Legitima apărare – cauză justificativă (II) – Condițiile atacului
Răzvan-Gabriel Dalu - septembrie 28, 2022e) Să fie un atac injust
Este injust[30] atacul care nu are niciun temei juridic – legal sau de fapt – care să permită sau să justifice acest comportament. Atacul este just când legea admite recurgerea la un asemenea comportament. De exemplu, este justă măsura arestării unei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală, pe baza unui mandat de arestare legal eliberat, chiar dacă, în fapt, cel arestat ar avea probe că este nevinovat; tot astfel, lipsirea de libertate în cazul infracțiunilor flagrante va fi un act just (în baza art. 310 C. pr. pen.) și, în consecință, nu poate exista o ripostă legitimă.
Atacul autorizat de lege păstrează caracterul de act just doar în cadrul limitelor stabilite de lege[31]. De pildă, dacă în executarea unui mandat de arestare preventivă organul de poliție folosește o violență vădit disproporționată și inutilă, vom fi în prezența unui atac injust, ce poate da naștere unei apărări legitime; ori atunci când persoana care l-a privat pe autorul unei infracțiuni flagrante nu îl conduce în fața autorităților judiciare și nici nu anunță prinderea acestuia, transformând reținerea într-o deținere privată.
În doctrina penală s-a spus că[32] atacul este injust chiar dacă fapta agresivă n-a fost comisă cu intenție, ci din culpă sau fără vinovăție (de exemplu, este în legitimă apărare acela care constrânge pe un șofer, provocându-i echimoze sau vătămări, să oprească vehiculul pentru a nu lovi un copil care se juca pe direcția de mers a vehiculului, dar pe care șoferul nu-l observase sau nici nu-l putea observa).
Pentru a fi considerat ca injust, atacul trebuie să fie efectuat de o persoană care își poate da seama de ceea ce este just sau injust în manifestările sale. O situație interesantă apare atunci când atacul provine de la un iresponsabil. În acest caz, doctrina majoritară deosebește[33] două ipoteze: (i) dacă cel care se apără cunoaște starea de iresponsabilitate a agresorului, nu va exista legitimă apărare, ci stare de necesitate; (ii) în schimb, dacă situația nu a fost cunoscută, vor intra în concurs legitima apărare și eroarea de fapt[34].
Într-o altă opinie[35], însă minoritară, se spune că, „indiferent de cunoașterea sau nu a stării de iresponsabilitate, se poate riposta în legitimă apărare, fiindcă legea nu cere ca atacul să fie imputabil, ci doar să fie injust, astfel că absența imputabilității nu înlătură aptitudinea atacului de a legitima o apărare. Această soluție valorifică distincția între antijuridicitate și imputabilitate, căci, potrivit textului legal, atacul trebuie să fie injust, adică antijuridic, dar nu este necesar ca el sa fie imputabil. Cum iresponsabilitatea este o cauză de neimputabilitate ce nu afectează antijuridicitatea, nu există niciun motiv pentru a refuza admiterea legitimei apărări în acest caz, legitima apărare nefiind concepută ca o sancțiune pentru atacator, astfel încât responsabilitatea acestuia să prezinte relevanță. Eventuala cunoaștere a iresponsabilității celui ce atacă poate fi valorificată pe terenul condiției proporționalității printr-o atentă analiză a posibilităților de care dispune cel atacat”.
Într-o ultimă opinie[36], tot minoritară, s-a afirmat că nu poate fi considerat atac, în sensul art. 19 C. pen., acțiunea cu caracter agresiv declanșată de un minor fără discernământ sau de un alienat mintal, pentru că manifestările acestora fiind lipsite de manifestație penală sunt asimilabile producerii unor energii ale naturii. Riposta împotriva unor acțiuni de acest fel va fi însă justificată dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru starea de necesitate (indiferent dacă cel care se apără cunoștea sau nu această stare).
În literatura juridică s-a discutat dacă riposta celui ce se apără poate deveni un atac injust și dacă aceasta justifică o ripostă legitimă din partea primului agresor, adică dacă există legitimă apărare. În legătură cu această chestiune s-au conturat două opinii: una care nu recunoaște, în nici o împrejurare, celui ce atacă, dreptul de a se socoti în legitimă apărare față de riposta celui atacat, și alta, care recunoaște dreptul la apărare, dacă riposta celui atacat injust este exagerată în legătură cu pericolul ce a fost amenințat. Conform primei[37] opinii, agresorul nu este niciodată în legitimă apărare, pentru că el însuși a cauzat pericolul la care s-a expus prin rezistența persoanei atacate. Potrivit celei de-a doua[38] opinii, există legitimă apărare la legitimă apărare (legitima apărare reciprocă) în cazul în care acestea sunt rezultatul unor atacuri concomitente, fiecare persoană aflată în conflict fiind, în același timp, și agresor și victimă. În acest din urmă caz, fiecare persoană aflată în conflict urmează să răspundă pentru atacul inițiat de ea, adică pentru fapta săvârșită cu vinovăție, și să fie absolvită pentru fapta comisă în apărare, care nu-i este imputabilă.
f) Atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără sau împotriva unei alte persoane ori împotriva drepturilor acestora sau împotriva unui interes general.
Obiectul atacului poate fi persoana care se apără sau o altă persoană prezentă la locul săvârșirii atacului care efectuează acte de apărare în favoarea celui atacat. Nu se cere ca între persoana care intervine să respingă atacul și victima agresiunii să existe vreun grad de rudenie sau înțelegere prealabilă și nu are importanță dacă victima dorea sau nu să se apere împotriva atacului; totodată, terțul poate să intervină chiar dacă victima nu-i cere ajutorul și chiar în cazul în care aceasta n-ar dori acest lucru[39]. În doctrina mai veche[40], în mod corect s-a remarcat faptul că „dacă agresorul săvârșește o faptă prevăzută de legea penală împotriva celui care intervenise în favoarea victimei agresiunii, el nu se află în legitimă apărare, fiindcă intervenientul nu a efectuat un atac injust ci, acte de apărare permise de lege și împotriva unor asemenea acte, dacă sunt proporționale, nu există drept de apărare”.
Este posibil ca atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane, dar pericolul să vizeze o altă persoană (de exemplu, făptuitorul a început să îmbrâncească o persoană, aceasta riscând să cadă peste un copil care se afla în spatele său; în acest caz, oricine poate interveni, lovindu-l pe agresor și împiedicându-l astfel să continue atacul; tot astfel, împingându-l, spre exemplu, într-o altă direcție)[41].
În literatura de specialitate s-a considerat că[42] „încercarea de sinucidere constituie un atac (împotriva propriei persoane) în sensul art. 19 alin. (2) C. pen. și față de care se poate riposta în legitimă apărare, pentru salvarea vieții persoanei care încearcă să se sinucidă”. S-a exprimat și opinia[43] contrară, conform căreia „deși condiția pericolului pentru valoarea socială ocrotită (viața persoanei) este îndeplinită, nu consider că în această împrejurare este îndeplinită condiția atacului injust, astfel că personal consider că o astfel de împrejurare se situează mai degrabă pe tărâmul stării de necesitate decât pe cel al legitimei apărări”.
S-a afirmat că[44] „de principiu, din reglementare ar reieși că este avută în vedere persoana fizică ce se apară, fiind mai greu de conceput ipoteze în care o persoană juridică să exercite o apărare proprie sau pentru o altă persoană (fizică sau juridică). Totuși, pentru că legea nu distinge expres, suntem de părere că (cel puțin formal, teoretic) cauza justificativă a legitimei apărări nu trebuie apreciată ca incompatibilă cu făptuitorul persoană juridică. În privința entității atacate, în apărarea căreia intervine un terț, credem că aceasta poate fi, fără discuție, fie o persoană fizică, fie una juridică.”
În doctrină[45] s-a pus problema efectelor pe care le are în materia legitimei apărări dispoziția din art. 2 paragr. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului. S-a spus că „potrivit opiniei majoritare, acest text este interpretat în sensul excluderii posibilității justificării uciderii unei persoane pentru apărarea altor valori decât cele legate direct de persoana umană (viața, integritatea fizică și libertatea), așa cum s-ar întâmpla în cazul apărării patrimoniului. În opinia altor autori, acest text nu limitează sfera valorilor sociale a căror apărare poate cauza moartea unei persoane, pentru că textul art. 2 din Convenție se referă doar la protecția vieții persoanei față de acțiunile autorităților sau ale agenților acestora”. În susținerea primei opinii, s-a spus că „(…) nu ar fi de conceput ca unui cetățean să-i fie recunoscute limite mult mai largi în materia apărării unor valori sociale decât cele recunoscute Statului. (…) De aceea, considerăm și noi că justificarea uciderii unei persoane în legitimă apărare trebuie limitată la situațiile în care atacul privește valori sociale intim legate de persoana umană, fiind exclusă[46] în cazul uciderii pentru apărarea patrimoniului. Credem totuși că uciderea atacatorului poate fi justificată nu doar atunci când atacul se îndreaptă nemijlocit împotriva unei persoane, ci și atunci când, prin modul în care a fost conceput creează un pericol nemijlocit pentru mai multe persoane, chiar dacă valoarea socială vizată în principal de către atacator este de altă natură. În acest sens, ar putea fi justificată uciderea celui care încearcă să distrugă prin incendiere sau explozie un imobil locuit sau aflat într-o zonă locuită ori să otrăvească o sursă de apă.
În egală măsură, suntem de părere că textul art. 2 din Convenție – care se referă la suprimarea intenționată a vieții unei persoane – nu este incompatibil de plano cu reținerea legitimei apărări în cazul în care actul săvârșit în apărarea patrimoniului s-a soldat cu uciderea din culpă ori preterintenționată a agresorului. Așa, de pildă, dacă proprietarul bunului sustras îl îmbrâncește pe autorul furtului pentru a-și recupera bunul, iar victima cade și suferă un traumatism cerebral care îi provoacă moartea, se poate reține legitima apărare. Alți autori au mers însă mai departe, arătând că, întrucât limitările impuse de art. 2 din Convenție privesc doar suprimarea vieții săvârșită cu intenție directă, un omor comis cu intenție eventuală ar putea fi justificat chiar și atunci când această faptă a avut ca scop apărarea patrimoniului. Credem totuși că, în măsura în care victima unui furt acționează pentru recuperarea bunului acceptând posibilitatea suprimării vieții victimei, apărarea nu mai este proporțională și deci nu mai poate fi admis caracterul legitim al acesteia (…).
Cu referire la criteriul modului în care valorile sociale sunt evaluate de către comunitate, s-a arătat că, pe această bază, se poate admite sacrificarea vieții atacatorului pentru apărarea libertății vieții sexuale. Cu alte cuvinte, victima care îl ucide pe violator poate beneficia de recunoașterea legitimei apărări”.
S-a considerat că[47] reprezintă o valoare socială care poate fi lezată printr-un atac și interesul general referitor la respectul datorat morților, astfel că „îndepărtarea unui atac orientat spre profanarea unui cadavru constituie specie de legitimă apărare”.
Într-o altă ordine de idei, în doctrină[48] s-a spus, în mod judicios, că „nu pot fi apărate legitim bunuri de interes general nedeterminate, cum ar fi ordinea publică, ordinea de drept, capacitatea de apărare a țării, dacă nu sunt puse în pericol și interese individualizate, deoarece ocrotirea în general a ordinii de drept revine organelor de stat, și nu cetățenilor”. Există și opinia contrară[49], considerându-se că atâta timp cât legea penală nu limitează apărarea, aceasta poate fi efectuată legitim și pentru ocrotirea unui interes general nedeterminat.
Se consideră că[50] dacă atacul este orientat asupra unui interes general, apărarea poate fi exercitată de orice persoană, indiferent dacă are sau nu vreo obligație de serviciu în legătură cu acel interes.
În doctrină[51] s-a afirmat că „noțiunea de interes obștesc a fost criticată în literatura de specialitate pentru gradul ridicat de imprecizie care creează dificultăți în identificarea valorilor ce pot face obiectul actului; unii dintre autorii care au definit interesul obștesc includeau[52] în sfera acestuia și persoanele juridice de drept privat, în timp ce alți autori au exclus[53] asemenea persoane. (…) În contextul celor precizate, înlocuirea interesului obștesc cu cel general rămâne o modificare formală, care nu înlătură controversa, ci o menține”.
În doctrina veche[54] s-a menționat că „dreptul la succesiune” poate forma obiect al apărării legitime. (i) Să presupunem că defunctul l-a instituit pe A legatar universal printr-un testament olograf. B, moștenitor legal al defunctului, printr-un mijloc oarecare încearcă să intre în posesia testamentului care-l exclude în parte de la succesiune, fie pentru a-l distruge, fie pentru a-l falsifica. Violența exercitată de către A pentru împiedicarea sustragerii testamentului va fi considerată ca fiind un act de legitimă apărare. El a fost constrâns să acționeze astfel pentru salvarea dreptului său. (ii) Presupunând însă că testamentul ar fi autentic, aspect necunoscut de B, care-l credea olograf, împiedicarea sustragerii prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală nu mai poate fi socotită ca un act de legitimă apărare, pericolul fiind inexistent, sustragerea copiei testamentului autentic neputând pune în pericol proba dreptului său, deoarece exista actul original.
BIBLIOGRAFIE
1. Cursuri, tratate, monografii
• A. Boroi, Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2017;
• C. Duvac, N. Neagu, N. Gamenț, V. Băiculescu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019;
• C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2019;
• F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală. Vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008;
• F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
• G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), Explicațiile Noului Cod penal, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
• G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, Codul penal. Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2016;
• I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971;
• I. Pascu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, București, 2011;
• I. Pascu, A.S. Uzlău, G. Muscalu, Drept penal. Partea generală, Ediția a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2016;
• I. Ristea, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
• I. Ristea, Regimul circumstanțelor în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, București, 2009;
• I. Tanoviceanu, Curs de drept penal. Volumul I, Ediție Anastatică, Ed. Universul Juridic, București, 2018;
• L.V. Lefterache, Drept penal. Partea generală. Curs pentru studenții anului II, Ed. Hamangiu, București, 2016;
• M. Basarab, V. Pasca, G. Mateut, C. Butiuc, Codul penal comentat. Vol. I. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2007;
• M. Nicola, Cauzele justificative în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, București, 2018;
• M. Udroiu, Sinteze de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2020;
• M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2007;
• M.A. Hotca (coord.), Instituții de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
• M.-C. Ivan, G. Ivan, Cauzele justificative, Ed. Universul Juridic, București, 2016;
• M.-I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, Drept penal. Partea generală. Curs teoretic în domeniul licenței (I), Ed. Hamangiu, București, 2017;
• N. Giurgiu, Infracțiunea, Ed. Gama, Iași, 1994;
• N. Neagu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019;
• Nicolae T. Buzea, Infracțiunea penală și culpabilitatea, Alba Iulia, 1944;
• Șt. Daneș, Drept penal. Partea generală, Ed. Sylvi, București, 2000;
• T. Dima, Drept penal. Partea generală, Ediția a 3-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2014;
• T. Vasiliu (coord.), Codul penal comentat și adnotat. Partea generală, Ed. Științifică, București, 1972;
• V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român, Vol. I, ed. a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003;
• V. Pașca, Drept penal. Partea generală, ed. a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
• V.A. Ionescu, Legitima apărare și starea de necesitate, Ed. Științifică, București, 1972;
• W. Brînză, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
[30] A. Boroi, op. cit., p. 301.
[31] I. Pascu, A.S. Uzlău, G. Muscalu, Drept penal. Partea generală, Ediția a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 19.
[32] I. Ristea, Regimul circumstanțelor în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 146; G. Antoniu, T. Toader (coordonatori) op. cit., p. 202; C. Duvac în C. Duvac, N. Neagu, N. Gamenț, V. Băiculescu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 361; L.V. Lefterache, op. cit., p. 195; N. Neagu, op. cit., p. 120; M. Udroiu, op. cit., p. 183; M.-C. Ivan, G. Ivan, op. cit., p. 96; V.A. Ionescu, op. cit., pp. 80-81. S-a exprimat și opinia contrară (M.-I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 352 nota 2 de subsol), considerându-se că „noțiunea de manifestare agresivă a unei persoane este incompatibilă cu ipoteza unei atitudini culpoase din partea acesteia. Cel care greșește, periclitând o altă persoană, nu este agresiv față de aceasta, ci neatent, nepregătit, indolent; așadar, prin actul său culpos, nu atacă, ci pune în primejdie/pericol terța persoană (ceea ce corespunde, propriu-zis, premisei stării de necesitate, iar nu legitimei apărări)”.
[33] A. Boroi, op. cit., p. 302; C. Duvac, op. cit., p. 361; V. Pașca, op. cit., p. 206; L.V. Lefterache, op. cit., p. 191; T. Dima, op. cit., p. 188; G. Antoniu, T. Toader (coordonatori) op. cit., p. 198; I. Pascu, A.S. Uzlău, G. Muscalu, op. cit., p. 188; M.A. Hotca, op. cit., pp. 518-519; M.A. Hotca (coord.), op. cit., pp. 61-62; M. Basarab, V. Pașca, G. Mateuț, C. Butiuc, op. cit., p. 277; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 183; M. Udroiu, op. cit., p. 183.
[34] Într-o opinie (M.-I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 410) s-a considerat că în cazul de la (ii) va deveni incidentă doar eroarea asupra antijuridicității, căci apărătorul a crezut în mod greșit că acționează în prezența legitimei apărări.
[35] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 360; F. Streteanu, op. cit., pp. 485-486; În același sens, N. Neagu, op. cit., p. 117; M.-C. Ivan, G. Ivan, op. cit., p. 84.
[36] N. Giurgiu, op. cit., pp. 344; 347; Gh. Dărîngă, op. cit., p. 332; V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, op. cit., p. 316; V.A. Ionescu, op. cit., pp. 78-79.
[37] Nicolae T. Buzea, op. cit., p. 582.
[38] Șt. Daneș, op. cit., p. 254; V.A. Ionescu, op. cit., pp. 84-85; M. A. Hotca, op. cit., p. 521, unde se arată că „legitima apărare există și în situația în care are loc o încăierare (rix) sau este vorba despre atacuri reciproce din partea a două persoane, atâta timp cât atacurile ce se succed îndeplinesc condițiile legii, pentru că legea nu face vreo excludere în asemenea situații. În aceste cazuri, fiecare dintre participanți va răspunde pentru acele acte care nu întrunesc cerințele unei apărări legitime. Rezolvarea este asemănătoare și în cazul unui duel, deoarece cât timp combatanții respectă regulile duelului, ei se află în legitimă apărare. În cazul în care atacul provine de la o mulțime de oameni neorganizată, victima va trebui să riposteze numai împotriva acelor membri ai mulțimii care au contribuit la atac sau la crearea stării de pericol iminent, cu excepția situațiilor în care pericolul este substanțial, când cel atacat nu se poate apăra împotriva agresorilor direcți decât printr-o ripostă indeterminată asupra întregii mulțimi. Dar, în acest caz, riposta să justifică pe baza stării de necesitate”.
[39] C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 183. În literatura veche (I. Tanoviceanu, Curs de drept penal. Volumul I, Ediție Anastatică, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 489) s-a afirmat că „E indiferent ce persoană este apărată prin legitima apărare căci – după cum zice d. L. Majno – din pericol naște legătura de frăție universală, prin care reacțiunea și tutela primesc percepția legitimității, de oricine, și în favoarea oricui ar fi exercitată. Din forma egoistică și personală a apărării sale și a alor săi, se înalță forma altruistică și impersonală a apărării dreptului”.
[40] Gh. Dărîngă, op. cit., p. 335; În același sens, în practica judiciară (T.S., Col. Pen., dec. nr. 590/1962 idem, p. 341) s-a reținut că „atunci când acțiunea victimei, care se afirmă că ar fi un atac în sensul dispozițiilor de la legitimă apărare, a constituit în realitate un mijloc de apărare împotriva atacului unuia dintre inculpați, intervenția celuilalt inculpat în favoarea agresorului nu poate fi considerată ca o apărare legitimă; acțiunea victimei nu prezintă, în asemenea situații, caracteristica unui atac injust, spre a face aplicabile dispozițiile referitoare la legitima apărare”.
[41] M.-C. Ivan, G. Ivan, op. cit., p. 99.
[42] M. Udroiu, op. cit., p. 183; V.A. Ionescu, op. cit., pp. 79-80; M.-C. Ivan, G. Ivan, op. cit., p. 98.
[43] N. Neagu, op. cit., p. 122 nota 5 de subsol; M.-I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 351 nota 3 de subsol, unde se arată că „actul auto-agresiv nu tinde a întruni condițiile calificării sale drept atac, ci pe acelea specifice conceptului de stare de pericol (acela care se pune singur în primejdie nu se atacă, ci se primejduiește).
[44] M.-I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 358 nota 4 de subsol.
[45] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 368-370; F. Streteanu, op. cit., pp. 495-496.
[46] În același sens (M. Udroiu, op. cit., p. 187), unde se arată că „alinierea dreptului intern la jurisprudența (Cauza McCann și alții c. Regatului Unit/Cauza Andronicou și Constantinou c. Ciprului; cauza Yudina c. Rusiei; Cauza Perk și alții c. Turciei; cauza Bubbins c. Regatului Unit – toate disponibile în rezumat în lucrarea M.-C. Ivan, G. Ivan, op. cit., pp. 249-252 – n.n.) Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la viață [art. 2 parag. 2 lit. a) din Convenția europeană] impune ca numai o persoană aflată în fața unui atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa sau a altei persoane, prin care se pune în pericol numai viața, integritatea, sănătatea sau libertatea persoanei, iar nu drepturile acesteia ce au alt obiect decât protecția persoanei sau un interes general, să poată invoca legitima apărare atunci când apărarea proporțională are ca efect suprimarea vieții atacatorului”.
[47] M.A. Hotca, op. cit., p. 524.
[48] I. Ristea, op. cit., p. 193; G. Antoniu, T. Toader (coordonatori) op. cit., p. 203; I. Pascu, op. cit., p. 162; I. Pascu, A.S. Uzlău, G. Muscalu, op. cit., p. 192.
[49] N. Neagu, op. cit., p. 121; În același sens, în doctrină (F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 362-363; F. Streteanu, op. cit., p. 489) s-a spus că „în ceea ce privește interesul general, suntem de părere că acesta se referă la un număr nedeterminat de persoane, altfel spus, la o colectivitate, indiferent dacă aceasta este mai restrânsă (populația dintr-o localitate sau dintr-o zonă, un grup etnic sau religios etc.), ori este chiar statul sau societatea în ansamblul ei. (…) Așa fiind, se pune problema limitelor în care pot fi apărate în mod legitim valori ce nu au un titular determinat, aparținând colectivității în ansamblu (moralitate publică, sănătate publică, siguranță rutieră, respectul datorat celor decedați etc.). Spre exemplu, se va reține legitima apărare atunci când o persoană: (i) exercită violențe pentru a împiedica o altă persoană, aflată în stare avansată de ebrietate, să urce la volan și să conducă un autoturism pe drumurile publice; (ii) exercită violențe asupra celui care maltratează un animal fără stăpân; (iii) recurge la violență pentru a împiedica o altă persoană să profaneze un mormânt; (iv) exercită violențe pentru a împiedica o altă persoană să deverseze o substanță toxică în apa unui râu? (..) Față de reglementarea din dreptul nostru, trebuie să admitem că legitima apărare are un domeniu de incidență mai extins, putând acoperi și situații în care, prin fapta atacatorului, se aduce atingere unei valori sociale care aparține unui număr nedeterminat de persoane (sănătate publică, siguranță publică etc.) fără a putea fi determinată o victimă directă. Spre exemplu, în cazul celui care intenționează să conducă un autovehicul pe drumurile publice, deși se află în stare avansată de ebrietate, este evident că se creează o stare de pericol pentru alte persoane, dar acestea nu vor putea fi individualizate înainte de producerea efectivă a unui accident (cu excepția celor care, eventual, ar călători în autovehiculul condus de cel în cauză). Cu toate acestea, credem că este posibilă reținerea legitimei apărări în cazul celui care încearcă prin violențe sau amenințări să îl oprească. Tot astfel, este justificată împiedicarea prin violență a comiterii infracțiunii de infectare a apei (art. 356 NCP), chiar dacă victimele potențiale nu sunt individualizate, apărând doar ca o colectivitate sau grup de persoane”.
[50] W. Brînză, op. cit., p. 72; Gh. Dărîngă, op. cit., p. 333.
[51] I. Nedelcu, op. cit., p. 97.
[52] A se vedea în acest sens (V. Pașca, op. cit., p. 206), unde se afirmă că „noțiunea de interes general este mult mai echivocă decât cea de interes obștesc. Legea nu definește cât de general poate fi interesul apărat printr-o faptă prevăzută de legea penală, același interes general justificând incriminarea acesteia. Deoarece cauzele justificative înlătură antijuridicitatea faptei, stabilind o prioritate între diferite valori sociale protejate juridic, interesul general justifică apărarea sa numai în măsura în care este la rândul său protejat de lege. Interesul general este legitim prin natura sa, în măsura în care interesează o colectivitate sau societatea în ansamblul său. Interesul general privește atât autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică, cât și interesele private ale cetățenilor sau ale colectivităților.” În același sens (F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 362) se afirmă că „legitima apărare poate fi invocată și atunci când este amenințat un drept sau un interes legitim aparținând unei persoane juridice de drept privat determinate, dar pentru aceasta nu este nevoie să ne raportăm la interesul general, ci la protejarea drepturilor persoanei care exercită apărarea sau ale unei alte persoane. (…) Sfera de acoperire este, așadar, mai largă decât cea a intereselor statului sau ale altor persoane juridice de drept public, căci legiuitorul nu a înțeles să facă, expres sau implicit, trimitere la dispozițiile art. 176 NCP, care definește noțiunea de public.”
[53] În acest sens, a se vedea T. Dima, op. cit., p. 189; M.-C. Ivan, G. Ivan, op. cit., p. 97.
[54] V. A. Ionescu, op. cit., p. 100.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.