Modalități în care instanța de tutelă valorifică principiul interesului superior al copilului

Conflictele care au loc între membrii unei familii sunt extrem de intense și pline de încărcătură emoțională, manifestându-se uneori pe parcursul a mai multor ani sau chiar zeci de ani de zile. Acestea au ca și consecință periclitarea și adesea distrugerea armoniei familiale, și nu doar în situații izolate, din nefericire, conduc la dezvoltarea unor afecțiuni de natură psihică pentru părțile implicate în conflict. Acest gen de ciocniri de interese specific relațiilor de familie afectează nu doar părinții implicați în cearta respectivă, dar mai ales minorii care pot lua parte în aceste dispute fără voia lor, atât ca fini observatori, cât și ca „obiect” al disputelor. În plus, uneori copiii trăiesc perioade îndelungate în medii conflictuale și asistă la o serie de manifestări nesănătoase, prin impunerea anumitor comportamente^[1]. Unii dintre aceștia, adulții zilei de mâine, sunt supuși riscului de a adopta, în mod involuntar, anumit tip de atitudine, fie aceasta ofensivă sau defensivă, ca formă de autoapărare, întrucât nu cunosc un alt tip de comportament sau nu au fost educați să adopte un alt mod de răspuns la conflict. Astfel, se perpetuează reacții și moduri de funcționare deficitare.

Modalitățile de gestionare, în general, și de soluționare, în special, a acestor conflicte prezintă o serie de particularități, având ca elemente esențiale și ca finalitate restabilirea comunicării, dar și a relației dintre părțile aflate în conflict, întrucât acestea, fiind membrii aceleiași familii, este necesar ca în perspectivă să fie capabili relaționeze și să interacționeze ca părinți, chiar dacă raporturile dintre soți se vor stinge, în multe situații.

Încă din vremea dreptului roman au fost create unele mecanisme juridice având ca finalitate asigurarea echilibrului în interiorul familiei, ceea ce susținea într-o oarecare măsură și stabilitatea socială. Dreptul roman reglementa, așadar, protecția juridică a familiei ca fiind un sistem complex, responsabil cu asigurarea funcționalității relațiilor dintre pater familias și membrii familiei sale. Avem în vedere nu doar relațiile dintre soți, ci și cele părinți-copii, cu un impact deosebit asupra evoluției minorilor.

Care considerăm că ar fi variantele alternative expunerii problemelor de familie în fața instanței de judecată?

Pe de o parte, consultarea unui terapeut specializat în astfel de divergențe, în stadiul în care este încă posibilă împăcarea soților, doar că acestea nu cunosc pârghiile care le-ar fi utile, iar prezența unui terț obiectiv ar fi una extrem de benefică. Există, de pildă, psihologi care se axează nu doar pe problemele de cuplu, ci și pe relaționarea părinte-copil.

Credem, totodată, într-un rezultat eficient al procedurii medierii, cât timp este găsit un specialist implicat și doritor să ajute. Avem în vedere și cadrul legal al acestei proceduri, care reflectă unele caracteristici de bază. În primul rând, orice înțelegere aparține în mod exclusiv părților care participă la această procedură. Mediatorul nu poate să influențeze termenii sau condițiile prin care se stabilește o soluție comună a părților^[2]. O trăsătură de bază este confidențialitatea, reglementată de dispozițiile art. 32 din Legea nr. 192/2006, privind organizarea și exercitarea profesiei de mediator, care statuează că: „mediatorul este obligat să păstreze confidențialitatea informațiilor de care ia cunoștință în cursul activității sale de mediere, precum și cu privire la documentele întocmite sau care i-au fost predate de către părți pe parcursul medierii, chiar și după încetarea funcției sale”. Este semnat un acord de confidențialitate, care este aplicabil tuturor informațiilor ce ar putea fi transmise de către părți în desfășurarea medierii.

Pe de altă parte, prin raportare la prevederile art. 30 alin. (2) din Legea menționată anterior, „mediatorul trebuie să conducă procesul de mediere în mod nepărtinitor și să asigure un permanent echilibru între părți”, astfel că părțile implicate beneficiază de drepturi egale. Chiar dacă s-ar ivi o situație ipotetică, de exemplu, manifestarea unui soț abuziv sau alienator, în care raportat la moralitate, s-ar impune aceasta, niciuna dintre părți nu poate fi favorizată sau defavorizată de către profesionistul în mediere, iar rezultatul aparține în integralitatea lui părților. Această imparțialitate este garantul unui aspect extrem de important, și anume acela că nu doar întreaga negociere, ci însuși rezultatul aparține părților, fiind favorabil ambelor. De asemenea, în cuprinsul prevederilor art. 31 din aceeași Lege se regăsește principiul neutralității, exprimat astfel: „mediatorul are obligația să refuze preluarea unui caz, dacă are cunoștință despre orice împrejurare ce l-ar împiedica să fie neutru și imparțial (…)”. Concluzionăm că persoana care poartă discuțiile cu părțile implicate este obligată să manifeste neutralitate pe tot parcursul disputelor. Acesta se situează undeva în exteriorul conflictului, expunându-le părților posibilitățile și modalitățile în care se va ajunge la un acord care să aducă beneficii tuturor^[3]. De asemenea, se poate observa că legiuitorul a acordat atenție sporită soluționării pe cale amiabilă a conflictelor de familie, având în vedere dorința de a proteja relațiile de familie.

Care sunt reperele pentru definirea „interesului superior al copilului”?

În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, sunt fundamentale anumite aspecte. Așadar, în cauza Pascal contra României^[4] este ilustrat faptul că „dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al «vieţii de familie» în sensul art. 8 din convenţie”^[5].

Dintr-o altă perspectivă, este subliniat și faptul că scopul esenţial al art. 8 este de a proteja persoanele particulare împotriva actelor arbitrare ale autorităţilor publice, aceasta având în vedere cu precădere sfera relațiilor de familie care sunt reglementate. Pe de altă parte, se arată că în cauzele care privesc punerea în aplicare a dreptului de vizită al unuia dintre părinţi, statul are o obligaţie de mijloace, nu una de rezultat. Extrem de relevant este paragraful 71 din cuprinsul acestei hotărâri, unde se arată că participarea activă a părinţilor în acţiunile care îi privesc pe copii este obligatorie în temeiul art. 8 din convenţie^[6] pentru a asigura protecţia intereselor acestora şi că, în cazul în care un reclamant solicită punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, atât comportamentul acestuia, cât şi cel al instanţelor, reprezintă un factor relevant ce trebuie luat în considerare. În ceea ce privește modalitatea concretă de aplicare a principiilor statuate într-o cauză particulară, instanța europeană subliniază că se efectuează o analiză pentru a se observa dacă, în lumina principiilor relevante din jurisprudenţa sa, măsurile luate de autorităţile române au fost avut caracter adecvat şi eficient.

Ceea ce privește în mod direct judecătorul fiecărei cauze cu elemente de dreptul familiei este aspectul dacă a fost realizat un echilibru just între diversele interese implicate, şi anume interesul copilului şi al mamei, cel al reclamantului şi interesul general de a asigura respectarea statului de drept.

Aici intervine rolul judecătorul național, care contrabalansează toate aceste tipuri de interese, întrucât niciunul dintre ele nu poate fi neglijat. De pildă, obligaţia de a lua măsuri pentru a facilita contactul dintre părinte și copilul său minor nu este una absolută și în același timp, aceasta este o obligaţie de mijloace, nicidecum de rezultat. Nici nu ni s-ar părea firească o altă încadrare a acestei obligații, fiindcă pe de o parte nu considerăm că ar putea fi reglementată o astfel de instituție pe planul dreptului intern, iar pe de altă parte avem în vedere și subiectul vizat, respectiv subiectul raporturilor de dreptul familiei.

În continuare, în cauza Amanalachioai contra României^[7], Curtea analizează existenţa unei ingerinţe, starea de fapt constând în aceea că reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine înapoierea copilului şi de a-şi exercita drepturile părinteşti asupra acestuia, în condițiile în care minora locuia cu bunicii săi^[8]. Este sesizat aspectul că hotărârile judecătorești pronunțate şi totalitatea procedurilor urmate de reclamant în urma refuzului bunicilor de a restitui copilul constituie o „ingerinţă”, în sensul paragrafului 2 al art. 8 din Convenţie, în măsura în care ele îl împiedică pe reclamant să se bucure de exercitarea autorităţii sale părinteşti şi de dreptul de a-şi păstra fiica, aspect cu care instanța europeană este de acord. Așadar, sunt observate trăsăturile ingerinței, pentru a se putea concluziona dacă aceasta se transformă ori nu în final într-o încălcare a articolului 8 al Convenției. Se are în vedere, pentru stabilirea caracterului justificat al ingerinţei, modul în care sunt ilustrate în speța de drept intern caracteristicile „prevăzută de lege” şi „scop legitim”.

Relevant în ceea ce privește noţiunea deosebit de complexă de „interes superior al copilului”, în viziunea Curții, este și aspectul că textul articolului art. 103 din Vechiul cod al Familiei^[9], temeiul legal în vigoare la acel moment nu prevedea, la luarea unei asemenea măsuri, garanţii pentru protejarea drepturilor principalelor părţi în cauză, şi anume ale părinţilor şi ale copilului, împotriva arbitrarului. Pentru aceste motive, Curtea va porni de la principiul că ingerinţa în discuţie era „prevăzută de lege”. Totuşi, marja de apreciere a autorităţilor interne, şi în mod deosebit cea a instanţelor, în interpretarea şi aplicarea legii, va fi luată în considerare în analiza conformităţii măsurii litigioase cu cerinţele de just echilibru^[10]. Este prezumat, așadar, că măsura litigioasă urmărea un scop legitim în raport cu al doilea paragraf al art. 8 din Convenția europeană, şi anume protecţia drepturilor şi libertăţilor altora, întrucât o măsură echitabilă nu poate să reflecte în mod limitativ respectarea libertății unei părți, cât timp ar fi periclitată ori încălcată libertatea altei părți implicate în cauza respectivă.

Cu referire la caracterul necesar al ingerinţei într-o societate democratică, analiza are ca obiectiv concretizarea unui echilibru în privința măsurilor dispuse sau hotărârilor pronunțate, mai precis, „dacă justul echilibru ce trebuie să existe între interesele concurente de faţă, ţinând cont în acelaşi timp şi de respectarea ordinii publice, a fost păstrat în limitele marjei de apreciere de care se bucură statele în materie”^[11].

În final, sunt formulate niște repere extrem de importante, de care judecătorul național este preferabil să țină cont, și anume, pe de o parte, decizia acestuia luată în fiecare litigiu să le garanteze copiilor o evoluţie într-un mediu sănătos, iar pe de altă parte, să se menţină legăturile acestora cu familia, situațiile excepționale fiind rare, un exemplu ar putea fi un caz de nedemnitate.

Lecturând o parte din bogatele file ale jurisprudenței Curții Europene, regăsim și decizia pronunțată în cauza Costreie contra României^[12]. În cuprinsul acesteia sunt ilustrate elemente care alcătuiesc ansamblul raporturilor tipice de dreptul familiei.

Este subliniat faptul că pentru un părinte şi copilul său, a fi împreună reprezintă un element esenţial al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi a încetat^[13].

În opinia noastră, la acest aspect merită să se gândească nu doar judecătorul, ci cu precădere părinții copilului implicat în cauza dedusă soluționării, fie unui organism având rolul de a stinge conflictele dintre părți, fie instanțelor interne.

Se arată şi că reglementarea de către legiuitor a unor măsuri interne care constituie o piedică sau element perturbator în conviețuirea ori petrecerea timpului părinte-copil împreună constituie cu siguranță o ingerinţă în dreptul la viață privată protejat de art. 8 din Convenţie.

În această privinţă, în cuprinsul paragrafului 68 al hotărârii menționate anterior este reamintit că este adevărat că „art. 8 tinde în principal să protejeze individul împotriva imixtiunilor arbitrare ale autorităţilor publice, noțiune care cuprinde și sfera instanțelor de judecată, dar este important să nu uităm că acesta generează, de asemenea, obligaţii pozitive inerente unei «respectări» efective a vieţii de familie”. Pentru ca ingerința să nu devină o încălcare, este imperios necesară păstrarea justului echilibru între interesele în cauză ale individului şi ale societăţii în ansamblul acesteia. Se ține cont și marja de apreciere a fiecărui stat în parte. Deși art. 8 din Convenție implică dreptul unui părinte la măsuri care să îl reunească pe el şi pe copilul său şi obligaţia autorităţilor naţionale de a lua astfel de măsuri, cea din urmă nu este absolută, deoarece, uneori, reunirea unui părinte cu copiii săi care trăiesc de mai mult timp împreună cu celălalt părinte nu poate avea loc imediat şi necesită preparative^[14].

În raționamentul Curții este subliniat pe de o parte că autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o asemenea colaborare, iar pe de altă parte este menționat că obligaţia acestora de a recurge la constrângere în domeniu nu poate fi decât limitată: este necesar ca acestea să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile aceloraşi persoane, în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile care îi sunt recunoscute prin art. 8 din Convenţie. În cazul în care legăturile cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să aducă atingere acestor drepturi, este de competenţa autorităţilor naţionale să asigure un just echilibru între acestea. Aici intervine judecătorul cauzei, care contrabalansează interesul părinților de a păstra legătura cu minorii cu interesul copilului de a fi protejat și de avea parte de siguranță, de o bună îngrijire și cea mai bună creștere.

Totodată, în analiza măsurilor dispuse în fiecare speță în parte, atât în cursul judecății, cât și ulterior acesteia, se verifică dacă au fost luate anumite măsuri într-un interval de timp rezonabil, pentru ca părinții să poată beneficia de contactul cu copiii lor, respectiv de dreptul de vizită. Este vizată, așadar, în cadrul analizei efectuate de instanța europeană și etapa executării hotărârii pronunţate de către instanţele interne prin care i se acordă reclamantului dreptul de vizitare a copiilor săi.

Un alt reper de care atât judecătorul național, cât și organele abilitate cu executarea hotărârilor judecătorești vor ține cont este acela că procedurile privind autoritatea părintească şi dreptul de vizitare, inclusiv executarea hotărârii pronunţate cu privire la acestea, necesită un rezultat urgent, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copil şi părintele care nu trăieşte împreună cu el^[15].

Acest reper menționat ne-a atras atenția cu precădere. De aceea, cauzele cu acest specific sunt soluționate cu celeritate și li se acordă în același timp atenția cuvenită. Dificultăți pot apărea când probatoriul care se solicită sau se impune a fi administrat necesită o perioadă mai lungă de timp sau când concluziile unei probe, precum expertiza de specialitate ori raportul de anchetă psiho-socială, sunt sumare și judecătorul simte că este recomandat să facă demersuri suplimentare.

Reglementarea conceptului intitulat „autoritate părintească”

Autoritatea părintească nu este o instituție juridică nouă în sistemul de drept român, doar prin prisma modului de intitulare a acesteia. Aceasta este întâlnită și în reglementări mai vechi. Astfel, în Codul civil din anul 1864, Titlul IX „Despre puterea părintească” (art. 325-341) care face parte din Cartea I „Despre persoane”, ocrotirea copiilor s-a realizat prin instituția „puterii părintești”. Puterea părintească însemna totalitatea drepturilor pe care legea le acorda părinților asupra persoanei și bunurilor copilului, cât timp copilul era minor și neemancipat^[16]. Noțiunea de „autoritatea părintească” este ilustrată printr-o serie de texte legislative din cuprinsul actualului Cod civil.

Prin intrarea în vigoare a Codului civil, la data de 01.10.2011^[17], atât instituţia juridică a încredinţării minorului, cât şi instituţia reîncredinţării au fost înlocuite de o instituţie principală, autoritatea părintească, şi una subsidiară acesteia, stabilirea locuinţei minorului. Totuşi, deşi aceste instituţii au suferit o serie de modificări, multe elemente au rămas comune, chiar identice sub aspectul condiţiilor ce se impun a fi întrunite^[18]. Astfel, art. 397 din Codul civil prevede că „după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel”, autoritatea părintească fiind definită, prin intermediul art. 483 din acelaşi Cod, ca fiind „ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi”. Aşadar, regula instituită de către legiuitor este cea a exercitării în comun a autorităţii părinteşti.

În cadrul alineatului al doilea al aceluiași articol se face legătura între cele două concepte, „autoritatea părintească” și „interesul superior al copilului”, fiind statuată regula că „părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate”, fiind pus în valoare reperul central al interesului superior al copilului. În continuare, se stabilește în cadrul alineatului al treilea faptul că „ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori”.

Faptul că autoritatea părintească aparține în mod egal ambilor părinți se grevează pe ideea conform căreia interesul superior al copilului implică participarea ambilor părinți la creșterea, educarea şi îngrijirea sa. Egalitatea în drepturi a părinților se află în deplină concordanţă cu dreptul copilului de a crește alături de părinții săi, drept prevăzut în Convenția ONU privind drepturile copilului^[19] și în Legea nr. 272/2004, republicată. Împrejurarea că părinții sunt divorțați nu scindează ocrotirea copilului^[20].

De la principiul exercitării comune a autorităţii părinteşti, legiuitorul a prevăzut, prin textul art. 398 alin. (1) din Codul civil, şi situaţii derogatorii stabilind că, „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi”. Efectuând o analiză atentă a acestor prevederi legale, se observă că în cuprinsul textului Codului civil nu au fost definite nici exhaustiv, dar nici exemplificativ acele „motive întemeiate”. Se poate conchide cu uşurinţă că acestea sunt lăsate la aprecierea instanţei de judecată, care, prin prisma rolului pe care îl are, este obligată să interpreteze textele legale raportat la fiecare speţă dedusă cercetării, ţinând cont de specificitatea probatoriului administrat şi să pronunţe o hotărâre prin care să evite ivirea ulterioară a vreunui abuz de drepturi. Pe de altă parte, este corect din punct de vedere juridic să fie ilustrate prin considerentele expuse de judecătorul cauzei care au fost probele de care nu se ţine cont, nefiind coroborate în cadrul ansamblului probatoriu sau susţinerile părţilor ce au fost înlăturate, aşadar modalităţile şi căile prin care s-a ajuns la pronunţarea soluţiei respective, soluție care devine o realitate consacrată juridic într-un litigiu.

În același timp, prevederile legii speciale, respectiv art. 5 alineatele (1) și (2) din cuprinsul Legii nr. 272/2004 privind protecţia și promovarea drepturilor copilului, stabilesc următoarele: copilul are dreptul la protecție și asistență în realizarea și exercitarea deplină a drepturilor sale, iar răspunderea pentru creşterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților-deci, inclusiv tatălui – aceştia având obligaţia de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligaţiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia. În completarea acestuia vine și textul art. 36 alin. (2) din aceleiași legi, conform căruia „exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materiala și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării și întreţinerii sale (…)” și art. 37 din Legea 272/2004, care statuează ca părinţilor le revine responsabilitatea de a asigura cele mai bune condiţii de viaţă necesare creşterii si dezvoltării copiilor și sunt obligaţi să le asigure copiilor condiţiile necesare pentru creştere, educare, învăţătură si pregătire profesională. Mai mult, dispozițiile art. 261 din Codul civil reglementează cu valoare de principiu îndatorirea părinţilor de creştere și educare a copiilor lor minori, îndatorire care presupune existenta unei implicări active, atât pe plan moral, cât și pe plan material, a fiecăruia dintre părinţi, în timp ce art. 488 alin. (2) lit. c) si d) din același act normativ prevede că părinţii sunt obligaţi să ia toate măsurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului și să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.

Pe cale de consecință, ansamblul autorității părintești presupune însumarea unor drepturi și obligații pentru ambii părinți, în legătură cu îngrijirea și educarea copilului. Acest aspect este reglementat și în cuprinsul Rezoluţiei nr. 2079/2015 a Consiliului Europei^[21], care subliniază că părinţii sunt egali în privinţa împărţirii responsabilităţilor părinteşti, iar rolul tatălui cu privire la copiii săi, chiar și atunci când minorii au o vârstă fragedă trebuie să fie recunoscut și accentuat.

Potrivit prevederilor art. 36 alin. (6) din cuprinsul Legii nr. 242/2004, deși un părinte nu poate renunța la autoritatea părintească, acesta se poate înțelege cu celălalt părinte cu privire la modalitatea de exercitare a autorității părintești. În opinia jurisprudențială majoritară s-a stabilit totuși că interesul superior al copilului este ca ambii părinți să fie răspunzători de creșterea și educarea minorului. Prin urmare, nu s-ar ridica problema exercitării autorității părintești în mod exclusiv de către un părinte, cât timp instanța apreciază că ambii părinți prezintă capacitatea de a se ocupa de creșterea și educarea minorilor și de a lua decizii în interesul superior al copilului, chiar dacă ar exista un acord al părinților prin care unul dintre ei și-ar manifesta expres dorința de a renunța la aceasta.

Atunci când cei doi părinţi trăiesc separat, după divorţ ori separarea în fapt, există riscul ca părinţii să nu colaboreze aşa cum s-ar impune, din cauza lipsei comunicării ori a încrederii. Totuşi, chiar şi în acest caz exercitarea în comun rămâne regula şi părinţii îşi păstrează drepturile, dar și obligațiile lor părinteşti.

Ca excepție, se poate considera ca fiind în interesul superior al minorului admiterea unei solicitări de exercitare exclusivă a autorităţii părinteşti formulată de către unul dintre părinți, dacă celălalt părinte are un comportament abuziv sau de natură a periclita dezvoltarea armonioasă a copilului ori își neglijează complet, pentru o lungă perioadă de timp, îndatorirea de a crește copilul, de a-i proteja sănătatea sa fizică, psihică și intelectuală sau de a se ocupa de educaţia, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, prin raportare la nevoile copilului.

Minorul crește, se dezvoltă și are nevoi și unele interese de formare socială și profesională asupra cărora trebuie sa hotărască în mod normal părinţii, iar în lipsa consimţământului unuia dintre părinți, celălalt nu are posibilitatea legală de a lua singur astfel de decizii. În astfel de situații, dacă acestea se grevează pe una dintre ipotezele excepționale prevăzute expres de normă, instanța de tutelă poate decide că un singur părinte este apt să exercite autoritatea părintească, Facem referire de exemplu la situația abuzului emoţional exercitat de către un anumit părinte asupra copilului. O speță întâlnită în practică prezenta particularitatea că tatăl i-a comunicat minorului sa nu mai fie deranjat de către acesta, întrucât nu este preocupat de viața acestuia, el având acum o altă familie. Există o serie de aspecte care pot apărea pe parcursul vieții copilului, precum vaccinarea minorului cu vaccinurile specifice vârstei, alegerea medicului acestuia, luarea unor diverse decizii medicale la nevoie, stabilirea relaţiilor sociale acceptabile privitoare la petrecerea timpului liber inclusiv prin plecarea în anumite excursii în exteriorul țării. Deși acestea ar putea fi în interesul superior al copilului, ele pot fi luate fie în comun de către ambii părinți, fie în cazuri de excepție, de părintele unic căruia îi este încredințat minorul.

Considerăm că, raportat la cele expuse anterior, este oportună efectuarea unei analize obiective, în condiţiile în care unul dintre părinţi este singura persoana care îi asigură minorului fundamentul afectiv și suportul moral și material de care acesta are nevoie pentru creştere si educare și în același timp este împiedicat să protejeze interesele copilului de către celălalt părinte, care fie acţionează în detrimentul minorului, fie manifestă o atitudine de neglijență faţă de acesta. Este de necontestat faptul că interesul superior al copilului este în sensul de a beneficia de toate drepturile sale, de a-i fi ocrotite toate interesele se de a beneficia măcar de sprijinul unuia dintre părinţi, care să poată din punct de vedere legal, dar şi moral să îi ofere stabilitatea de care minorul are nevoie. Instanța de tutelă va putea încadra o astfel de stare de fapt ca fiind chiar un motiv pentru a opera decăderea din drepturile părintești, dacă un astfel de comportament se manifestă în mod repetitiv, continuând să îl afecteze pe minor.

Totodată, în legătură cu autoritatea părintească exclusivă, se vor avea în vedere exemplele oferite de legiuitor ca reprezentând motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte, ca alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență. Acestea sunt ilustrate în cadrul prevederilor art. 36 alin. (7) din Legea nr. 242/2004, însă nu în mod exhaustiv ori limitativ, deoarece ultima teză face trimitere la orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești. Aceste prevederi se completează cu dispozițiile art. 507 C. civ., care stabilește situațiile în care exercitarea autorității părintești se face de către un singur părinte, și anume dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința, situații în care celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească. Legiuitorul nu precizează care sunt împrejurările care îl pun părinte în neputință de a-și manifesta voința, dar practica judiciară a reținut că se încadrează în sfera unor astfel de motive: dispariția unui părinte, privarea de libertate a unuia dintre părinți, abandonarea definitivă a minorului de către unul dintre părinți, starea de sănătate precară, chiar gravă care împiedică exprimarea consimțământului cu privire la situația minorului^[22]. Exceptând situația în care intervine decăderea din exercițiul drepturilor părintești, observăm că în toate celelalte ipoteze enumerate preluarea autorității părintești de către un singur părinte în mod integral are un fundament de natură obiectivă. La polul opus însă, decăderea din exercițiul autorității părintești constituie o sancțiune de drept civil care se materializează prin interzicerea exercitării drepturilor și, în anumite situații, a îndeplinirii îndatoririlor care decurg din instituția autorității părintești, dacă părintele are un comportament necorespunzător față de minor.

În toate cauzele cu un astfel de specific, ansamblul materialului probator trebuie să fie apt a releva o serie de elemente, în mod cumulativ. Astfel, este necesar să existe dovada făcută de către soțul solicitant a suferinței copilului care se află sub autoritatea ambilor părinți, să se stabilească o legătură de cauzalitate între suferința copilului și exercitarea în comun a autorității părintești și, pe cât posibil să se demonstreze faptul că soluția constă în exercitarea autorității părintești exclusiv de către părintele care solicită aceasta.

DOWNLOAD FULL ARTICLE