Noul Cod civil. Plata – principalul mod de stingere a obligației
Gabriel Tița-Nicolescu - aprilie 1, 2017Abstract. The New Civil Code regulates the methods of payment obligation discharge in Title VII, called Discharge of obligations (art. 1.615-1.634 NCC). The first article of this title lists the methods of obligation discharge; according to the law, the obligations are discharged by payment, offset, merger of rights, remission of a debt, failure of performance due to an Act of God, as well as by other means expressly provided by law (art. 1.615). The current legal listing is not comprehensive (implying other discharge methods) and it is not quite judicially rigorous as compared to the preceding regulation (art. 1.091 The Civil Code of 1864), which stated that the statute of limitations, termination or nullity all lead to the discharge of obligations; therefore, the provisions of the old Civil Code were closer to those of the Civil Code of Quebec, which, in terms of methods of payment obligation discharge, lists the lapse of time, novation, statute of limitations, offset, merger of rights, remission of a debt, failure of performance due to an Act of God and the discharge of debtor (art. 1.671 C.C.Q.). Although the old provision was not wrong, we believe that the current Civil Code makes the matter more accessible by listing and approaching separately only the main methods of obligation discharge that have not been regulated in other chapters of the Civil Code. The other methods provided by law, namely the nullity, statute of limitations, termination of contract for guilty failure of performance (termination/cancellation) and the novation are regulated separately and quite comprehensively; we have already dealt with some of them and will be dealing with the rest in this chapter.
By examining all the methods of obligation discharge listed above we may notice that the logical and natural performance of an obligation is by payment. Starting from the idea that any agreement requires at least one of the signing to perform a specific obligation as it is described in the contract, as well as that such obligation shall be performed naturally, in kind and willingly by the party thereunder, we will talk about the principle applicable in this matter, namely about the payment, the main method of performing an obligation.
Keywords : performance of obligation, payment, terms of payment, methods of obligation discharge.
1. Considerații introductive. Plata este definită, așadar, ca fiind acțiunea prin care debitorul unei obligații își îndeplinește această obligație prin executarea de bună-voie a prestației datorate. Rezultă de aici condiția esențială a plății, și anume existența unei datorii, cerință impusă de lege pentru că aceasta stă la baza noțiunii despre care discutăm în acest material. Pe care de consecință, plata nu este valabilă dacă s-a efectuat, din eroare, fără să existe vreo datorie[1], urmând a fi întotdeauna restituită de către creditor (cu excepția obligațiilor naturale, care au fost executate de bună-voie); această obligație de restituire poartă numele de plata lucrului nedatorat și constituie un izvor distinct de obligații, făcând obiectul unei materii diferite de instituția contractului ca izvor de obligații, întrucât plata nedatorată (reglementată de art. 1.341-1.344 NCC) este un fapt juridic licit, alături de gestiunea de afaceri și îmbogățirea fără justă cauză.
Prin plată se înțelege atât remiterea unei sume de bani (sensul strict al noțiunii), cât și executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației (sensul larg al noțiunii). Cu titlu de exemplu, într-un contract de vânzare, folosim sensul larg al noțiunii de plată, atât atunci când ne referim la plata prețului bunului de către cumpărător, cât și atunci când ne referim la transmiterea bunului de către vânzător, iar într-un contract de locațiune, plata reprezintă chiria ce trebuie plătită de locatar, dar și obligația esențială a locatorului de a asigura locatarului folosința liniștită și utilă a bunului închiriat; chiar și în contractele unilaterale, cum ar fi, de pildă, în contractul de comodat, plata obligației asumate de către comodatar se face prin restituirea bunului către comodant, dar și prin îndeplinirea exactă a obligației sale legale de se îngriji de bunul primit în comodat. Debitorul trebuie să facă, potrivit legii, toate demersurile necesare pentru plata obligației asumate (în sensul larg al noțiunii), inclusiv să suporte cheltuielile în lipsă de stipulație contrară.
În Codul civil Quebec, plata este primul capitol din titlul referitor la executarea obligațiilor, ca și în Codul nostru civil. Aproape toată reglementarea noastră urmează fidel dispozițiile legii canadiene, însă câteva influențe, unele dintre acestea importante, provin și din codificarea frecvent folosită ca sursă de inspirație în materie de drept contractual, și anume Principiile Dreptului European al Contractelor (PECL).
2. Subiectele plății
2.1. Precizări prealabile. O primă chestiune importantă de clarificat este, în această materie, problema legată de subiectele plății, mai exact, lămurirea aspectelor legate de persoana care trebuie să efectueze plata și, respectiv, de persoana care trebuie să primească plata. Termenii folosiți strict în materia instituției juridice a plății, ca mod de stingere a obligațiilor, sunt solvens, respectiv accipiens.
În limbajul juridic însă, termenii frecvent și corect uzitați sunt cei de debitor și creditor, pe care-i preferăm și noi, întrucât îi întâlnim și în alte domenii, cum ar fi în economie sau în contabilitate.
Câteva precizări trebuie făcute din acest punct de vedere.
2.2. Cine poate face plata. Legea stabilește, cu caracter de principiu, faptul că plata poate fi făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație; cu alte cuvinte, reținem că orice persoană poate face plata.
Așadar, în primul rând, plata poate fi făcută de către debitor dar, în aceeași măsură, plata poate fi făcută și de către alte persoane obligate alături de către debitor, cum ar fi, de pildă, de către un codebitor, de către fidejusor sau de către garanții reali ai debitorului. Plata poate fi făcută, de asemenea, și de persoanele care un interes de a plăti în locul debitorului, cum ar fi, de pildă, în cazurile exprese de subrogație legală, dar, în aceeași măsură, plata poate fi făcută și de către o persoană neinteresată, cum ar fi în cazul subrogației consimțite de creditor.
Prin excepție, există trei situații posibile în care plata poate fi făcută numai de către debitor, și anume atunci când:
– Natura obligației impune executarea plății de către debitor; este vorba despre cazul obligațiilor intuitu personae, adică al convențiilor încheiate strict în considerarea persoanei cu care s-a contractat. De pildă, un contract de editare a unei opere literare poate fi executat prin plată doar de către autorul operei (numai acesta fiind cel care poate preda manuscrisul editurii) sau un contract de realizare a unei opere de artă (pictură, sculptură), care a avut ca temei esențial tocmai calitățile artistice ale artistului, ori, în fine, contractul de asistență juridică, prin care avocatul, personal, se obligă să își îndeplinească obligațiile (serviciile sale pot fi însă prestate și de către un alt avocat, prin substituire, atunci când clientul și-a dat acordul) etc.;
– Părțile au prevăzut expres în contract că plata poate fi făcută numai de către debitor;
– Debitorul l-a încunoștințat pe creditor, înainte de momentul plății, despre faptul că se opune la plata făcută de un terț. Este posibil ca debitorul să nu fie de acord, din anumite motive, ca plata să fie făcută de un terț, lucru firesc de altfel, având în vedere că debitorul este cel obligat la plată; în acest caz, dacă obligația nu este intuitu personae și nici contractul nu prevede că plata poate fi făcută doar de debitor, debitorul va trebui să-l notifice în scris pe creditor despre acest lucru. Totuși, şi în acest caz, creditorul va avea dreptul să primească plata, atunci când neprimirea plății l-ar prejudicia.
Așadar, ca principiu, cu cele trei excepții arătate, creditorul este obligat să primească plata făcută de un terț; în cazul în care refuză, terțul plătitor va putea uza, ca orice debitor, de procedura prevăzută de lege, în sensul ca îl va putea pune în întârziere pe creditor (art. 1.510 NCC), după care va putea face oferta de plată urmată de consemnațiune prin executorul judecătoresc sau în fața instanței (art. 1.005 și urm. NCPC).
În fine, cu privire la persoanele care pot efectua plata, mai precizăm că cel care plătește trebuie să aibă capacitate la data plății; cu toate acestea, debitorul care a executat prestația datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării.
2.3. Cine poate primi plata. Dacă orice persoană are dreptul de a efectua plata în locul debitorului, chiar fără a justifica un interes, nu același lucru se poate spune despre creditor. Vom lămuri aici aspectele legate de persoana care poate primi plata.
Evident, cu caracter de principiu, plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său (legal sau convențional), persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanță să o primească. În primul rând, creditorul este îndreptățit la plata. Apoi, moștenitorii creditorului, tutorele creditorului, mandatarul creditorului pot primi plata. În fine, instanța poate desemna o persoană să primească plata, cum este, de pildă, cazul popririi.
În mod excepțional, în cazul în care plata este făcută unui terț, adică unei alte persoane decât creditorul, aceasta este valabilă, debitorul fiind liberat, prin urmare, de obligație doar în următoarele situații:
– atunci când este ratificată de către creditor; într-un astfel de caz, ratificarea atrage calitatea de mandatar al creditorului, însă este necesar ca ratificarea să fie expresă și să nu fie pusă la îndoială;
– dacă cel care a primit plata devine ulterior titularul creanței; de pildă, în cazul cesiunii de creanță, dacă cesionarul sau dobânditorul creanței primește plata, datoria se stinge (în acest caz, valabilitatea plății este supusă unei condiții suspensive);
– atunci când a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanțe liberatorii semnate de creditor; această ipoteză este menită să-l protejeze pe debitor, care, de bună-credință fiind, a primit, în schimbul plății, o chitanță eliberată de creditor, plata fiind valabilă, în privința debitorului, chiar dacă, ulterior, chitanța se dovedește a nu fi valabilă (fiind aplicabil și principiul aparenței în drept);
– atunci când plata profită creditorului; practic, creditorul are posibilitatea legală de a considera că plata făcută unui terț este și în alte situații valabilă decât în cele menționate mai sus, adică atunci când îi profită acestuia, de pildă, atunci când se plătește unei persoane terțe care avea o creanță față de adevăratul creditor;
– când plata este făcută unui creditor aparent, cum ar fi cazul în care se plătește unui cesionar care a dobândit creanța în temeiul unui contract de cesiune ulterior anulat; potrivit legii, plata făcută cu bună-credință unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabilește că acesta nu era adevăratul creditor (creditorul aparent este ținut însă să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestațiilor).
Cel care primește plata – fie el creditor sau terță persoană, după precizările făcute – trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu. Plata făcută unui creditor care este incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în măsura în care profită creditorului.
3. Diligența cerută în executarea obligațiilor prin plată. Cel mai controversat aspect legat de condițiile plății îl reprezintă diligența pe care trebuie să o manifeste debitorul cu privire la plata efectuată. Din fericire, actuala reglementare (art. 1.480 NCC) reglementează expres (însă totuși, inevitabil, în termeni interpretabili), din acest punct de vedere, modul de apreciere a obligațiilor asumate de către debitor, în sensul că acesta este ținut să își execute obligațiile cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel, instituind, de asemenea, o diligență „specială” de care trebuie să dea dovadă profesionistul.
O primă observație importantă este aceea că întinderea plății ce trebuie efectuată de către debitor se face, așa cum am arătat deja, prin referire la noțiunea mai largă de obligație; obligația – lato sensu – trebuie executată cu diligența unui bun proprietar, și nu doar plata unei sume de bani (stricto sensu), concept mai puțin cuprinzător. Din această clarificare a domeniului de aplicare decurg, în mod automat, o serie întreagă de consecințe juridice și reguli aplicabile.
Apoi, reținem regula generală expresă – chiar dacă oarecum ambiguă – potrivit căreia debitorul trebuie să acționeze ca un bun proprietar în cazul executării oricărei obligații contractuale, dar și regula specială de „cuantificare” a atitudinii debitorului în cazul unor obligații inerente unei activități profesionale, caz în care diligența se apreciază ținând seama de natura activității exercitate. Observăm, așadar, aici două situații posibile, pe care le putem deduce din dispozițiile legale actuale ca fiind stabilite în funcție de gradul de apreciere concretă a obligației asumate:
– Diligența cerută unui bun proprietar (regula) sau diligența pe care debitorul ar manifesta-o în propriile sale afaceri sau în păstrarea propriilor sale bunuri. Se pot lua, de pildă, ca etalon de raportare, aplicațiile practice legale, cum ar fi diligența pe care trebuie să o manifeste mandatarul într-un contract de mandat, sau, în dreptul societar, obligația membrilor organelor de administrare ale unei persoane juridice de a acționa exclusiv în interesul acesteia, cu prudența și diligența cerute unui bun proprietar.
– Diligența cerută unui profesionist (excepția), o prudență și diligență specială, pe care trebuie să o manifeste, de pildă, depozitarul remunerat pentru depozit, depozitarul profesionist ori depozitarul căruia i s-a permis să se folosească de bunul depozitat.
Legea mai face și o altă delimitare importantă între două tipuri de obligații despre care am vorbit şi la capitolul privind clasificarea obligațiilor, unde, ne reamintim, una dintre clasificările importante se făcea între obligații de mijloace și obligații de rezultat. Actualul Cod civil reglementează în mod expres cele două categorii de obligații, oferind, cu caracter conceptual, trăsăturile definitorii ale acestora, precum și criterii suplimentare de delimitare ce pot fi aplicate în cele două situații. Esența și scopul delimitării celor două categorii de obligații este tocmai instituirea unui element mai concret pentru aprecierea și individualizarea diligenței pe care trebuie să o manifeste, într-un caz dat, debitorul, în executarea unei obligații.
Obligațiile de rezultat sunt cele în temeiul cărora debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis, iar obligațiile de mijloace sunt cele în temeiul cărora debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis. Obligațiile de rezultat reprezintă (și ar trebui să reprezinte) regula în materia dreptului contractual. În schimb, obligațiile de mijloace ar trebui să constituie excepția, întrucât vorbim doar despre o îndatorire de diligență abstractă asumată de către debitor, ceea ce înseamnă că, potrivit sensului dat de Dicționarul explicativ al limbii române, acesta trebuie să-și dea toată sârguința, toată silința pentru a atinge un anumit rezultat; neatingerea rezultatului nu atrage de drept răspunderea debitorului, întrucât acesta nu este prezumat a fi în culpă pentru neexecutarea obligației.
Uneori este foarte simplu de stabilit dacă legea instituie în sarcina unei persoane o obligație de mijloace sau, dimpotrivă, o obligație de rezultat. De pildă, constituie o obligație de mijloace activitățile desfășurate de persoanele care exercită profesii autorizate sau liberale sau obligațiile asumate în contractul de transport cu titlu gratuit, care atrag pentru transportator, în principiu, doar o obligație de prudență și diligență [art. 1.958 alin. (2) NCC]. Alteori însă, este mai complicat de a delimita natura obligației asumate, aspect esențial care vizează însăși răspunderea debitorului, dat fiind că, așa cum am văzut, pe tărâmul răspunderii civile contractuale, culpa este prezumată în cazul neexecutării unei obligații de rezultat.
În fine, tot cu un caracter evident de noutate, actualul Cod civil enumeră patru criterii pe care le putem folosi pentru a stabili dacă o obligație este de mijloace sau de rezultat, și anume: modul în care obligația este stipulată în contract (în opinia noastră, nu se poate stabili, prin acordul părților, natura obligației contractuale – de rezultat sau de mijloace –, însă se poate nuanța diligența cerută debitorului), existența și natura contraprestației și celelalte elemente ale contractului (se poate ține cont, de pildă, de caracterul oneros sau gratuit al obligației corelative), gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului și, în fine, influența pe care cealaltă parte o are asupra executării obligației. Criteriile legale, deși binevenite, sunt, după părerea noastră, în continuare, destul de ambigui.
[1] Observăm o mică diferență între vechea reglementare legală și actualul cod civil în ceea ce privește condiția esențială a plății. Astfel, art. 1.092 Cod civil 1864 preciza expres că ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii, chestiune care nu mai este reluată de art. 1.470 NCC. Nu înțelegem de ce nu s-a menținut, cu caracter de principiu, obligația de restituire a plății efectuate fără existența unui debit, cu atât mai mult cu cât textul legal corespunzător din sursa noastră principală de inspirație, este cât se poate de clar (sublinierile ne aparțin): „Every payment presupposes an obligation; what has been paid where there is no obligation may be recovered. Recovery is not admitted, however, in the case of natural obligations that have been voluntarily paid” (art. 1.554 C.C.Q.).
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.