Obiectul criminologiei
Nelu Dorinel Popa - aprilie 6, 20222.2. Criminalul
O primă problemă care se impune a fi lămurită în cercetarea și cunoașterea „criminalului” este aceea a semnificației acestui concept în sens criminologic. Acest lucru se impune pentru a se cunoaște care anume persoane sunt vizate în cercetarea criminologică și pe de altă parte, pentru a se face o delimitare a conceptului „criminal” din criminologie de conceptul „criminal” din dreptul penal.
Așadar, în sens criminologic, „criminalul este persoana care a săvârșit o faptă criminală pentru care i se aplică o pedeapsă”[18]. Din această scurtă definiție rezultă două trăsături esențiale ale criminalului:
– săvârșirea efectivă de către acesta a unei infracțiuni cu forma de vinovăție prevăzută de lege; nu este suficient a exista doar intenția de a săvârși o astfel de faptă, ci aceasta trebuie să se consume și să producă urmarea prevăzută de lege.
– pedepsirea criminalului pentru săvârșirea unei astfel de fapte cu pedeapsa prevăzută de lege; pentru aceasta este nevoie ca autorul faptei să fie judecat și condamnat, aspecte care dau consistență statutului său de „criminal”.
Din perspectiva legii penale însă pot exista mai mulți participanți care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, care dețin, după caz, calitatea de autor, instigator sau complice.
Potrivit art. 46 C. pen., „autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală. Coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.”
Conform art. 47 C. pen., „Instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală”.
Nu în ultimul rând, în conformitate cu art. 48 C. pen., „Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită”.
În consecință, doctrina și legea penală face deosebirea între persoanele care participă în mod nemijlocit la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală (autori și coautori) și celelalte persoane care participă mijlocit, adică prin alte persoane (instigatori, complici) la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală (adică prin autori și coautori)[19].
Termenul „criminal” nu este consacrat legislativ în dreptul penal însă poate fi asimilat cu oricare dintre participanții la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
După cum se afirma în doctrina română, așa cum „crima”, înainte de a fi un fapt juridic, este un fapt natural, la fel și „criminalul”, înainte de a fi un subiect de drept, este o ființă naturală[20].
În acest context, pe bună dreptate se pune întrebarea: „de ce comit oamenii infracțiuni?” Există o multitudine de explicații posibile (și, într-adevăr, conflictuale) pentru comportamentul infracțional.
O dezbatere importantă care a stat la baza acestor diverse explicații a încercat să stabilească dacă cei care comit infracțiuni o fac ca urmare a unei alegeri deliberate de a acționa ilegal sau dacă sunt determinați spre comiterea unor astfel de fapte de forțe asupra cărora nu au niciun control.
În aflarea răspunsului au existat două curente de gândire în criminologie. În primul rând, criminologia clasică, apărută în secolul al XVIII-lea și reprezentată de Cesare Beccaria și Jeremy Bentham, a presupus că simpla conștientizare a consecințelor faptelor penale ar fi un factor de descurajare care să convingă ființele raționale să nu o comită. Fundamentarea acestei gândiri a constat în credința că oamenii sunt ființe raționale care cântăresc consecințele acțiunilor lor înainte de a le întreprinde.
Prin adaptarea acestui raționament la comportamentul infracțional ajungem la concluzia că o persoană ar evalua beneficiile potențiale pe care le-ar obține din comiterea infracțiunii (eventuale câștiguri financiare) și potențialele dezavantaje care ar putea apare (pedeapsa). Dacă dezavantajele ar depăși câștigurile, o persoană rațională ar decide să nu comită o infracțiune.
Acest curent de opinie a fost contestat spre sfârșitul secolului al XIX-lea de pozitivismul care, alternativ, a susținut că acțiunea unui infractor nu a fost motivată de alegerea rațională, ci de factorii asupra cărora infractorul nu a avut niciun control. Acest lucru presupunea că tratamentul și vindecarea infractorului, mai degrabă decât pedeapsa, era răspunsul adecvat la comportamentul infracțional al unei persoane.
Așadar, într-o a doua opinie, criminologia pozitivistă (reprezentată în principal de Cesare Lombroso, Raffaele Garofalo și Enrico Ferri) a respins credința clasicistă în liberul arbitru, susținând în schimb că infracționalitatea a apărut deoarece indivizii erau motivați de forțe asupra cărora nu aveau control. Această credință s-a numit determinism.
Spre deosebire de criminologia clasicistă, ale cărei idei se bazau pe credințe și judecăți de valoare, criminologia pozitivistă a încercat să demonstreze adevărul afirmațiilor sale prin investigații științifice. Natura investigațiilor care au fost susținute de criminologia pozitivistă a fost variată și au fost derivate din 3 discipline academice, respectiv biologia, psihologia și sociologia[21].
2.3. Criminalitatea
Atât în literatura de specialitate, cât și în opinia publică, „criminalitatea” este asociată cu rău și violență, cu vătămarea persoanelor, distrugerea de bunuri aflate în posesie/proprietate și cu negarea respectului față de oameni și instituții[22].
Din perspectivă criminologică, „criminalitatea” desemnează dimensiunile spațiale și temporale ale fenomenului criminal, respectiv totalitatea infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu și într-o anumită perioadă.
a) În cercetarea criminalității, o primă dimensionare a acesteia presupune înfățișarea unor caracteristici generale precum starea criminalității, existența și volumul ei[23]. În acest sens există date statistice furnizate de instituțiile implicate în gestionarea fenomenului criminal (poliție, parchet, instanțe judecătorești, penitenciare etc.) care fac ca această criminalitate să devină un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate și vizibil în manifestările și în consecințele sociale și individuale pe care le produce.
Această dimensionare mai este denumită de unii autori și grad de infracționalitate[24].
b) În al doilea rând, se impune a fi analizată structura criminalității prin raportare la obiectul juridic al infracțiunilor, respectiv la valorile sociale protejate de legea penală, așa cum sunt sistematizate în Codul penal și în celelalte legi speciale cu caracter penal (infracțiunile contra persoanei, infracțiuni contra securității naționale, infracțiuni contra patrimoniului etc.).
În criminologie se adoptă astfel sistemul grupării crimelor după obiectul lor juridic, avându-se în vedere că acest criteriu este unul foarte important și exact.
c) Pe lângă volumul și structura criminalității, este important a fi avute în vedere numărul și tipul persoanelor implicate în săvârșirea crimelor (infracțiunilor), care, în totalitatea lor formează populația penală. Este deci, important, ca pe lângă totalitatea infracțiunilor comise într-o societate să fie cunoscută și totalitatea infractorilor cărora le sunt imputate aceste infracțiuni.
Din punct de vedere al infractorului care a săvârșit infracțiunea, „criminalitatea” se poate clasifica în funcție de criteriul personal de selecție atribuit, rezultând categorii precum criminalitate masculină-feminină, criminalitate juvenilă-adultă etc.
Mai este denumită de unii autori și rata oficială a criminalității, care se raportează la statistici cuprinzând sesizările penale adresate organelor judiciare.
d) În al patrulea rând, un aspect major în cunoașterea criminalității îl constituie gradul de descoperire și de cunoaștere a acesteia.
Din această perspectivă există trei categorii de criminalitate:
1. criminalitatea reală (săvârșită) este un concept cantitativ care definește totalitatea faptelor penale săvârșite în mod obiectiv pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată[25].
2. criminalitatea aparentă (sesizată) cuprinde totalitatea infracțiunilor semnalate justiției penale și înregistrate ca atare. Se numește criminalitate aparentă deoarece, deși la prima sesizare a organului judiciar faptele săvârșite de anumite persoane sunt considerate ca fapte prevăzute de legea penală, după efectuarea urmăririi penale se poate dispune clasarea cauzei și astfel, cauza nu este trimisă la judecată, aceasta rămânând la arhiva unității de parchet. Mai este denumită de unii autori și rata oficială a criminalității, care se raportează la statistici cuprinzând sesizările penale adresate organelor judiciare[26].
3. criminalitatea legală (judecată) reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunțat hotărâri judecătorești de condamnare rămase definitive. Rezultă deci că pentru existența acestui tip de criminalitate este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: judecarea cauzei de către instanța judecătorească și pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.
4. diferența dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă este denumită și cifra neagră a criminalității, reprezentând faptele penale care au fost săvârșite efectiv și care, din diverse motive, nu au fost aduse la cunoștința organelor judiciare. A vorbi despre cifra neagră a criminalității presupune folosirea analogiei statisticilor oficiale ca și un aisberg, unde ceea ce este dezvăluit constituie doar o fracțiune din evenimentele reale calificate ca și infracțiuni. Proporția reală a infracțiunilor pe care cifra neagră o reprezintă este dificil de calculat dar este majoritară pentru multe infracțiuni[27].
Datele statistice referitoare la aceste tipuri de criminalitate mai sunt influențate în mod real și de alți factori, după cum urmează[28]:
– atitudinile oscilante din cadrul societății cu privire la ceea ce constituie un comportament acceptabil și inacceptabil. Aceste atitudini se schimbă de-a lungul timpului, fapt care conduce la incriminarea faptelor care anterior erau tolerate sau a faptelor considerate cândva ilegale, astfel încât, în prezent, acestea sunt considerate comportamente acceptabile (spre exemplu, tendința de a acuza pentru fapte care fac parte din „criminalitatea gulerelor albe” doar pe anumite persoane care fac parte din clasa muncitoare).
– modificările care afectează practicile de raportare a criminalității către public. Spre exemplu, în Marea Britanie, companiile de asigurări solicită obținerea de către asigurat ‒ parte vătămată a unui număr de înregistrare de la poliție a plângerii referitoare la furtul comis prin efracție; dacă partea vătămată n-ar deține poliță de asigurare, această sesizare către poliție nu ar fi necesară.
– practicile operaționale ale poliției. Acestea se pot referi la „cultura poliției” (ca, de exemplu, rasismul instituțional, ce are ca rezultat vizarea grupurilor etnice minoritare în operațiunile poliției) sau la presiunile exercitate asupra activității poliției pentru a luam măsuri mai aspre în cazul anumitor infracțiuni.
Mass-media poate fi în fruntea unor astfel de campanii, ceea ce poate însemna că acțiunile, odată tolerate de poliție, sunt brusc supuse unei represiuni puternice: dimpotrivă, o astfel de schimbare care afectează prioritățile poliției poate însemna că alte acțiuni ale poliției rămân neînsemnate.
– modificările care afectează practicile de înregistrare ale poliției. Spre exemplu, o infracțiune poate fi scoasă dintr-o pluralitate de infracțiuni săvârșite într-un singur context și tratată ca infracțiune separată. Modificări de această natură pot proveni din preferințele poliției sau pot apărea ca urmare a presiunii externe exercitate de politicieni sau de publicul larg. Acest lucru poate crea iluzia că o anumită activitate este o problemă gravă, nouă, ceea ce în realitate nu este cazul.
e) Cunoașterea formelor și grupelor criminalității poate fi realizată și în funcție de gravitatea lor, dar în special în funcție de gravitatea crimelor propriu-zise. Din acest punct de vedere, în criminologie sunt considerate crime grave fapte precum omorul, tâlhăria, infracțiuni contra securității naționale etc., după cum, în mod corelativ există și crime mai puțin grave precum furtul simplu, violare de domiciliu etc.
O atare clasificare trebuie să țină seama de dreptul penal, mai precis de incriminarea din legea penală. O astfel de calificare există în prezent în unele legislații penale (a se vedea, spre exemplu, Codul penal francez care prevede clasificarea infracțiunilor după gravitatea lor, în crime, delicte sau contravenții ‒ art. 111-1).
O clasificare identică a existat și în codurile penale ale României din 1864 și 1937 și s-a dorit o astfel de clasificare a infracțiunilor și în proiectul de Cod penal adoptat prin legea nr. 301/2004, act normativ care însă nu a intrat în vigoare după publicarea sa. Facem trimitere în acest sens la precizările făcute mai sus în legătură cu semnificația conceptului de crimă în sensul penal al cuvântului.
În aceste condiții, deși legea penală din România folosește generic doar conceptul de „infracțiune”, așa cum este definit în art. 15 C. pen., totuși, doctrina a realizat o clasificare a infracțiunilor din punct de vedere al gravității folosindu-se două criterii formale:
– divizarea infracțiunilor în infracțiuni simple și infracțiuni calificate.
– felul și cuantumul pedepsei (a se vedea în acest sens, infracțiunile de omor ‒ art. 188 C. pen., pedepsit închisoarea de la 10 la 20 ani și omor calificat ‒ art. 189 C. pen., pedepsit cu detențiunea pe viață sau cu închisoarea de la 15 la 25 ani)[29].
f) Criminalitatea mai este dimensionată, în al șaselea rând, la întinderea în spațiu și la mișcarea în timp a acesteia, știut fiind că orice crimă se săvârșește într-un anumit loc și la un anumit moment sau de-a lungul unei perioade de timp.
De altfel, chiar Codul penal al Românei reglementează, în partea sa introductivă, aplicarea legii penale în timp și spațiu, cele două repere care transformă eficiența virtuală a normei penale într-o eficiență reală, concretă.
Referitor la dinamica criminalității în timp există cercetări criminologice care au avut ca obiect variațiile criminalității în funcție de anumiți factori istorico-sociali, ca de exemplu criminalitatea în timp de război sau în timpul unei crize economice etc.
g) Dintr-un alt punct de vedere mai prezintă relevanță a clasifica criminalitatea după cum criminalul a săvârșit pentru prima dată o crimă ori a avut anterior antecedente penale, situație în care există criminalitatea celor care au săvârșit pentru prima dată o crimă (numiți în dreptul penal și „infractori primari”) și criminalitatea recidiviștilor.
Aceasta din urmă a mai fost considerată în doctrină o criminalitate persistentă, cu făptuitorii deveniți „criminali profesionali”, fiind atributul criminologiei de a determina formele și mijloacele de combatere a acestei criminalități[30].
h) Nu în ultimul rând, este importantă cunoașterea cauzelor, naturii și limitelor criminalității, fapt care atestă o analiză fundamentată științific și care oferă răspunsuri la anumite întrebări: până unde crește și până unde se întinde criminalitatea și care sunt limitele acesteia?
Putem preciza, în concluzie, că, deși criminologia pozitivistă consideră că astfel de date rezultate din cercetări criminologice sunt utile pentru cunoașterea nivelului de criminalitate dintr-o societate (pe baza căruia poate fi adoptată ulterior o politică de reacție socială împotriva acestei criminalități), criminologia bazată pe abordări interacționiste și idealiste de stânga este mai sceptică cu privire la acuratețea lor.
Astfel, interacționismul a susținut argumentul conform căruia datele statistice referitoare la criminalitate sunt construite social, acestea reflectând răspunsurile la comportamentul social și sunt supuse în mod constant schimbării.
Abordarea „instituționalistă” nu privește datele statistice referitoare la criminalitate ca reprezentări adevărate ale volumului criminalității în societate, ci mai degrabă ca „rezultate ale proceselor sociale și instituționale”[31].
Un aspect al acestui punct de vedere sugerează că „oamenii, în general, nu sunt monitorizați, opriți sau căutați ori percheziționați de către poliție. În schimb, vârsta, clasa socială, culoarea pielii, sexul, accentul și stilul de îmbrăcăminte afectează șansele lor de a atrage atenția poliției în primul rând și ulterior va afecta decizia poliției de a clasifica, înregistra și urmări faptele considerate infracțiuni”[32].
Aceste argumente ne conduc la concluzia că datele statistice referitoare la criminalitate nu sunt obiective și nu oferă o declarație exactă a numărului de infracțiuni care au avut loc într-un anumit moment.
Acestea sunt, în fapt, „fabricate” printr-o procedură care tinde să filtreze infracțiunile în fiecare etapă a procesului de înregistrare, și în același timp sunt și produsul unui proces complex de interacțiune între principalii actori ai sistemului justiției penale- politicieni, mass-media, practicieni, infractori și victime ale infracțiunilor, alături de societate, în general.
Prin prisma argumentelor invocate mai sus, s-a concluzionat că aceste date statistici referitoare la criminalitate nu reflectă volumul criminalității dintr-o societate, ci mai degrabă atitudinile față de comportamentul social care se schimbă în decursul perioadelor istorice. De aici și concluzia că datele statistice referitoare la criminalitate sunt mai degrabă un produs social și mai puțin de ordin criminologic[33].
3. Victimologia
Chiar modelele de analiză a criminalității sus-menționate, cu toate succesele și neajunsurile realizate în dimensionarea reală a acestui fenomen, au impus utilizarea unei alte abordări pentru descoperirea gradului de infracționalitate dintr-o societate.
O astfel de abordare alternativă o constituie studiul victimei infracțiunii, care s-a concretizat într-un nou obiect al cercetării criminologice, respectiv victimologia.
Această abordare a fost susținută de unii autori care au subliniat necesitatea și importanța studiului victimologic în dimensionarea criminalității reale[34].
Un studiu victimologic urmărește să descopere deci, nivelul infracționalității dintr-o societate, solicitând publicului larg să răspundă dacă a fost sau nu ținta unui comportament criminal.
Deoarece ar fi imposibil să se solicite fiecărui cetățean să ofere criminologilor experiențele lor trăite de pe urma săvârșirii de infracțiuni îndreptate împotriva lor, studiile victimologice se bazează pe utilizarea unui eșantion selectat aleatoriu din cadrul publicului larg, persoanele fiind întrebate dacă au fost victimele unor infracțiuni într-o anumită perioadă de timp (de regulă, se face raportare la anul anterior studiului).
Rezultatele sunt apoi interpretate pentru a oferi o estimare a nivelului global al criminalității cu care se confruntă populația în ansamblu.
Cu alte cuvinte, dacă 20% dintr-un eșantion ar fi raportat că au fost victimele unor furturi în ultimele 12 luni, ancheta ar indica că 20% din populația generală a suferit de pe urma săvârșirii unei astfel de infracțiuni.
Spre exemplu, sondajul britanic privind criminalitatea British Crime Survey (BCS) este utilizat în Anglia și Țara Galilor pentru a obține informații despre infracțiunile care au fost comise în anul precedent.
În SUA, Biroul de Recensământ al SUA (care acționează în numele Biroului de Statistică al Justiției) administrează un sondaj de victimizare numit Sondajul Național al Victimelor Infracțiunilor. Acesta a fost introdus în 1973 și este folosit pentru a aduna informații cu privire la apariția unor tipuri de infracțiuni specificate prin intervievarea unui eșantion aleatoriu de familii cu interviuri semestriale pentru o perioadă de 3 ani[35].
Deși metodologiile diferite de studiu vor produce estimări diferite privind nivelul criminalității în societate, ele pot dezvălui tendințe similare care indică scăderea sau creșterea ratei criminalității.
În legătură cu Anglia și Țara Galilor, atât studiul britanic privind criminalitatea – BCS din 2009/2010, cât și criminalitatea înregistrată de poliție, sunt consecvente în a arăta scăderi ale criminalității globale comparativ cu anii 2008/2009. În ansamblu, infracțiunile înregistrate de BCS au scăzut cu 9 procente (de la 10,5 milioane infracțiuni la 9,6 milioane infracțiuni) iar poliția a înregistrat infracțiuni în scădere cu opt procente (de la 4,7 milioane la 4,3 milioane infracțiuni)[36].
Studiile victimologice pot fi efectuate și la nivel internațional. Un exemplu în acest sens este Sondajul Internațional al Victimelor Criminalității, care a început în 1989 și permite colectarea datelor comparative privind experiențele familiilor în materie de criminalitate, poliție, prevenirea criminalității și sentimentele de nesiguranță.
Sondajele privind victimizarea tind să raporteze un nivel global mai ridicat de criminalitate decât cel înregistrat în statisticile oficiale privind criminalitatea. Un motiv ar fi acela conform căruia astfel de sondaje sunt capabile să obțină informații despre acele infracțiuni care sunt în mod tradițional neaduse de cetățeni la cunoștința organelor de poliție sau a publicului: pot fi incluse în această categorie infracțiunile având ca mobil ura sau infracțiunile de natură sexuală, în care o victimă se poate simți stânjenită să sesizeze infracțiunea la poliție ori consideră că sistemul de justiție penală nu se va ocupa îndeajuns de problema victimei într-un mod echitabil.
Studiile victimologice pot obține și alte informații legate de infracțiuni. Sondajul național al victimelor infracțiunilor din SUA asigură, de asemenea, informații cu privire la impactul criminalității asupra victimelor și asupra profilului infractorilor, în timp ce Sondajul britanic asupra criminalității-BCS oferă concluzii cu privire la proporția familiilor care suferă de tipuri specifice de infracțiuni și la percepțiile publice cu privire la infracțiuni și probabilitatea ca acestea să devină victime. Începând cu anii 2009/2010, Sondajul britanic asupra criminalității a inclus și întrebări cu privire la conștientizarea publicului și utilizarea hărților on-line privind criminalitatea[37].
4. Reacția socială împotriva fenomenului criminal
Nu în ultimul rând, obiect de studiu al criminologiei îl mai constituie și reacția socială formală și informală asupra criminalității[38] care este orientată spre identificarea modalităților prin care fenomenul criminal poate fi prevenit și controlat, după cum am menționat, atât ante-factum, prin activități preventive, cât și post-factum, prin înfăptuirea exemplară a actului de justiție și prin activități postcondamnatorii ce presupun a reda și a reintegra în societate persoana care și-a executat pedeapsa penală.
Un alt argument de includere a reacției sociale ca obiect al criminologiei este determinat de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului criminal și la tendințele sale evolutive. Sesizarea inadvertențelor permite elaborarea unor studii utile atât nivelului instituționalizat al politicii penale, cât și persoanelor implicate în acțiunea concretă de prevenire și combatere a criminalității[39].
Există o gamă largă de abordări referitoare la reacția socială a societății, sens în care le amintim pe cele mai importante[40].
a) Direcționarea inițiativelor în prevenirea criminalității.
Activitatea de prevenire poate fi îndreptată către o varietate de ținte. Ceea ce se numește „prevenirea criminalității primare” se concentrează pe mediul fizic în care se produce infracțiunea și presupune inițiative menite să descurajeze orice membru al publicului larg în a comite infracțiuni în acea locație.
Alte metode de prevenire a criminalității se concentrează asupra potențialilor infractori. Aceștia pot fi cei care sunt considerați a fi expuși riscului de a încălca legea (poate din cauza familiei lor sau a zonei în care trăiesc) sau cei care au comis deja o infracțiune, caz în care scopul este de a preveni comportamentul repetat de această natură. Aceste abordări presupun prevenirea criminalității secundare și, respectiv, terțiare.
b) Metodele de prevenire situațională a criminalității se concentrează asupra mediului în care poate apărea criminalitatea și urmăresc să facă mai puțin atractivă desfășurarea de activități infracționale.
Inițiativele de prevenire a criminalității bazate pe o abordare situațională se bazează pe conceptul de „reducere a oportunităților”: acestea se preocupă de intervenții care sunt concepute pentru a face mai dificilă comiterea infracțiunilor sau care urmăresc să descurajeze oamenii de la comiterea acestora prin utilizarea unor inițiative care cresc probabilitatea ca infractorii să fie detectați ulterior. Dintre aceste intervenții, amintim:
– supravegherea video care joacă un rol important în politica contemporană de prevenire a criminalității. Sistemul de televiziune cu circuit închis are o valoare preventivă în descurajarea criminalității. Cu toate acestea, factorul de descurajare nu provine neapărat de la sistemul de supraveghere în sine, ci de la potențialul de a fi descoperit. Aceasta poate contribui la prevenire atunci când este aplicată corespunzător într-un cadru juridic adecvat și atunci când este monitorizată[41].
– crearea unui spațiu defensiv care presupune reproiectarea mediului înconjurător pentru a-l face mai puțin atractiv pentru infractori și care funcționează prin împărțirea unor porțiuni mari de spații publice și atribuirea acestora către indivizi și grupuri mici pentru a le utiliza și controla ca zone private.
Infractorul este izolat pentru că i se elimină teritoriul de acțiune. Chiar și acei infractori care trăiesc în cadrul unei comunități sau a unei locuințe își vor găsi mișcările sever restricționate. Spațiul defensiv nu îl elimină automat pe infractor ci doar îl face ineficient[42].
– vigilența comunitară este un exemplu important de inițiativă de prevenire situațională a criminalității. Ideea din spatele vigilenței comunitare este de a spori gradul de conștientizare a oamenilor cu privire la posibilitatea săvârșirii infracțiunilor și de a îmbunătăți posibilitățile de reducere a criminalității prin eliminarea oportunităților și sporirea supravegherii[43].
c) Abordarea socială a prevenirii criminalității
În timp ce metodele de prevenire situațională a criminalității încearcă să modifice mediul contextual pentru a face mai dificilă comiterea infracțiunilor în acea vecinătate, abordările sociale de prevenire a criminalității încearcă să elimine comportamentul delincvent prin abordarea cauzelor sale sociale și economice.
Abordarea socială a prevenirii criminalității prezintă un avantaj considerabil față de prevenirea situațională a criminalității, urmărind să abordeze cauzele care stau la baza comportamentului infracțional, cu scopul de a-l elimina.
Spre deosebire de metodele de prevenire situațională a criminalității, care urmăresc combaterea criminalității, făcând împrejurimile contextuale mai puțin atractive pentru criminal, metodele sociale de prevenire a criminalității urmăresc să abordeze cauzele care stau la baza comportamentului criminal.
Factorii situaționali și de oportunitate ar putea ajuta la determinarea momentului și locului în care se produce infracțiunea, dar aceștia nu joacă un rol în ceea ce privește infracțiunea. Singura modalitate de prevenire a criminalității este tratarea cauzelor sale fundamentale prin intervenții psihologice, sociale sau politice[44].
d) Siguranța comunității implică o varietate de măsuri care sunt concepute pentru a aborda forme specifice de comportament infracțional și care apar în anumite cartiere. Măsurile care sunt propuse pentru a realiza acest lucru sunt de obicei luate de o gamă largă de agenții care lucrează în parteneriat și pot utiliza atât abordări situaționale, cât și sociale pentru combaterea criminalității.
Siguranța comunitară cuprinde o sferă mai largă decât prevenirea criminalității și încearcă să implice în mod formal cât mai multe autorități care să inițieze acțiuni menite să abordeze atât simptomele, cât și cauzele criminalității în cartiere specifice. În plus, include implicarea reprezentanților autorităților locale, oferindu-le un anumit sentiment de proprietate asupra proceselor inițiate.
Spre exemplu, siguranța comunitară și-a asumat o importanță considerabilă în Anglia și Țara Galilor încă de la sfârșitul secolului al XX-lea și a implicat autoritățile locale să își asume un rol important în prevenirea criminalității. Un mecanism cheie prin care se asigură siguranța comunității este un Parteneriat de Reducere a Criminalității și a Dezordinii Publice (cunoscut în prezent sub denumirea de Parteneriat Comunitar de Siguranță).
Acesta este organizat la nivelul administrației locale și impune o cerință legală pentru o serie de agenții care includ serviciul de poliție, administrația locală, departamentul de eliberare condiționată și autoritățile de sănătate pentru a coopera la dezvoltarea și implementarea unei strategii de reducere a criminalității și a dezordinii în localitatea lor.
[18] G. Stefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, Criminologie et science penitenciaire, Ed. Dalloz, Paris, 1968.
[19] Ilie Pascu, Comentarii „Autorul și participanții” în G. Antoniu ș.a., „Explicații preliminare ale noului Cod Penal. Articolele 1-52”, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 487.
[20] Vintilă Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediției din 1939), Asociația Română de Științe Penale, București, 2000, p. 297.
[21] Peter Joyce, op. cit., p. 29 și urm.
[22] Wayne Morrison, Theoretical criminology from modernity to postmodernity, London, Cavndish Publishing, 1995, p. 134 și urm.
[23] Ion Oancea, op. cit., p. 28 și urm.
[24] Peter Joyce, op. cit., p. 15; autorul apreciază că informațiile referitoare la numărul de infracțiuni săvârșite într-o societate în orice moment sunt furnizate prin statistici referitoare la infracțiuni.
[25] G. Stefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, op. cit., p. 51 și urm.
[26] Peter Joyce, op. cit., p. 15.
[27] Wayne Morrison, op. cit., pp. 168-9.
[28] Peter Joyce, op. cit., p. 21.
[29] Ion Oancea, op. cit., p. 48.
[30] Ibidem, p. 27 și urm.
[31] Coleman C., Moynihan J., Understanding Crime Data: Haunted by the Dark Figure, Buckingam: Open University Press, 1996, p. 16.
[32] Davidson J., Layder D., Methods, Sex and Madness, London, Routledge, 1994, p. 72.
[33] Peter Joyce, op. cit., p. 22.
[34] Philippe Robert, Les comptes du crime, Ed. Le Sycomore, Paris, 1985, p. 5.
[35] Peter Joyce, op. cit., p. 22 și urm.
[36] Flately J., Kershaw C., Smith K., Chaplin R., Moon D., Crime in England and Wales, London: Hime Office Statistical Bulletin, 2009/2010, p. 2.
[37] Peter Joyce, op. cit., p. 25.
[38] Reacția socială informală a societății vizează respingerea comportamentului infracțional al unui individ de către cetățeni și de către opinia publică în timp ce reacția socială formală presupune condamnarea acțiunilor unei persoane de către autoritățile și administrația publică și adoptarea unor măsuri efective în acest sens.
[39] Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, op. cit., 42.
[40] Peter Joyce, op. cit., p. 52 și urm.
[41] Arrington R., 2007, Crime prevention: The Law Enforcement Officer’s Practical Guide, Sudbury, MA: Jones and Bartlett, 2007, p. 151.
[42] Newman O, Creating Defensible Space. New Brunswick, NJ: Rutgers University, Center for Urban Policy Research, 1996, p. 2.
[43] Weatheritt M., Innovations in Policing, London: Croom Helm, 1986, p. 82.
[44] Clarke R., Seven Misconceptions of Situational Crime Prevention in N. Tilley, „Handbook of Community Safety and Crime Prevention. Cullompton”, Devon, Willan Publishing, 2005, p. 57.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.