Invocarea din oficiu a nulităților relative în procesul penal. Conflictul sistemelor procesuale și rolul activ al judecătorului

În Monitorul Oficial nr. 1013 din 21 decembrie 2017 a fost publicată Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017 a Curții Constituționale, în care instanța de control a fost chemată, în urma invocării din oficiu a excepției, să analizeze regimul invocării nulităților relative și compatibilitatea acestuia cu prevederile legii fundamentale.

Decizia Curții, poate prea ușor trecută cu vederea, vine în continuarea unor alte hotărâri în care aceasta a cenzurat transpunerile efectuate de noul legiuitor procesual penal a unor principii specifice sistemelor de drept adversiale pe o structură de tip continental, așa cum a fost caracterizat sistemul penal românesc.

Prin această decizie putem afirma că instanța de contencios constituțional dă o puternică lovitură încercărilor noii legislații procesual penale intrată în vigoare la 1 februarie 2014 de a implementa o serie de principii anterior străine sistemului de drept românesc și de a restrânge domeniul de aplicare al unor proceduri specifice sistemelor de tip continental.

O scurtă privire de ansamblu credem că se impune a fi făcută asupra acestor principii, cu punctarea elementelor noi și a diferențelor față de sistemul procesual statuat în 1969, cu raportare în principal la problema rolului activ al instanței (înțelegând aici și al judecătorului de cameră preliminară) în cursul procesului penal.

Astfel, analizând cele două mai sisteme procesual penale, doctrina^[1] a arătat că diferența de bază între sistemul procesual adversial și cel continental este una de profunzime, cele două sisteme având o raportare diferită cu privire la însuși miezul problemei activității judiciare, anume aflarea adevărului judiciar. În sistemul continental, din care face parte legislația penală română, adevărul judiciar trebuie să fie identic cu adevărul obiectiv, real. Vechiul cod de procedură penală reglementa alături de acesta însă și principiul rolului activ al organelor judiciare (art. 4) ca un instrument absolut necesar pentru asigurarea eficienței principiului aflării adevărului.

Expunerea de motive a noului cod de procedură penală arată că acesta dorește a-și păstra caracterul predominant european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ. Procurorul, ca titular al acțiunii penale, va trebui să dovedească acuzarea, prin administrarea de probe, pe cale de consecință, este regândit rolul judecătorului, care va veghea cu preponderență ca procedurile ce se desfășoară în fața sa să aibă caracter echitabil, principiul rolului activ nemaifiind reglementat în partea general a proiectului.

Sistemele adversiale acordă o importanță mai mare procedurii, în detrimentul aflării adevărului, care trebuie să fie una corectă, perfect echitabilă, pentru a se ajunge la o soluție justă. S-a afirmat de specialiști^[2] că aflarea adevărului cu privire la împrejurările cauzei înseamnă constatarea existenței sau inexistenței faptei pentru care se desfășoară procesul penal (…), forma vinovăției, mobilul și scopul faptei, natura și întinderea prejudiciului cauzat, precum și aspectele care influențează asupra răspunderii făptuitorului.

În sistemele adversiale pure primează principiul disponibilității, în sensul că acuzatorul își poate retrage oricând acuzațiile, în timp ce sistemul inchizitorial (continental) este caracterizat de principiile oficialității, legalității și obligativității procesului penal. Procesul penal român cunoaște de la 1 ianuarie 2014 un element de tip acuzatorial, în care deși procurorul nu mai poate retrage acuzarea după ce a sesizat instanța, poate emite o ordonanță de renunțare la urmărire penală.

În vechiul sistem, principiul oficialității sau obligativității procesului penal^[3] a fost definit în literatura de specialitate^[4] ca fiind regula potrivit căreia organele judiciare competente trebuie să aibă inițiativă în declanșarea procesului penal, pornind din oficiu mecanismul procesual. În acest sens nu este nevoie de solicitarea sau stăruința unor persoane fizice sau juridice, deoarece infracțiunile prezintă un pericol pentru întreaga societate și aceasta, prin mijloacele sale specific, trebuie să reacționeze.

Apreciată de doctrină^[5] ca fiind probabil, cea mai semnificativă limitare a principiului obligativității punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale adusă de noul cod de procedură, renunțarea la urmărirea penală s-a constituit într-o reconfigurare a rolului judecătorului într-un proces ce a căpătat trăsături adversiale^[6]. Oficialitatea exercitării acțiunii penale a fost astfel, limitată la procuror, fiind prevăzut și cazul de justiție negociată al acordului de recunoaștere a vinovăției.

În domeniul renunțării la urmărirea penală, Curtea Constituțională a intervenit și și-a spus cuvântul, cenzurând ceea ce a considerat a fi un derapaj de la așa-zisa „tradiție” a procesului penal român. Criticată cu asprime de doctrină^[7] pe bună dreptate, Decizia nr. 23/2016^[8] impune un control judecătoresc al actelor prin care acuzarea renunță la urmărirea penală, considerând că legiuitorul nu a realizat un echilibru adecvat între aplicarea principiului legalității, specific sistemelor continentale și aplicarea principiului oportunității, specific sistemului de drept anglo-saxon, dând prevalență acestuia din urmă, în detrimentul celui dintâi, acordând procurorului atribuții specifice puterii judecătorești.

Putem spune, că, alături de recenta decizie nr. 554/2017 prin care se dă dreptul judecătorului la a invoca nulități relative, cea referitoare la atenuarea principiului oportunității este cea mai puternică formă prin care Curtea Constituțională încearcă să schimbe echilibrul între sistemele procesuale creat de noul legiuitor penal, înclinând balanța spre cel continental. Criticând lipsa de claritate a dispozițiilor art. 318 C. pr. pen., Curtea a constatat că „textul criticat nu îndeplinește standardele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii penale, încălcând principiul legalității procesului penal, reglementat la art. 2 din Codul de procedură penală și, prin urmare, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, care prevăd obligativitatea respectării în România a Constituției, a supremației sale și a legilor. În acest sens, Curtea constată că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfășurare a procesului penal, cât și competența organelor judiciare și modul concret de realizare a fiecărei subdiviziuni a fiecărei etape a procesului penal. Cu alte cuvine, Curtea constată că, în sistemul continental, jurisprudența nu constituie izvor de drept așa încât înțelesul sintagmei criticate să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor”.

Criticând, în continuare, reglementarea instituției renunțării la urmărirea penală, instanța de control constituțional apreciază că „legiuitorul nu a realizat un echilibru adecvat între aplicarea principiului legalității, specific sistemului de drept continental, existent în România, și aplicarea principiului oportunității, specific sistemului de drept anglo-saxon, dând prevalență acestuia din urmă, în detrimentul celui dintâi, prin reglementarea printre atribuțiile procurorului a unor acte specifice puterii judecătorești. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 318 din Codul de procedură penală, procurorul are posibilitatea de a renunța la urmărirea penală și, în consecință, de a se substitui instanței de judecată, în realizarea actului de justiție, în cazul unui număr de aproximativ trei pătrimi din totalul infracțiunilor prevăzute în Codul penal și în legile speciale în vigoare”.

Curtea mai face referire la atribuțiile specifice instanței, constatând că stabilirea vinovăției inculpatului și aplicarea pedepselor penale sunt doar de competența instanței de judecată, care beneficiază, în mod exclusiv, de juris dictio și imperium, adică puterea de a „spune” dreptul și de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunțate.

Decizia nu a fost adoptată cu unanimitate, ceea ce ne face să observăm că, la nivelul Curții, au existat și opinii care au pledat pentru păstrarea dreptului procurorului de a retrage acuzarea, fără un control judecătoresc al actului prin care aceasta se dispune. Judecătorii care nu au aderat la opinia majoritară au arătat că „renunțarea la urmărirea penală a fost introdusă de legiuitor în arhitectura dreptului procesual românesc, ca un element de noutate în privința soluțiilor de neurmărire penală ce pot fi dispuse de procuror, în scopul degrevării instanțelor judecătorești de sarcina soluționării unor cauze penale referitoare la fapte prevăzute de legea penală ce nu prezintă un pericol social ridicat. Această soluție este însoțită de sporirea garanțiilor procesuale în etapa urmăririi penale. Ea reprezintă o consecință a implementării în legislația procesual penală a principiului oportunității, care este specific sistemului de drept anglo-saxon și a fost preluat în sistemul dreptului continental din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din motive de eficientizare a activității organelor judiciare”.

Opinăm și noi că felul în care era reglementată instituția, fără controlul judecătoresc automatic, nu dădea sub nicio formă un drept de juris dictio procurorului, ci eficientiza activitatea procesual penală și dădea un sens concret principiului oportunității activității de acuzare. Procurorul era, și este în continuare, cel mai în măsură să aprecieze, înainte de sesizarea instanței, dacă există sau nu un interes public pentru un proces penal viitor. Putem chiar spune că raționamentul potrivit căruia reprezentantul parchetului efectuează activități de judecată când evaluează oportunitatea continuării urmăririi penale poate duce la concluzii absurde, prin care putem crede că și o soluție de clasare, care, neatacată, nu intră în controlul unui judecător, este un imperium, cu consecințe chiar mai importante decât cele ale unei renunțări care, în cele din urmă, este o constatare a unei vinovății penale.

Sistemul de tip anglo-saxon, în care judecătorul este un arbitru imparțial al procedurii, pentru care o parte a magistraților Curții Constituționale au înclinat, are la temelie și principiul eficientizării activității judiciare^[9], ca transpunere a unui alt mare principiu, acela al termenului rezonabil al procesului penal. Astfel de inovații prezente în sistemul procesual penal român mai sunt procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, imposibilitatea extinderii acțiunii penale de către judecător pentru alte fapte sau persoane, dar și procedura așa-numită abreviată, prevăzută de art. 375 C. pr. pen., transpusă anterior prin Legea nr. 202/2010, prin care a fost introdus vechiul art. 320¹ C. pr. pen. din 1969.

Încercând a reveni, fără a face o amplă analiză a principiilor procesului penal, analizate pe larg de autorii anterior citați dar și în părțile introductive ale tratatelor de procedură penală, Decizia nr. 554/2017 a Curții Constituționale este teritoriul în care au venit din nou în conflict o serie de principii, unele noi, altele vechi, unele cu rol redus și declasat în noul sistem iar altele cu rol sporit.

Vorbim aici, în primul rând, de principiul legalității procesului penal, principiul aflării adevărului, vechiul principiu în prezent nereglementat al rolului activ al organelor judiciare, acestea pe de o parte, pe de altă parte situându-se principiul oportunității, al termenului rezonabil al procesului penal și al separării funcțiilor judiciare, dar și cel al disponibilității.

Nu se pot omite, vorbind de principiul aflării adevărului, care, potrivit considerentelor deciziei mai sus amintite, se pare că a învins, numeroasele soluții de speță ale vechiului Tribunal Suprem^[10], care sintetizează cel mai bine locul principiului în vechea legislație. Verificarea nemijlocită a probelor administrate, se arată în comentariul autorilor, este o condiție hotărâtoare pentru stabilirea adevărului în cauza judecată, indiferent dacă părțile cer sau nu aceasta, ori dacă inculpatul este prezent sau nu la judecată. Uneori, aflarea adevărului poate să impună și analiza faptelor comise de alte persoane, netrimise în judecată, dar cu privire la faptele care se judecă.

Prin Decizia 554/2017, Curtea Constituțională a stabilit, în unanimitate de această dată, că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 282 alin. (2) C. pr. pen., care nu permite invocarea din oficiu a nulității relative, este neconstituțională.

La soluția legislativă existentă anterior soluționării excepției s-a ajuns pe calea transpunerilor unor principii de tip adversial, cum sunt cele are diminuării rolului activ al instanței de judecată, judecătorul tinzând a deveni mai degrabă un arbitru al echitabilității procedurilor^[11].

În vechiul Cod, în conformitate cu art. 197 alin. (4) teza a II-a, nulitatea relativă putea fi invocată din oficiu de către instanța de judecată în cazurile în care anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei^[12]. Totuși, vătămarea produsă putea fi acoperită prin voința părților și putea fi invocată numai până la termenul ce a urmat efectuării actului anulabil.

Noul Cod a adus unele modificări în conținutul dispozițiilor ce reglementează regimul nulităților, dintre care în doctrină^[13] au fost evidențiate: stabilirea expresă a principiului că actele ulterioare celui declarat nul, care au o legătură direct cu acesta sunt la rândul lor lovite de nulitate, eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor privind sesizarea instanței și a neefectuării anchetei sociale la inculpații minori, competența materială și după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală^[14], sau a instanței ierarhic superioare celei legal competente, instituirea unor termene în care pot fi invocate anumite nulități absolute, eliminarea dreptului instanței de a invoca din oficiu nulitățile relative, cu unele excepții.

DOWNLOAD FULL ARTICLE