O nouă etapă în dezvoltarea și consolidarea unei „culturi a salvării și a prevenției în business” în spiritul unui instrument juridic european de tipul hard law. Transpunerea la nivel național a Directivei (UE) 2019/1023

I. ,,Amprenta” pandemiei de COVID-19 asupra reformei legislației în domeniul insolvenței. Efectul „insolvențelor ascunse”

Iată-ne în al doilea an marcat de pandemia globală generată de COVID-19. Activitatea din multe sectoare s-a redus și s-a adaptat parțial la restricțiile pandemiei. Cu toții resimțim însă nevoia de consolidare a procesului de recuperare și relansare. Pentru aceia dintre dumneavoastră care încă vă aflați într-o oarecare formă de blocare, de descurajare, sperăm că veți reuși să identificați o „brumă” de speranță ca urmare a acestei „călătorii” virtuale prin domeniul insolvenței, un domeniu care se bucură de o reală reformă la nivelul fiecărui stat și, implicit, la nivel național, COVID-19 devenind un catalizator al repoziționării imaginii insolvenței în contextul socio-economic actual prin prioritizarea reorganizării, redresării și acordării celei de-a doua șanse debitorilor aflați în dificultate financiară.

Anul 2020 a reprezentat startul unui declin economic și social, dar și startul unei reforme legislative profunde, în special în privința normelor „cheie” ce vizează economia, cum este și domeniul insolvenței, motiv pentru care vom pleca de la premisa că orice criză devine și o oportunitate pentru o reformă semnificativă în societate. Poate că pandemia a declanșat un fenomen de tip „phoenix” în care economia va renaște din „propria-i cenușă”. Un lucru este cert, „cultura salvării” ce poate fi generată de procedura insolvenței este revendicată în prezent chiar de societate, prin nevoia de relansare și resetare. Promovarea acordării „celei de-a doua șanse” debitorului aflat în dificultate financiară nu se mai află doar la stadiul de a da satisfacție unor organisme unionale și internaționale care să străduiesc de mult să o contureze și pe care statele au îmbrățișat-o gradual și au implementat-o timid, ci devine o realitate, care ni se înfățișează mai mult ca oricând și este o a doua șansă și pentru România, o abordare eficientă a instrumentelor juridice oferite de procedura insolvenței devenind esențială pentru reactivarea pârghiilor de progres economic și social.

Nu este o noutate faptul că, atât la nivel unional, cât și la internațional, se promovează cu prioritate măsurile și procedurile de salvare a debitorului aflat în dificultate și de reintegrare în circuitul economic, atunci când acesta poate contribui la „vindecarea” economiei prin onestitate și inovare, întrucât, pe lângă a fi un instrument destinat salvării debitorului îndatorat, aceasta devine și tărâmul unde dreptul se intersectează foarte puternic cu fenomenul economic. Dimensiunea socială trebuie însă „ancorată” în realitatea economică și invers, datorită interdependenței celor două laturi într-un sistem democratic deschis. Noua viziune se desprinde oarecum de dimensiunea pur economică a insolvenței, astfel cum a fost configurată în trecut, prin integrarea în structura acesteia a laturii, sociale și eliminarea treptată a acelui stigmat personal atribuit falitului onest sau nu.

Desigur că instituția insolvenței, prin specificul ei, implică o împletire strânsă și echilibrată între dimensiunea economică și dimensiunea socială, cu respectarea principiilor eticii în afaceri. Mai mult, menționăm că proiectul inițial al Directivei 2019/1023, care urmează să fie implementată până cel mai târziu iulie 2021, a suferit numeroase amendamente tocmai în ideea focusării asupra protecției sociale și identificării unui echilibru al intereselor, în acest sens și avizul Comisiei pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale din data de 05.12.2017 implicând numeroase amendamente, cu următoarele obiective: „să se recunoască responsabilitatea socială a companiei, considerată o organizație socială care produce valoare de muncă, să se ofere lucrătorilor și reprezentanților acestora posibilitatea de a beneficia de un avertisment asupra unei situații economice îngrijorătoare, să se permită accesul la mijloace de analiză și de consiliere, să se pună accentul și pe cazurile în care pensionarii unei companii amenințate cu falimentul sunt potențial afectați (planuri de economii pentru întreprinderi, fonduri de pensii”.

Ca o scurtă trecere în revistă a „amprentei” pe care și-a lăsat-o până în prezent declanșarea pandemiei de COVID-19 asupra „tabloului” legislativ din domeniul insolvenței^[1], ne vom apleca, pe de-o parte, asupra Legii nr. 55 din 15 mai 2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19^[2], în cuprinsul căreia legiuitorul a alocat un număr de articole, am putea spune chiar generos, dedicând Secțiunea a 8-a exclusiv materiei insolvenței, iar, pe de altă parte, asupra Legii nr. 113/2020 privind aprobarea O.U.G. nr. 88/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul insolvenței și a altor acte normative^[3].

Și pentru că încă ne aflăm în perioada stării de alertă, măsurile temporare reglementate de dispozițiile Legii nr. 55/2020 își produc în continuare efectele. Aceste măsuri vizează, printre altele, o suspendare a art. 66 din Codul insolvenței – Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, în sensul că debitorul nu mai are obligația de a formula cerere de deschidere a procedurii de insolvență pe durata stării de alertă, dar nici nu îi este îngrădită această opțiune^[4], legiuitorul lăsând la latitudinea debitorului insolvent posibilitatea de a opta între a solicita deschiderea procedurii, fie pe perioada stării de alertă, fie după expirarea acesteia. Totodată, legea promovează procedurile de prevenție a insolvenței, cu precădere concordatul-preventiv, prin asigurarea unor termene mai mari de elaborare a ofertei de concordat dar și prin condiționarea creditorilor de negocierea prealabilă cu debitorul, dovedită, de altfel, prin înscrisuri, înainte de a solicita deschiderea procedurii de insolvență. Astfel, pe perioada stării de alertă, legiuitorul a adăugat o nouă condiție în sarcina creditorilor pentru a putea solicita deschiderea procedurii de insolvență, și anume dovedirea faptului că au încercat să încheie o convenție de plată cu debitorul. Ca un minus identificat în această reglementare ar fi faptul că regula se aplică doar acelor debitori care, fie și-au întrerupt activitatea total sau parțial ca urmare a măsurilor adoptate de către autorități pe perioada stării de urgență, fie se află sub efectul acestor măsuri și pe perioada stării de alertă, menținute de către autorități în vederea răspândirii virusului SARS-COV. Pe lângă prelungirea unor termene specifice procedurii concordatului preventiv, legiuitorul a optat și pentru prelungirea unor termene ale procedurii de insolvență în sine, respectiv durata perioadei de observație și a planului de reorganizare.

În ceea ce privește Legea nr. 113/2020, aceasta devine practic, „o oglindă” a Legii nr. 55/2020, o serie de măsuri adoptate pe perioada stării de alertă devenind acum măsuri permanente. Modificările mult așteptate și care au produs cel mai mare ecou sunt reprezentate, pe de-o parte, de eliminarea dreptului creditorilor curenți care dețin o creanță peste valoarea-prag, cu o scadență mai mare de 60 de zile, de a executa silit debitorul, iar, pe de altă parte, de eliminarea condiției privind existența unei creanțe fiscale sub 50% din totalul declarat al creanțelor debitorului, în situația în care cererea de deschidere a procedurii de insolvență este introdusă de către acesta. Practic, insolvența și-a recăpătat sensul și scopul pentru care a fost reglementată și s-a pus capăt unui capitol din istoria acestei proceduri, capitol care a însemnat sufocarea cu litigii a instanțelor judecătorești, presiunea exercitată în mod abuziv de către creditorii curenți, în special cei fiscali, creșterea numărului de falimente și pierderea încrederii în procedura insolvenței, care, pentru aproape doi ani, a devenit o procedură incertă.

O altă modificare majoră adusă de Legea nr. 113/2020 a fost aceea privind majorarea valorii-prag, de la 40.000 de lei la 50.000 de lei, cuantum prevăzut atât pentru creditori, cât și pentru debitor în vederea deschiderii procedurii de insolvență. De altfel, valoarea prag a fost majorată la 50.000 de lei și pe perioada stării de alertă în cazul debitorilor care și-au întrerupt activitatea total sau parțial, în baza Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, măsură care acum s-a permanentizat.

Punctăm, de asemenea, o altă modificare care se încadrează în acest cadru al redresării și reglementarea referitoare la înscrierea provizorie a creanțelor fiscale contestate și nesuspendate^[5], anterior acestei reglementări astfel de creanțe fiind înscrise, conform legii, sub condiție rezolutorie, condiție care evident nu afecta creditorul fiscal, întrucât acesta avea dreptul de a participa la distribuiri. În prezent însă, asistăm la o reducere a reglementărilor emise în favoarea creditorilor fiscali, înscrierea provizorie implicând doar o provizionare a sumei datorate^[6], nu și o distribuire a sumei. Pe cale de consecință, o eventuală admitere a contestației creanței fiscale nu va mai presupune repunerea în situația anterioară, respectiv recuperarea de către debitoare a sumei nedatorate, sumă de care se poate folosi util, de exemplu, în perioada procedurii de reorganizare judiciară. Această reglementare contribuie astfel la acordarea celei de-a doua șanse debitorului aflat în dificultate financiară.

Tot pe linia de susținere a planului de reorganizare judiciară și a debitorului implicit, vine și modificarea privind scadența impozitului generat de reducerea creanței la momentul finalizării reorganizării^[7]. Vorbim din nou de problemele fiscale, în sensul că acel hair-cut aplicabil în fundamentarea unui plan de reorganizare și care diminuează din obligații, dă naștere pe de altă parte la creanțe curente, având caracter de venit impozabil la calculul impozitului pe profit^[8]. Ceea ce ajută în susținerea și finalizarea cu succes a unui plan de reorganizare judiciară prin noua reglementare se datorează faptului că se amână scadența obligațiilor noi curente la data sentinței de închidere a procedurii de insolvență și confirmare, practic, a reinserției debitorului în circuitul economic. Noua prevedere legală vizează însă doar debitorii care fac aplicarea procedurii reorganizării de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 113/2020, neproducându-și efectele și asupra debitorilor aflați deja în reorganizare.

Legiuitorul a ales să confere o definiție și convenției de plată, la art. 5 alin. (1), introducând după punctul 12 un nou punct, punctul 12^1, cu următorul conținut: „înțelegerea între debitor și creditor privind stingerea în una sau mai multe tranșe a obligațiilor la alte termene decât cele scadente conform prevederilor contractuale sau legale”, legiferare care, în opinia noastră, nu face altceva decât să sporească gradul de negociere amiabilă între părți și gradul de vizibilitate a unor astfel de instrumente atât de utile care la rândul lor scad gradul de stigmatizare a debitorului insolvent în societate.

Se poate observa că Legea nr. 55/2020 a fost doar startul de reformare legislativă a materiei insolvenței, întrucât o parte din măsurile dispuse inițial doar pentru perioada stării de alertă au fost preluate ulterior de Legea nr. 113/2020, care le-a conferit caracterul definitiv în cuprinsul Codului insolvenței – Legea nr. 85/2014.

În esență, reformarea de ansamblu a Codului insolvenței era urgentă și absolut necesară, legiuitorul român intervenind cu modificări majore și sistematice asupra Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență într-un moment în care situația economică trecea prin cele mai grele încercări și impunea în mod evident schimbări legislative la toate nivelurile, nu doar de nivel macroeconomic.

Totodată, pe lângă a fi o modificare absolut esențială și revendicată de însăși contextul socio-economic actual, aflat în plină criză sanitară, economică și socială, Legea nr. 113/2020 a creat în realitate, cadrul legislativ necesar pentru a transpune la nivel intern Directiva UE 1023/2019 privind cadrele de restructurare, a doua șansă și remiterea de datorie, punând o cărămidă importantă la temelia culturii prevenției în business și acordării celei de-a doua șanse debitorilor aflați în dificultate financiară. Desigur, crearea unei „culturi a salvării”, mai cu seamă a prevenției în business, implică un drum lung și sinuos, care necesită depășirea pragului psihologic, respective a barierei stigmatului falitului pentru a permite în același timp dezvoltarea spiritului antreprenorial.

În literatura de specialitate internațională întâlnim studii recente care au creionat o „hartă” a stigmatului insolvenței ce permite o cercetare în paralel a numeroase jurisdicții contemporane^[9], perspectiva celei de-a doua șanse acordată debitorului aflat în dificultate financiară variind în realitate, funcție de gradul de stigmatizare, ambele fiind elemente comune interdependente în fundamentarea noii viziuni privind asumarea unei culturi a salvării în procedura insolvenței. Astfel, realitatea este că încă ne confruntăm cu stigmatul insolvenței care este omniprezent în societățile moderne, din China și până în Europa și Statele Unite. Se evidențiază faptul că stigmatul falitului este mult mai intens în China și Europa, în special în Europa Continentală, în comparație cu Statele Unite. În general, intensitatea stigmatului falimentului tinde să fie mai scăzută în sistemele juridice anglo-saxone care sunt, în același timp, printre cele mai avansate economii din lume, avem în vedere și cazurile de forum shopping german, numeroase întreprinderi germane mutându-și centrul de interes principal (COMI) în Anglia tocmai datorită unui climat de restructurare mai favorabil. Pe de altă parte, într-un raport al Băncii Mondiale din anul 2013 s-a constatat, de exemplu, faptul că prezența stigmatizării devine foarte problematică și descurajează debitorii onești să apeleze la o procedură de reorganizare judiciară, sistemele de insolvență dând naștere la sentimente profunde de vinovăție și rușine, iar insolvența fiind privită ca un „prejudiciu al reputației” sau o „încălcare a standardelor morale”^[10].

Nu demult^[11], vorbeam despre ceea ce ar fi trebuit să devină cel mai mare val de insolvențe care urma să se deruleze în „cascadă” în majoritatea sectoarelor la nivel național și internațional la finalul anului 2020. Cu toate acestea, în mod paradoxal, conform barometrului COFACE^[12] numărul de insolvențe a scăzut în toate marile economii europene în anul 2020 față de impactul preconizat al crizei COVID-19. În acest sens, în mai 2020, specialiștii din cadrul COFACE prefigurau^[13] faptul că economia se va confrunta cu cea mai mare creștere a insolvențelor din 2009 până în prezent, insolvențele corporate urmând să crească cu o treime la nivel global în 2020 și 2021, comparativ cu anul 2019, la nivel internațional producându-se cea mai mare creștere a insolvențelor din 2009 până în prezent: + 25% în 2020. Pe cale de consecință, care este impactul real al crizei COVID-19? Realitatea este că avem de-a face cu acele „insolvențe ascunse”, insolvențe care în loc să fie prevenite, au fost amânate. De ce? De teama stigmatului. Antreprenorii în dificultate financiară se află în fața unui „fals confort” al măsurilor extinse de legislația temporară privind insolvența, însă multe dintre măsurile de susținere au expirat sau urmează să înceteze, motiv pentru care o „diluare” a anumitor măsuri temporare nu poate duce în final decât la eșecul unei șanse la restructurare și la intrarea direct în faliment. Și aici avem în vedere în primul rând opțiunea acordată debitorilor insolvenți de a solicita sau nu deschiderea procedurii de insolvență pe perioada stării de alertă, mai precis dispozițiile art. 46 din Legea nr. 55/2020, potrivit cărora: „(1) Debitorul aflat în stare de insolvență la data intrării în vigoare a prezentei legi, sau care ajunge în stare de insolvență poate, pe durata stării de alertă, să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus prevederilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, fără a avea însă obligația de a introduce această cerere. La cererea adresată tribunalului va fi atașată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenția de deschidere a procedurii insolvenței”, dispoziții care au fost stipulate în majoritatea statelor europene și nu numai.

Riscul amânării solicitării insolvenței este și mai mare. Amânarea nu este o soluție, mai cu seamă dacă luăm în calcul riscul unor valuri succesive de epidemie de coronavirus, care vor tot bloca tentativa de repornire a economiei și o vor translata. Punctul final al stării de alertă reprezintă un moment greu de estimat în prezent, iar orice amânare a insolvenței nu poate duce decât la creșterea datoriilor și în final la dispariția afacerii din circuitul economic. Declanșarea la timp a insolvenței poate salva debitorul de intrarea în faliment, obiectivul major al societății în general fiind în realitate păstrarea unui mediu economic circular.

Desigur, un alt factor major care a blocat manifestarea efectului de domino al insolvenței în anul 2020 este faptul că, spre deosebire de orice alte crize anterioare, statele au „injectat” masiv lichidități în economie, împiedicând temporar o criză de capital a întreprinderilor. În esență, ar fi trebuit să fim martorii unui val masiv de insolvențe în prezent, însă intervenția statului a creat acea stare de liniște de dinaintea furtunii, permițând debitorilor aflați în dificultate financiară să evite insolvența, cel puțin pentru moment. Potrivit experților^[14], „sistarea treptată a sprijinului de stat va declanșa, în principiu, două tipuri de insolvențe: insolvența companiilor care nu erau viabile nici înainte de criză, dar care erau menținute pe linia de plutire prin măsuri de urgență, și, respectiv, insolvența companiilor slăbite de criză, în special din cauza îndatorării lor excesive”.

Efectul „insolvențelor ascunse” într-o economie vizibil contractată se regăsește în majoritatea statelor, respectiv Germania, Franța, Marea Britanie, Japonia, India, Singapore sau Australia, care au votat inclusiv în primul trimestru al anului 2021 suspendarea obligației de a solicita intrarea în insolvență a companiilor aflate în dificultate financiară, fapt ce permite așa-numitelor companii zombi să-și continue operațiunile, deși, literalmente acestea devin din ce în ce mai fragile, un val de insolvențe „așteptând după colț”. Interesant este că, în perioada cea mai profundă de recesiune, insolvențele au scăzut în toate economiile importante ale zonei euro, cu -38% în Franța, -32% în Italia și -15% în Germania și Spania. De exemplu, toate regiunile franceze au înregistrat o scădere evidentă a numărului de insolvențe în anul 2020, variind de la 34% în Bretania, la 49% în Corsica. Or, conform preconizărilor bazate pe date statistice și simulări^[15], insolvențele din anul 2020 ar fi trebuit să crească cu 19% în Spania, 6% în Franța și Germania, respectiv 7% în Italia. În România, în anul 2020 insolvențele au atins pragul de 5.600, față de 6.000 în anul 2019.

Cu toate că guvernele s-au pregătit să înfrunte un val major de insolvențe în anul 2020, amintirea crizei economice din 2008 fiind încă vie (în România s-au declanșat 24.000 de cazuri de insolvență în anul 2013 ca efect post criză, un număr record) și având în vedere rezultatele dezastruoase ale PIB, majoritatea statelor au pășit de fapt în anul 2021 cu un număr și mai mare de „insolvențe ascunse”. Devine și mai îngrijorător faptul că prin menținerea acestor măsuri de suport, precum moratoriul insolvenței, „insolvențele ascunse” din 2020 nu se vor manifesta nici în anul 2021, vârful fiind atins cel mai probabil în anii următori. Acest val de insolvențe ar putea fi anulat însă dacă ne vom îndrepta mult pe zona de prevenție a insolvenței, sau cel puțin diminuat prin restructurare, mai ales că vom deține cadrul legal necesar pentru a salva și transforma aceste companii zombi în companii profitabile și competitive.

În România, peste 7.000 de companii figurează cu datorii de peste un milion de lei la bugetul de stat, iar datoriile la bugetul de stat continua să crească, cumulând până în prezent 73 miliarde de lei^[16], și ne referim aici la acele companii pilon ale economiei naționale, care vor declanșa un efect de domino absolut ireversibil pe piața românească dacă nu se redresează la timp. Impactul generat nu va fi doar unul economic, ci și social, întrucât aceste companii asigură peste 130.000 de locuri de muncă, locuri de muncă în spatele cărora „pulsează” vieți, familii, iar singura șansă ar fi o procedură de reorganizare judiciară. De punctat, de altfel, faptul că la nivel european peste 200.000 de companii intră anual în faliment, ceea ce implică pierderea a 1,7 milioane de locuri de muncă^[17]. Mai îngrijorător este faptul că la nivel național un sfert din companiile care au atins pragul insolvenței nici măcar nu au încercat să acceseze o procedură de reorganizare, de restructurare, cu atât mai mult o procedură de prevenire a insolvenței. Nici măcar companiile care se află într-o stare de insolvență iminentă nu au apelat încă la o procedură de redresare. Conform unei analize CITR, 57% dintre debitorii aflați în dificultate financiară au amânat în medie timp de 3 ani accesarea unei proceduri de reorganizare judiciară, cu toate că o astfel de experiență nu poate fi decât în beneficiul debitorului, întrucât contribuie la dezvoltarea laturii privind arta negocierii, componentă extrem de importantă a antreprenoriatului, în general, și a culturii prevenției în business, în special^[18]. Așa cum subliniam mai sus, realitatea este că sunt foarte mulți antreprenori care se simt descurajați să reia o afacere din cauza stigmatelor sau discriminării cu care se confruntă după un faliment, pornind la drum cu un „steag roșu” în mână, doar 8% dintre antreprenori având curajul să pornească o nouă afacere. De altfel, datele statistice disponibile arată că în România reorganizările ating un procent de doar 6% din totalul insolvențelor, de unde și egalitatea care se pune între insolvență și faliment. Micii antreprenori nici măcar nu cunosc avantajele procedurii reorganizării judiciare, care face parte din procedura insolvenței, cu atât mai mult posibilitatea accesării procedurilor de prevenire a insolvenței, precum concordatul preventiv.

Spuneam că pandemia a dat startul unei schimbări a percepției, prin care umanitatea a suportat „noul” mai ușor din nevoia de adaptare, digitalizarea a atins cote de neimaginat, legislația a suportat o modelare surprinzător de rapidă, ceea ce ne face să credem că și cultura celei de-a doua șanse și a prevenției în business poate „prinde rădăcini” solide pe fondul crizei sanitare, sociale și economice. De ce? Pentru că privim lucrurile mult mai în profunzime. Este șansa noastră spre a face trecerea la un nou capitol al mediului de afaceri prin eliminarea stigmatului insolvenței și dezvoltarea spiritului de negociere. În esență, șansa de supraviețuire a companiilor va depinde de viteza cu care acestea reacționează la semnalele de avertizare, la opțiunile oferite de legislație, folosind toate informațiile relevante într-un mod alert și adaptându-se în permanență la scenariile socio-economice imprevizibile și oscilante.

Antreprenorii ar trebui să aibă în vedere în primul rând prevenția insolvenței, transparența și negocierea fiind mult mai utile decât ascunderea „sub preș” a realității economice și a lipsei de capital. Avem nevoie desigur de o schimbare a percepției asupra debitorului insolvent și a viziunii ce ține de esența culturii noastre puternic amprentată de ideea de culpă impardonabilă a falitului.

Considerăm că la nivel național ne bucurăm deja de un cadru legislativ suport al debitorului în dificultate financiară destul de solid, modern și generos, care va fi un cadru și mai extins pe partea de restructurare și a doua șansă urmare transpunerii Directivei UE 2019/1023. Se impune totuși promovarea masivă a acestor mecanisme în mediul de afaceri, precum și dezvoltarea educației financiare și a laturii privind consilierea de specialitate pentru ca astfel de norme să-și atingă finalitatea, societatea neatingând încă maturitatea necesară în această zonă ce vizează acordarea celei de-a doua șanse debitorului.

Paleta de soluții în zona de restructurare s-a diversificat și se află într-o continuă „efervescență” legislativă. Dacă luăm însă exemplul Ordonanței Guvernului nr. 6/2019 privind instituirea unor facilități fiscale^[19], ne întrebăm câți dintre debitorii cu datorii la bugetul de stat, în special IMM-uri, au cunoscut beneficiile și au transmis notificări organului fiscal până la data de 31 martie 2021 pentru a apela la restructurarea datoriilor în baza acestui mecanism juridic?

Mediul de afaceri primește însă o nouă șansă de a se „agăța” de orice formă de restructurare, o șansă neașteptată, posibilitatea accesării procedurii de restructurare și eșalonare la plată a datoriilor la stat fiind prelungită, într-un ultim moment, în baza O.U.G. nr. 19/2021 privind unele măsuri fiscale, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul fiscal^[20], reglementare care a intrat în vigoare la data de 29 martie 2021. Potrivit ultimelor modificări aduse Ordonanței nr. 6/2019, contribuabilii pot notifica organul fiscal cu privire la restructurarea obligațiilor bugetare până la data de 30 septembrie 2021, iar solicitarea și depunerea efectivă a planului de restructurare, împreună cu testul creditorului privat prudent, până cel târziu la data de 31 ianuarie 2022. Actuala reglementare vine cu prioritate în ajutorul debitorilor care nu s-au încadrat în termen pentru a notifica organul fiscal în vederea restructurării obligațiilor bugetare, respectiv 31 martie 2021. În acest sens, este foarte important de punctat faptul că pentru debitorii care au notificat deja organul fiscal până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 19/2021 și care nu depun planul de restructurare până la data de 30 iunie 2021, executarea silită începe sau continua. Mai mult, depunerea unei noi notificări până la data de 30 iunie 2021 sau după această dată nu mai produce efecte. Considerăm că pentru debitorii care au notificat deja organul fiscal până la data de 31 martie 2021 apare doar posibilitatea de a depune planul de restructurare până la data de 31 ianuarie 2022, întrucât, potrivit art. VIII, teza finală, din O.G. nr. 6/2019, astfel cum a fost modificată, „în situația în care solicitarea de restructurare este depusă după începerea executării silite, aceasta se suspendă de la data depunerii solicitării de restructurare”. Pe cale de consecință, depunerea planului de restructurare chiar și după data de 30 iunie 2021 de către debitorul care a notificat organul fiscal până la data de 31 martie 2021, va fi luată în considerare, fiind suspendată de drept și executarea silită începută.

Pe scurt, procedura reglementată de O.G. nr. 6/2019 implică anularea unor obligații bugetare principale până la 50% din totalul acestora^[21], înlesnirea la plată fiind eșalonată pe o perioadă de 7 ani, cu posibilitatea prelungirii în condițiile legii, măsuri pe care le considerăm eficiente și în acord cu propunerile legislative la nivelul Uniunii Europene, în sensul în care Directiva UE 2019/20123 privind cadrele de restructurare, stabilește la art. 20 în sarcina statelor membre „de a se asigura că întreprinzătorii insolvenți au acces la cel puțin o procedură care poate să conducă la o remitere completă de datorie, iar în cazul statelor membre în care remiterea completă de datorie este condiționată de o rambursare parțială a datoriei de către întreprinzător să se asigure că obligația de rambursare aferentă se bazează pe situația specifică a întreprinzătorului și, în special, că ea este proporțională cu venitul și activele urmăribile sau disponibile ale întreprinzătorului în perioada premergătoare remiterii de datorie și că ține seama de interesul echitabil al creditorilor”.

Similar procedurii de reorganizare judiciară specifică insolvenței, O.G. nr. 6/2019 implică eșalonarea anumitor obligații bugetare, în condițiile întocmirii unui plan de restructurare și aplicării unui test al creditorului privat prudent, realizate de un expert independent. Printre avantajele apelării la Ordonanța nr. 6/2019 se numără păstrarea dreptului de administrare, posibilitatea companiei de a deveni eligibilă în vederea accesării de credite, suspendarea executărilor silite dar și posibilitatea de a accesa și alte măsuri de redresare, respectiv procedurile de prevenire a insolvenței reglementate de Legea nr. 85/2014. Practic, debitorul poate accesa mecanisme juridice complexe, în baza cărora pot fi restructurate datorii diferite, nu doar cele bugetare, ceea ce conduce la posibilitatea restructurării debitorilor în baza unor proceduri diverse și avantajoase prin care să fie prevenit falimentul.

Desigur, dacă ne raportăm la o compatibilitate strict între procedura de insolvență și procedura de restructurare stabilită de Ordonanța nr. 6/2019, constatăm, la o primă analiză, că cele două se exclud, art. 2 din Ordonanță stabilind ca și condiție de accesare a procedurii de restructurare tocmai ca debitorul să nu se afle în procedura insolvenței potrivit Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. Cu toate acestea, jurisprudența a creat deja un precedent ce vizează o posibilă compatibilitate între cele două proceduri și acesta este doar începutul pe care putem miza. Astfel, prin Decizia civilă nr. 279/A din 30 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. 5825/30/2018/a10, Curtea de Apel Timișoara^[22] a precizat că respectiva condiționalitate este impusă doar de Capitolul I din Ordonanță – Instituirea unor măsuri de restructurare a obligațiilor bugetare restante la 31 decembrie 2020 – în cazul debitorilor care au datorii în cuantum mai mare sau egal cu suma de un milion lei. Pe cale de consecință, pentru societățile care intenționează să uzeze de prevederile Capitolului II din Ordonanță – Anularea unor obligații accesorii – pentru că nu au datorii la bugetul general consolidat în cuantum mai mare sau egal cu suma de un milion de lei, legiuitorul nu a mai impus condiția de la lit. c) a alin. (1) al art. 2 din O.G. nr. 6/2019, respectiv să nu se afle în procedura insolvenței potrivit Legii nr. 85/2014, pentru a beneficia de această formă de facilitate fiscală. Pe cale de consecință, Ordonanța nr. 6/2019 devine accesibilă și debitorilor aflați în procedura de insolvență, doar în contextul aprobării în condițiile legii de către creditori și doar cu privire la obligațiile bugetare accesorii.

Finalmente, în opinia noastră toate companiile eligibile ar trebui să profite de acest context favorabil în vederea reechilibrării propriului business, cu atât mai mult cu cât astfel de ocazii cheie în restructurare, în special prin susținerea de către creditorul fiscal, nu apar tot timpul și cu siguranță se vor resimți beneficiile ulterior. Un exemplu concret este compania ROMAERO, care a beneficiat de anularea a 50% din debitul principal, respectiv 100% din accesoriile acumulate de-a lungul timpului, ceea ce reprezintă o reducere a îndatorării cu peste 255 mil. de lei. Avantajele imediate ale companiei sunt faptul că aceasta devine bancabilă, poate participa la toate licitațiile publice organizate de instituțiile publice românești și poate funcționa la parametrii optimi pentru a fi competitivă pe piață și a miza pe profit^[23].