Măsurile provizorii în materia drepturilor asupra mărcilor: condițiile de admisibilitate. Perspectivă jurisprudențială

3. Condiția urgenței

Referitor la condiția urgenței, privită drept condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale, în doctrină^[33], ținând cont de faptul că prin dispozițiile CPC nu s-a formulat o definiție a urgenței, s-a arătat că reclamantului îi revine sarcina de a proba urgența, iar instanțelor de judecată le revine sarcina de a arăta, în concret, care sunt împrejurările de fapt din care rezultă urgența.

În deplină concordanță cu opiniile exprimate în literatura de specialitate^[34], în practica instanțelor de judecată^[35], în analiza urgenței ca și condiție necesară pentru instituirea măsurilor provizorii în materia dreptului la marcă, s-a statuat că aceasta condiție este prezumată a fi îndeplinită în materia drepturilor de proprietate industrială încălcate sau pretins încălcare, aspect care ar rezulta din dispozițiile art. 9 din O.U.G. nr. 100/2005. Mai mult, s-a arătat faptul că în materia respectării drepturilor de proprietate industrială, condiția urgenței nu este reglementată ca o condiție separată, ea fiind prezumată de legiuitor ca rezultând din simpla constatare a faptului că dreptul de proprietate industrială este încălcat^[36]. În acest sens, s-a apreciat că prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită, în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite, iar în materia drepturilor de proprietate industrială, în care accentul cade pe cerința asigurării și respectării drepturilor de proprietate industrială pe toată perioada de valabilitate, dovada contrară constă în a proba că respectivul drept de proprietate industrială nu mai este încălcat^[37].

Separat de opinia conform căreia urgența este prezumată în materia respectării drepturilor de proprietate industrială^[38], în practică judiciară se relevă și opinia contrară, care, în verificarea îndeplinirii condiției urgenței, nu aplică prezumția amintită și nici nu face trimitere la existența acesteia. O astfel de hotărâre este cea prin care instanța^[39] a constatat că probatoriul administrat în cauză nu justifică urgența măsurilor ce se cer a fi adoptate pentru protecția drepturilor reclamanților. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, instanța a arătat că în cauza respectivă nu a existat nicio dovadă din care să reiasă că, prin utilizarea de către pârâtă a unei reprezentări grafice de natură să creeze confuzie cu marca înregistrată a reclamanților, acestora din urmă li s-a cauzat un prejudiciu (cu atât mai puțin – un prejudiciu greu de reparat) ori că producerea unui atare prejudiciu este iminentă. În continuarea raționamentului, instanța a arătat că nu există niciun element care probeze că reclamanții și pârâta se adresează aceluiași public țintă (în condițiile în care reclamanta „R SRL” funcționează exclusiv în municipiul Cluj-Napoca, în timp ce afacerea pârâtei este o afacere de cartier în municipiul Arad) și că, dată fiind notorietatea și caracteristicele mărcii presupus încălcate, există riscul diluării ei, printr-o utilizare inadecvată. Mai mult decât atât, continuă instanța, nu s-a dovedit nici faptul că marca – prin atașarea ei unor produse și servicii specifice – are puterea de a face diferența față de alte produse și servicii similare, producând confuzie în rândul publicului, în condițiile în care ambele societăți comercializează produse de tip fast-food, fără vreo caracteristică particulară, de natură să le individualizeze pe piața de profil.

În fine, menținând soluția de respingere a cererii prin care se solicitase instituirea de măsuri provizorii cu privire la dreptul la marcă al reclamantei, instanța de control judiciar a precizat că nu exclude, totuși, posibilitatea ca reclamanții să sufere un prejudiciu ca urmare a utilizării de către pârâtă a reprezentării grafice pentru care reclamanții dețin un drept la marcă, însă nu identifică nici un motiv pentru care eventualul prejudiciu să nu poată fi reparat în procedura de drept comun. Ca atare, în considerarea celor ce preced, instanța a concluzionat că în cauza respectivă nu au existat premisele necesare unei intervenții urgente în raporturile dintre părți, urmând ca diferendul referitor la protecția mărcii înregistrate să se tranșeze pe calea dreptului comun.

În sensul neaplicării unei prezumții legale, în privința condiției urgenței s-a pronunțat în mod indirect și o altă instanță^[40] atunci când a stabilit că reclamanta nu a invocat și dovedit că folosirea pe mai departe a mărcii se face într-un mod care să prejudicieze marca sau numele francizorului, cum ar fi, de pildă, în cazul nerespectării metodologiei și procedurilor stabilite în Manualul de franciză sub egida mărcii „Dabo”, calitatea produselor etc., caz în care se putea vorbi despre prejudicii greu de reparat pentru reclamantă. Instanța a considerat în această cauză, că chiar dacă măsurile solicitate de reclamantă au caracter provizoriu și nu prejudecă fondul cauzei, făcându-se dovada acțiunii de fond intentată de reclamantă, cu același obiect, urgența, justificată prin natura materiei la care se raportează cererea, dar legată de cerința existenței unui „prejudiciu greu de reparat”, nu se regăsește în cauză. În plus, a menționat instanța că reclamanta înseși a arătat că între părți contractul a fost încheiat la data de 15 martie 2017 și că a procedat la notificarea pârâtei datorită neîndeplinirii de către aceasta a obligațiilor de plată calculate până la data de 11.01.2019 (deci pentru o perioadă cuprinsă mcu mult anterior acestei date), situație în care neexecutarea obligațiilor de plată este deja îndelungată, motiv în plus pentru care urgența specifică ordonanței președințiale și materiei specifice în care ea se invocă nu este justificată.

Consider că opinia jurisprudențială majoritară, având ca bază solidă și argumentele doctrinare^[41], este cea care se impune, constatarea încălcării dreptului la marcă, fiind suficientă, per se, pentru a considera condiția urgenței ca fiind îndeplinită. Prezumția legală a justificării urgenței, în toate cazurile în care se dovedește că dreptul la marcă face obiectul unor acte de încălcare a acestuia, este cea care corespunde cel mai bine scopului urmărit de legiuitor, fiind cert că efectele negative ale încălcării dreptului la marcă se manifestă în mod progresiv.

4. Condiția vremelniciei

Condiția vremelniciei sau caracterul vremelnic al măsurii reiese din dispozițiile art. 997 alin. 2^[42] și alin. 5^[43] din CPC, durata în care își vor produce efectele măsurile dispuse pe calea ordonanței președințiale trebuind să fie limitată în timp, cel târziu, până la soluționarea litigiului asupra fondului dreptului. În privința măsurilor provizorii de conservare a drepturilor conferite de marcă, vremelnicia măsurilor este impusă prin art. 979 alin. 4^[44] și alin. 6^[45] din Codul de procedură civilă.

Astfel, limitarea în timp a efectelor măsurilor provizorii în materia dreptului la marcă, dispuse pe calea ordonanței președințiale are loc chiar și în cazul în care cererea este formulată înainte de introducerea acțiunii de fond, fiind obligatoriu ca în cuprinsul hotărârii prin care s-ar dispune măsura provizorie instanța să fixeze și termenul în care acțiunea de fond trebuie să fie introdusă, sub sancțiunea încetării de drept a acelei măsuri.

De asemenea, măsurile provizorii luate anterior introducerii acțiunii în justiție pentru apărarea dreptului încălcat, sunt limitate temporal și printr-un al doilea termen, urmând ca acestea să încetează de drept dacă reclamantul nu a sesizat instanța în termenul fixat de aceasta, însă nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora.

Referitor la analiza jurisprudențială a acestei condiții se impune mențiunea că, prin hotărârile pronunțate, instanțele judecătorești au reținut îndeplinirea condiției vremelniciei în situația în care reclamanta a făcut dovada că a dedus judecății o acțiune în contrafacere, astfel că efectele ordonanței președințiale ar urma să dăinuie până la soluționarea definitivă a procesului ce tranșează fondul pricinii^[46]. Într-o altă speță^[47] dovada îndeplinirii condiției vremelniciei s-a reținut prin raportare la faptul că reclamanta este obligată să se adreseze instanței pentru protecția drepturilor ei într-o acțiune de drept comun, în termen de 30 de zile de la emiterea ordonanței, astfel că efectele acesteia sunt limitate în timp de dispozițiile legale.

5. Condiția neprejudecării fondului.

Condiția neprejudecării fondului dreptului are legătură directă cu faptul că pe calea ordonanței președințiale se analizează numai dacă aparența dreptului este sau nu în favoarea reclamantului, după efectuarea unui examen sumar al cauzei, respectiv „pipăind fondul”^[48].

O astfel de hotărâre^[49], care se limitează la verificarea aparenței dreptului, „pipăind” fondul, este cea prin care instanța, în condițiile ordonanței președințiale, a realizat o cercetare a aparenței dreptului reținând că pe seama reclamantei este întrunită aceasta cerință, respectiv că fără a beneficia de opinia unor specialiști și anterior pronunțării OSIM asupra opoziției în contra cererii de înregistrare a mărcii „V69” de către pârâtă, se poate aprecia în baza unor constatări cu caracter general că semnul „V69” este similar cu mărcile „V33” aparținând reclamantei. În speță, această constatare s-a mărginit la compararea celor două semne și la estimarea posibilități mărite de confuzie, fără a prejudeca în vreun fel fondul dreptului. În același sens, într-o altă cauză^[50] s-a statuat că neprejudecarea fondului, întocmai ca și urgența, este cea de-a doua condiție de admisibilitate care, în speță, se verifică, aparența dreptului operând în favoarea reclamantei. În motivarea îndeplinirii acestei condiții, instanța a arătat că existența acestei aparențe este determinată de calitatea reclamantei de titular al mărcilor menționate, prevederile art. 997 alin. (5) teza I din CPC nepermițând analiza considerentelor de fapt și de drept pe care pârâta le-ar putea opune reclamantei, întrucât analiza oricăror argumente urmează a fi realizată în cadrul soluționării acțiunii de fond, care face obiectul unui alt dosar.

Cu toate acestea, în materia măsurilor provizorii ce vizează dreptul la marcă, în practică, s-au evidențiat și situații în care instanțele de judecată, deși pornesc de la ideea de a realiza doar o „pipăire” a fondului, în fapt realizează o veritabilă analiză a raportului juridic de fond, soluționând practic, sau, cel puțin, motivând soluția pe care ar urma să o pronunțe instanța de judecată în acțiunea de fond, respectiv în acțiunea în contrafacere.

Un astfel de exemplu îl constituie o sentință^[51] prin care, într-o cerere prin care se solicitase instituirea unor măsuri provizorii pentru apărarea dreptului la marcă, instanța, în motivarea admiterii cererii reclamantei, a statuat că observând planșele fotografice depuse la dosar spre comparație, între semnele utilizate de pârâtă și reclamantă există similarități evidente de natură a crea confuzie în mintea consumatorilor, la nivel vizual, fonetic, conceptual, produsele comercializate de către ambele societăți sub marca „CAVA D’ORO” și „CASA D’ORO” fiind identice, iar un cumpărător mediu avizat putând presupune justificat că produsele au origine comună.

Un alt exemplu practic, în care maniera de redactare a considerentelor ar putea fi considerată că prejudecă fondul^[52], este cel în care instanța reține că pârâta deține numai un nume comercial și o cerere de înregistrare a mărcii proprii care este pe rol și la care reclamanta a făcut opoziție, și că, în aceste condiții, înregistrarea unei denumiri ca nume comercial nu dă dreptul titularului să folosească denumirea cu titlu de marcă și să încalce astfel dreptul anterior asupra unei mărci deținute de un terț. Dincolo de această mențiune expresă a încălcării dreptului la marcă al reclamantei, instanța mai arată și că formularea unei cereri de înregistrare a unei mărci naționale nu exclude răspunderea pârâtei, cu toate că obiectul cauzei era limitat la instituirea unor măsuri provizorii.

Într-o altă hotărâre^[53] în care analiza instanței a depășit limitele neprejudecării fondului, s-a statuat că la nivel grafic, elementul figurativ „Buscat Resort” protejat de marca reclamantei apare semnificativ diferit de elementul figurativ utilizat de pârâtă, „BUSCAT BISTRO” în comerțul său. Seturile de caractere utilizate (fonturile) pentru scrierea celor două denumiri sunt semnificativ diferite, iar din denumirea utilizată de reclamantă, termenul „Buscat” este evidențiat grafic printr-o inițială cu dimensiune mai mare decât celelalte litere, respectiv „Resort” este evidențiată grafic printr-o inițială majusculă și restul literelor minuscule, în timp ce denumirea „BUSCAT BISTRO” este scrisă integral cu litere capitale.

În privința acestei ultime condiții analizate, cu toate că în raport de prevederile art. 1002 alin. (2) din CPC ordonanța președințială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului, consider că s-ar impune ca instanțele de judecată să evite, cât mai mult cu putință, să efectueze o comparare între drepturile invocate de părți, într-o manieră detaliată, cvasiexhaustivă (de tipul celor rezultate din considerentele ultimelor hotărâri citate), în cadrul unor cereri ce au ca obiect instituirea de măsuri provizorii pentru apărarea drepturilor referitoare la marcă. Aceasta, întrucât deși astfel de considerente nu vor greva în mod direct litigiul de fond, șansele ca aceste motive „provizorii” să rămână indiferente judecătorului de fond, sunt totuși minime, ajungându-se în final tot la o prejudecare a fondului, nepermisă de lege.

IV. Concluzii.

Litigiile privind încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală asupra mărcilor necesită o abordare promptă și eficientă. Măsurile provizorii reprezintă un mijlocul legal prin care se poate obține cu celeritate asigurarea protecției efective a drepturilor asupra mărcilor și prin care pot fi prevenite daunele iremediabile ce ar putea fi suferite de către titularii unor astfel de drepturi. Cadrul legal în materia acestor măsuri provizorii este stabilit prin trei acte normative distincte, respectiv CPC, Legea nr. 84/1998 și O.U.G. nr. 100/2005, iar interpretarea acestui set de prevederi legale, în practica instanțelor, din prisma condițiilor de admisibilitate – aparența dreptului, urgența, caracterul vremelnic și neprejudecarea fondului – nu este întotdeauna unitară.

Divergențele jurisprudențiale, ivite în mod special în privința condiției urgenței și a neprejudecării fondului, pot afecta securitatea juridică și pot diminua eficiența protecției drepturilor asupra mărcilor. Într-un astfel de context, se impune armonizarea practicii judiciare prin clarificarea interpretărilor și consolidarea unui cadru doctrinar coerent, asigurând astfel predictibilitate, echilibru concurențial și protecția efectivă a drepturilor conferite de marcă.