Legitima apărare – cauză justificativă (I)

I. Scurt istoric

După cum spunea profesorul Tanoviceanu^[1], „la romani existau multe texte relative la legitima apărare, cum ar fi: „Acela care își apărat propria lui viață nu se vede a fi comis vr’o infracțiune^[2]”. „A respinge forța prin forță e permis și acest drept l-a dat natura^[3]”. „A se apăra în contra forței prin forță, toate legile și toate drepturile o permit^[4]”. „Ceea ce cineva a făcut pentru apărarea corpului său se socotește că a fost făcut cu dreptate^[5]”.

,,Atunci când viața noastră este primejduită de silnicia hoților sau de armele vrăjmașilor – spunea Cicero^[6] ‒, orice chip ce ne îngăduie scăparea este bun și cinstit”. Tot Cicero afirma că^[7] „Este o lege sacră, judecători, lege nescrisă, însă care născu odată cu omul, lege anterioară legiștilor, tradițiunei, tuturor cărților, și pe care natura ne-o oferă gravată în codicele său nemuritor, de unde noi am luat-o, de unde noi am scos-o; lege mai puțin studiată decât simțită, mai puțin învățată decât devinată. Această lege ne strigă: într-un pericol iminent preparat prin vicleșug or violență, sub pumnalul lăcomiei or al mâniei, orice mijloc de apărare este legitim”.

În doctrina penală s-a menționat că^[8] originea legitimei apărări este foarte veche, fiind întâlnită, printre altele, în Legea celor XII table, care permitea omorârea hoțului nocturn. Deși s-au exprimat opinii în sensul că în acest caz nu este vorba de ideea apărării legitime, ci de o răzbunare privată, Mommsen s-a pronunțat în sensul că textele legii menționate reprezintă expresia juridică a ideii de apărare legitimă.

Totodată, Platon admitea nepedepsirea în caz de legitimă apărare, însă o restrângea numai la cetățenii liberi. Dacă un sclav omora o persoană liberă apărându-se contra ei, era pedepsit ca ucigaș.

În Legile lui Manu se prevedea că „acela care ucide pentru propria siguranță sau pentru a apăra o femeie sau un brahman nu este vinovat de omor”.

La noi, pravila lui Caragea prevedea că: „Cine va omorî apărându-și viața de primejdie nevinovat este…”. În același sens este și pravila lui Vasile Lupu: „Acela ce ucide pre omul acela ce vine asupra lui să-l ucidă nu să va certa niciodată, iară de va merge neștine să ucidă pre cineva și acela îl va întâmpina și-l va ucide pre dânsul, atunci să nu cheme că l-au ucis neștine, ca să zică că s-a ucis singur”.

II. Comparație cu vechiul Cod penal

Sub Codul penal de la 1969, se considera că fapta săvârșită în stare de legitimă apărare nu constituia infracțiune pentru că îi lipsea trăsătura esențială a vinovăției. În schimb, în noul Cod penal, legitima apărare înlătură trăsătura esențială a antijuridicității faptei.

Comparând art. 19 alin. (2) NCP cu art. 44 alin. (2) VCP, observăm că s-a înlocuit sintagma „interes obștesc” cu expresia „interes general” și s-a renunțat la condiția pericolului grav^[9] generat de atac. În raport de noua reglementare, înseamnă că trebuie să existe un pericol de natură să facă necesară apărarea, adică atacul să fie de natură să producă un pericol pentru persoana atacată, pentru drepturile acesteia sau pentru interesul general, urmând, deci, ca analiza să se efectueze pe terenul proporționalității^[10].

Referitor la legitima apărare prezumată, observăm că în noul Cod penal s-a prevăzut explicit că atât acțiunea de pătrundere fără drept a unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta, prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea modalități nelegale, cât și acțiunea de respingere a acestei pătrunderi, să aibă loc în condițiile legitimei apărări privitoare la cele două elemente ale sale – atacul și apărarea. În plus, s-a adăugat și o a doua ipoteză, și anume aceea când se pătrunde fără drept în domiciliul unei persoane pe timp de noapte, prin orice mijloace. Totodată, se poate observa că legiuitorul nu mai extinde această prezumție și în cazul pătrunderii într-un loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare^[11] care nu țin de o locuință, încăpere, dependință.

Legiuitorul a abandonat, în definirea legitimei apărări, diferențierea între „starea de legitimă apărare” și „legitima apărare”, soluție criticată în doctrină^[12].

De asemenea, în art. 19 NCP nu a mai fost menținut excesul justificat reglementat în art. 44 alin. (3) VCP. Acesta a fost trecut în categoria cauzelor de neimputabilitate, respectiv în art. 26 NCP.

Pe vechiul Cod penal, legitima apărare producea efecte in personam, iar pe actualul Cod produce efecte in rem.
DOWNLOAD FULL ARTICLE