Impreviziunea și leziunea – analiză comparativă

1. Impreviziunea și leziunea – aspecte generale

Impreviziunea

Impreviziunea este indisolubil legată de principiul forței obligatorii a actului juridic, cunoscut și sub denumirea de pacta sunt servanda, reglementat cu caracter general în cuprinsul art. 1270 alin. (1), potrivit căruia „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”.

Acest principiu al forței obligatorii a contractelor este unul de ordine publică, încălcarea lui trebuind să atragă nulitatea absolută a actelor juridice, indiferent dacă este vorba despre acte de drept substanțial sau de drept procesual^[1].

Acest principiu, însă „nu are un caracter absolut. Atunci când executarea unei obligații contractuale devine impracticabilă, spre exemplu în mod considerabil mai oneroasă decât cea contractată inițial – deși fizic posibilă – urmare a unui eveniment neașteptat, aceasta va duce la adaptarea contractului la noile circumstanțe sau la desființarea contractului”^[2].

Astfel, impreviziunea este reglementată de legiuitor ca excepție de la principiul pacta sunt servanda, legiuitorul stabilind în cuprinsul art. 1271 alin. (2) C. civ. că „dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte”.

a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;

b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;

d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului^[3].

Leziunea

Pentru ca un act juridic să fie valabil, consimţământul, ca element structural, trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoștinţă de cauză^[4], altfel spus lipsit de orice viciu de consimțământ.

Aceste alterări sau distorsiuni ale consimţământului în raport cu realitatea şi cu voinţa internă pot fi: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea^[5].

În acord cu dispozițiile art. 1221 alin. (1) C. civ., există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane, o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.

Existenţa leziunii se apreciază, conform alin. (2) al aceluiaşi articol şi în funcţie de natura şi scopul contractului.

De asemenea, leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor^[6].

 Raportându-ne la dispozițiile art 1221 C. civ., constatăm că „în noua reglementare, leziunea este gândită si instituită ca un viciu de consimţământ în care componenta materială este determinantă, alături de specularea injustă, de către partea vinovată a unei anumite stări (de nevoie, de cunoştinţe ori de experienţă) a celeilalte părţi”^[7].

Aceasta înseamnă că, pe lângă dezechilibrul contraprestaţiilor, există o parte a cărei voinţă este mai slabă în faţa celuilalt contractant, aşa încât, de la început, pozitia contractuală a părţilor este inegală^[8].

Potrivit doctrinei, leziunea aduce atingere si bunelor moravuri, motivat de faptul că, atunci când preţul nu este just, consideraţii de dreptate si echitate contractuală justifică desfiinţarea contractului sau, cel puţin, reajustarea sa^[9].

2. Caracteristicile relevante rezultate din analiza comparativă a noțiunilor de impreviziune și leziune

Pornind de la considerentul că, atât impreviziunea, cât și leziunea, presupun discrepanțe vădite între prestațiile reciproce ale părților, vom încerca în cele ce urmează, să analizăm, comparativ, cele două instituții juridice, atât sub aspectul asemănărilor, cât, mai ales, sub aspectul criteriilor de diferențiere.

Primul criteriu de diferențiere vizează natura juridică a celor două instituții.

Sub acest aspect, instituția impreviziunii este consacrată de legiuitorul Codului civil ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractelor, care atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situație imprevizibilă^[10], în timp ce leziunea este un viciu de consimţământ^[11], alături de eroare, dol și violență.

În privința momentului în funcţie de care se analizează existenţa celor două instituții juridice, suntem în ipoteza impreviziunii doar atunci când schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului^[12], în timp ce, în privința leziunii, incidența acestui viciu de consimţământ este concomitentă încheierii contractului^[13].

Cel de-al treilea criteriu, al cauzei care generează existenţa celor două instituții juridice, comportă următoarele remarci:

– în cazul impreviziunii, schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acestora sunt independente de voința părților, astfel, acestea nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului^[14], în timp ce în cazul leziunii, partea care generează acest viciu de consimțământ profită de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi;

În ipoteza impreviziunii, prestaţia devine excesiv de oneroasă după momentul încheierii contractului, în timp ce, în cazul leziunii, prestaţia excesiv de oneroasa subzistă din chiar momentul încheierii contractului^[15].

În privinţa sancţiunilor, pe care legiuitorul le instituie, în cazul constatării impreviziunii şi leziunii, putem puncta o serie de deosebiri.

Astfel, în cazul impreviziunii, potrivit art. 1271 alin. (2) C. civ., instanţa poate să dispună:

a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;

b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.

Observăm, totodată, că, potrivit alin. (3) al aceluiaşi art. 1271, instanţa va judeca acţiunea debitorului, respectiv, va putea dispune măsurile legale mai sus menționate, numai dacă debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.

Aşadar, aplicarea acestor sancțiuni, de către instanţa de judecată este strict şi expres condiţionată de îndeplinirea acestei proceduri, prealabile sesizării instanţei.

În cazul leziunii, potrivit art. 1222 alin. (1) C. civ., partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune, poate cere, la alegerea sa:

1) anularea contractului;

2) reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.

În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul^[16] dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii, dispoziţiile art. 1213 C. civ., privitoare la adaptarea contractului aplicându-se în mod corespunzător.

Referitor la acest criteriu, este necesar să facem unele remarci:

1) în cazul impreviziunii, debitorul trebuie să îndeplinească acea condiţie/procedură prealabilă, constând în dovedirea încercării adaptării contractului pe cale amiabilă, în timp ce, în cazul leziunii, legiuitorul Codului civil, nu instituie o astfel de condiţie.

În cazul leziunii, pentru ca partea afectată să poată introduce acţiunea la instanţă este necesară îndeplinirea condiţiei ca leziunea să fie concomitentă încheierii contractului și, în același timp, să şi subziste până la data cererii în anulare^[17];

2) pe de altă parte, în cazul leziunii, partea afectată, poate opta între a cere instanţei de judecată: anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale, cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită, în timp ce, în cazul impreviziunii, dreptul de opțiune între adaptarea şi încetarea contractului, este conferit de legiuitor doar instanţei de judecată.

Referitor la acest drept de opţiune al instanţei, se cuvine să mai facem încă o precizare şi anume aceea că, în cazul leziunii, instanţa poate să menţină contractul, indiferent de voinţa părţii lezate, dar condiţionat de îndeplinirea, de către partea care a generat leziunea, a cerinţelor stipulate în textul art. 1222 alin. (3) C. civ.

Un ultim criteriu de distincţie între impreviziune şi leziune, pe care îl puncta în cadrul acestei analize, este acela al regimului prescripţiei. Astfel, dacă, în cazul unui contract afectat de viciul leziunii, legiuitorul a statuat că dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului^[18], în cazul impreviziunii, termenul de prescripţie este cel de drept comun, în materie civilă, adică de 3 ani. Mai mult decât atât, partea afectată de viciul leziunii nu poate invoca leziunea nici pe cale de excepţie, după expirarea termenului de prescripţie, deoarece prin textul alin. (2) al art. 1223 C. civ., se statuează că: „anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris”.

Cât privește asemănările dintre cele două instituții, acestea prezintă firave elemente de convergenţă, constând în aceea că, astfel cum am arătat anterior, ambele presupun existenţa unei prestaţii excesiv de oneroase a părţii afectate (evident, neluând în calcul momentul de la care se poate vorbi de existenţa/apariţia acestei prestaţii excesive).

De asemenea, o altă asemănare vizează faptul că instanţa, (învestită de către partea afectată), prin măsurile dispuse, lipseşte contractul de efectele voite de părţi (mai exact, de către efectele voite de către una din părţi, respectiv de către partea neafectată de onerozitatea excesivă).

În fine, o ultimă asemănare vizează calitatea procesuală (activă), în sensul că instanţa poate fi sesizată, în ambele ipostaze, numai de către partea afectată (de impreviziune, respectiv de leziune)^[19].

3. Aspecte procedurale și concluzii

În cazul impreviziunii, cât şi în cazul leziunii, reclamantul trebuie să dovedească îndeplinirea condiţiilor legale exprese, stipulate în lege, pentru a ne afla în prezenţa acestora^[20].

Înainte de toate, reclamantul trebuie să dovedească calitatea sa procesuală activă, de parte afectată într-un contract, întrucât legiuitorul a conferit calitatea procesuală activă numai acestor părţi afectate (de impreviziune, respectiv, de leziune).

În cazul impreviziunii, reclamantul (partea afectată) trebuie să mai facă dovada îndeplinirii procedurii prealabile, constând în dovedirea încercării adaptării contractului pe cale amiabilă, stipulată în art. 1271 alin. (3) lit. d), aceasta fiind o condiție prealabilă (și obligatorie) pentru ca instanţa să soluţioneze acțiunea debitorului.

În cazul leziunii, reclamantul (partea afectată), trebuie să îndeplinească condiţia ca leziunea să fie atât concomitentă încheierii contractului, dar, totodată, să şi subziste până la data cererii în anulare.

Instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa, va putea face aplicarea atât impreviziunii, cât şi a leziunii, în funcție de probatoriul administrat.

În cazul impreviziunii, în lipsa acordului părţilor^[21] şi dacă partea afectată de impreviziune dovedeşte şi celelalte condiţii legale aplicabile impreviziunii^[22], instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.

În cazul leziunii, având în vedere că partea afectată de leziune are drept de opţiune^[23], între a cere instanţei de judecată anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale, cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită, opinăm că instanţa va fi ţinută, în decizia sa de către acest drept de opţiune al reclamantului. Instanţa poate, însă, să menţină contractul, în cazul leziunii, indiferent de voinţa părţii lezate, dar condiţionat de îndeplinirea, de către partea care a generat leziunea, a cerinţelor stipulate în textul art 1222 alin (3) C. civ., respectiv dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii.

Bibliografie:

– H.A. Aksoy, Impracticability. Encyclopedia of Law and Economics, Springer, 2014;

– C. Munteanu, Considerații privind reglementarea leziunii în noul Cod civil, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, nr. 1/2015;

– A.G. Nicolae, M. Uliescu, Instituţii de drept civil în noul cod civil – Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2010;

– T. Prescure, R. Matefi, Drept civil. Teoria generală. Persoanele – conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012;

– http://link.springer.com/referenceworkentry/10.1007/978-1-4614-7883- 6_244-1 Accessed: 20-03-2016;

– https://www.ccr.ro/Decizia_623-2016.pdf;

– www.utgjiu.ro.

DOWNLOAD FULL ARTICLE