va introduce un nou sistem privind acordarea de garanții către consumatori, fiind pentru prima dată în legislația noastră introdusă «garanția comercială» care va înlocui actuala garanție legală (s.n.)” (sic!)^[5].

Înainte de trece la meandrele modului în care a fost transpusă directiva, trebuie să facem câteva precizări privind cadrul juridic anterior datei de 1 ianuarie 2007, moment în care a intrat în vigoare Legea nr. 449/2003 ce a abrogat H.G. nr. 394/1995 privind obligațiile ce revin agenților economici – persoane fizice sau juridice – în comercializarea produselor de folosință îndelungată destinate consumatorilor^[6] și H.G. nr. 665/1995 privind înlocuirea, remedierea sau restituirea contravalorii produselor care reprezintă deficiențe de calitate^[7].

H.G. nr. 665/1995 privea răspunderea agenților economici care comercializează către populație produse nealimentare de uz curent, destinate consumului neproductiv individual sau colectiv și care nu sunt însoțite, la vânzare, de certificate de garanție. Potrivit art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 665/1995, vânzătorul răspundea față de consumator pentru deficientele de calitate ale produselor nealimentare prevăzute în anexa la Hotărâre^[8], constatate după vânzarea acestora, cu excepția deficiențelor cauzate de nerespectarea, de către consumator, a instrucțiunilor de folosire și de păstrare. Termenul stabilit pentru primirea reclamațiilor referitoare la calitatea produselor era de 30 de zile de la data vânzării acestora, exclusiv ziua depunerii reclamației. Subliniem că prevederile acestei hotărâri nu se aplicau produselor de folosință îndelungată care, potrivit dispozițiilor legale, se comercializau numai însoțite de certificat de garanție.

H.G. nr. 394/1995 reglementa obligațiile ce reveneau agenților economici în comercializarea produselor de folosință îndelungată destinate consumatorilor. Prin produse de folosință îndelungată se înțelegeau produsele sau piesele de schimb ale acestora, cuprinse în anexa la hotărâre^[9], care își păstrează caracteristicile calitative prescrise și/sau declarate, pe durata medie de utilizare.

Potrivit art. 2 din H.G. nr. 394/1995, producătorii bunurilor de folosință îndelungată și ai pieselor de schimb aferente erau obligați sa stabilească termene de garanție, a căror durata nu putea fi mai mica de 10% din durata medie de utilizare^[10] a produsului sau a pieselor de schimb respective. Această prevedere a fost ulterior modificată prin art. I pct. 2 din H.G. nr. 786/1996^[11], în noua redactare producătorii fiind obligați să acorde cel puțin termenele de garanție minime pe grupe de produse, în conformitate cu lista prevăzută în anexa la hotărâre^[12].

De asemenea, art. 8 din H.G. nr. 394/1995 prevedea că certificatul de garanție care era predat consumatorului trebuie să menționeze, după caz: a) numărul certificatului de conformitate și organismul care certifica sau numărul declarației de conformitate^[13]; b) să fie semnat și stampilat de producător și de vânzător; c) elementele de identificare a produsului; d) durata medie de utilizare; e) termenul de garanție; f) modalitățile de asigurare a garanției (întreținere, reparare, înlocuire); g) inclusiv denumirea și adresa unității specializate cu care exista încheiat contract de service; h) rubrici pentru evidenta activităților de service prestate asupra produsului respectiv.

Producătorul și vânzătorul erau exonerați de obligațiile lor privind garanția dacă defectarea s-a produs de către consumator prin nerespectarea instrucțiunilor de instalare, punere în funcțiune, utilizare, întreținere, manipulare, transport și depozitare, cuprinse în documentația care însoțea produsul.

Astfel, sub vechea legislație, se distingea, pe de o parte, între produsele de folosință îndelungată ce se comercializau numai însoțite de certificat de garanție și ale căror termene minime de garanție erau prevăzute de lege pe grupe de produse (între 6 și 24 de luni), pe de o parte, și produsele nealimentare de uz curent care nu erau însoțite de certificate de garanție în cazul cărora termenul pentru reclamarea calității produselor era de 30 de zile, pe de altă parte, ambele fiind garanții legale, adică obligatorii, operând ope legis. Revenind însă la transpunerea Directivei 1999/44/CE, trebuie să precizăm că aceasta nu distinge între bunurile (produsele) de consum, limitându-se a menționa că acestea reprezintă orice obiect mobil corporal, cu excepția: a) bunurilor vândute prin executare sau în alt mod, prin autoritatea legii; b) apei și gazului, atunci când acestea nu sunt oferite spre vânzare în volum limitat sau cantitate fixată; c) electricității.

Inițial legea de transpunere reglementa garanția legală de conformitate în cadrul Capitolului II: Conformitatea produselor cu specificațiile cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare, Capitolului III: Drepturile consumatorului și Capitolului V: Termene, garanția comercială fiind detaliată în cadrul Capitolului VI: Garanții. Cum aparent legiuitorul român nu a citit considerentele directivei care prezintă motivarea conținutului părții dispozitive, adică a articolelor de transpus, s-a ajuns la o interpretare eronată a textului în sensul că garanția comercială ar înlocui garanția legală iar garanția comercială ar fi… obligatorie. De asemenea, unele instanțe încă consideră că garanția legală de conformitate prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e)¹ din Legea nr. 449/2003 se datorează doar în cazul în care produsul nu beneficiază de garanție comercială^[14], opinie pe care, față de cele expuse mai sus, o considerăm ca nefiind corespunzătoare realității.

De abia la aproape un deceniu de la intrarea în vigoare a legii de transpunere, pe baza sesizărilor și reclamațiilor înregistrate la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, „s-a constatat că anumite aspecte ale legii nu sunt tocmai bine înțelese nici de către operatorul economic, nici de către consumator”^[15], astfel că s-a propus completarea unor definiții, precum cea a garanției comerciale, și introducerea termenului de garanție legală de conformitate. Termenul de „garanție” utilizat în actul normativ a fost clarificat în sensul utilizării sintagmei „garanție comercială” pentru a se evita confuzia creată între garanția oferită de profesionist, în mod voluntar și cu beneficii suplimentare pentru consumator față de cele stabilite prin lege, și drepturile minime ale consumatorului conferite prin lege atunci când un produs nu este conform. Din aceleași motive s-a introdus sintagma „garanție legală de conformitate”, aceasta referindu-se la drepturile minime ale consumatorului conferite prin lege atunci când un produs nu este conform^[16].

Prin O.U.G. nr. 174 din 19 noiembrie 2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor^[17], a fost modificată în primul rând denumirea Capitolului III, acesta devenind „Garanția legală de conformitate”. Apoi, în cadrul art. 19 termenul de „garanție” a fost înlocuit cu sintagma „garanție comercială”. Însă probabil cea mai importantă modificare privește introducerea alin. (4) la art. 21 din Legea nr. 449/2003, alineat ce prevede că „(î)n cazul în care nu se oferă garanție comercială, consumatorului i se vor aduce la cunoștință de către vânzător, printr-un document scris, drepturile conferite de cap. V – «Termene»”. Astfel devine clar faptul că oferirea de către vânzător sau producător a unei garanții comerciale nu constituie o obligație legală, ci o practică comercială (voluntară), un instrument legitim de comercializare ce poate stimula concurența, evident, în măsura în care comerciantul alege să ofere o astfel de garanție.

Astfel, potrivit art. 2 lit. e) din Legea nr. 449/2003, în prezent, prin garanție comercială înțelegem „orice angajament asumat de vânzător față de consumator, fără solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a prețului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, în cazul în care acesta nu corespunde condițiilor enunțate în declarațiile referitoare la garanție sau în publicitatea aferentă”^[18].

Pe de altă parte, art. 2 lit. e¹) din Legea nr. 449/2003 definește garanția legală de conformitate ca fiind „protecția juridică a consumatorului rezultată prin efectul legii în raport cu lipsa de conformitate, reprezentând obligația legală a vânzătorului față de consumator ca, fără solicitarea unor costuri suplimentare, să aducă produsul la conformitate, incluzând restituirea prețului plătit de consumator, repararea sau înlocuirea produsului, dacă acesta nu corespunde condițiilor enunțate în declarațiile referitoare la garanție sau în publicitatea aferentă (s.n.)”.

Avem rezerve față de modul de redactare al părții finale a definiției de vreme ce lipsa de conformitate nu se apreciază în raport cu „declarațiile referitoare la garanție”, ci cu „orice declarații publice privind caracteristicile specifice ale bunurilor făcute de vânzător, producător sau reprezentantul acestuia, în special în reclame sau prin etichetare”^[19]. De aceea, considerăm suficientă mențiunea: „protecția juridică a consumatorului rezultată prin efectul legii în raport cu lipsa de conformitate (s.n.)”, conformitatea cu contractul urmând a fi evaluată pe baza elementelor prevăzute în art. 5 alin. (2) lit. a)-d) din Legea nr. 449/2003.

E drept că legiuitorul european nu a definit expressis verbis „garanția legală de conformitate” însă art. 2 pct. 14 din Directiva 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor^[20] prevede că prin garanție comercială se înțelege „orice angajament din partea comerciantului sau a unui producător (denumit în continuare «garantul») față de consumator, în plus față de obligațiile legale referitoare la garanția de conformitate (s.n.), de a rambursa prețul plătit sau de a înlocui, a repara sau a întreține bunurile în orice mod, în cazul în care acestea nu corespund specificațiilor sau oricărei alte cerințe – care nu este legată de conformitate – din declarația de garanție^[21] sau din publicitatea relevantă disponibilă în momentul sau înaintea încheierii contractului”.

Prin urmare garanția legală nu privește decât conformitatea cu contractul astfel cum aceasta este detaliată în cadrul art. 2 din Directiva 1999/44/CE, respectiv art. 5-14 din Legea nr. 449/2003, iar garanția comercială constituie un angajament „în plus față de obligațiile legale referitoare la garanția de conformitate”, aspect subliniat și de Ombudsman-ul pentru consumatori din Finlanda^[22] care de altfel a mai precizat că, potrivit jurisprudenței naționale, termenul „garanție” poate fi utilizat în marketing numai dacă garanția promisă le oferă consumatorilor un beneficiu care nu le-ar fi acordat direct prin lege.

În încheiere mai precizăm că atât art. 5 alin. (1) lit. e), cât și art. 6 alin. (1) lit. m) și n) din Directiva 2011/83/UE^[23] impun comerciantului să furnizeze consumatorului o serie de informații printre care se numără atât menționarea existenței garanției legale de conformitate, cât și, acolo unde este cazul, existența și condițiile privind garanțiile comerciale, iar aceasta înainte ca un contract sau orice ofertă similară să producă efecte obligatorii asupra consumatorului, însă numai în cazul în care respectivele informații nu reies în mod evident din context.

Astfel, ținând seama și de topografia textelor, nu se poate concluziona decât în sensul că garanția legală de conformitate are o existență de sine stătătoare ce decurge din actele cu putere de lege și actele administrative adoptate în vederea transpunerii Directivei 1999/44/CE, în timp ce existența și condițiile garanției comerciale au un izvor convențional, respectiv angajamentul asumat de comerciant sau de producător față de consumator în plus față de obligațiile legale referitoare la garanția de conformitate.