Imposibilitatea împăcării după schimbarea încadrării juridice a faptei. Inechitate și posibilă neconstituționalitate

Definiția cea mai clară a încadrării juridice a faptei^[1] rezistă și astăzi, după 50 de ani de la formularea acesteia, fiind preluată de totalitatea doctrinei procesual penale. Aceasta este desigur, cunoscută, impunându-se preluarea doar a concluziei autorului, în sensul că „încadrarea juridică cuprinde toate textele a căror îmbinare realizează în mod complet caracterizarea juridică a faptei”.

Schimbarea încadrării juridice a faptei dată prin actul de sesizare nu este o instituție nouă în procesul penal român. Ea era prevăzută, într-o formă surprinzător de apropiată de cea din prezent, și în Codul penal din 1936. Astfel, potrivit art. 312 din Codul numit după Regele Carol al II-lea:

„Când din desbateri rezultă că faptul imputat ar conţine elementele unei infracţiuni mai grave decât aceea la care se referă acuzarea sau că acelui fapt trebuie să i se dea o altă calificare ce ar face necesară pregătirea apărării în această nouă situaţiune, instanţa este datoare, sub pedeapsă de nulitate, a asculta părţile asupra acestor eventualităţi şi a încunoştinţa pe inculpat că este în drept să ceară fie suspendarea desbaterilor pentru câteva ore, fie amânarea, spre a-şi prepara apărarea şi eventual completarea instrucţiei în faţa instanţei.

Cu toate acestea, instanţa poate respinge cererea de suspendare sau amânarea judecăţii când schimbarea calificării e în favoarea inculpatului”.

Așadar, amânarea cauzei pentru pregătirea apărării ori lăsarea mai la urmă era limitată la cazurile de agravare a situației inculpaților, în prezent amânarea la cerere fiind acordată chiar în caz de discutare a unei încadrări juridice mai ușoare, pentru respectarea deplină a dreptului la apărare.

Reglementarea interbelică pare chiar a fi pe alocuri mai performantă decât cea din 2014, din punct de vedere al sancțiunii exprese aplicabile neluării în discuție a schimbării de încadrare. Astfel, cuvântul părților (și evident, al procurorului) în privința încadrării era prevăzut a fi acordat sub pedeapsă de nulitate absolută a hotărârii. În prezent, dispozițiile art. 281 alin. 1 nu prevăd printre cazurile de nulitate absolută această omisiune, după cum nici cele ale art. 421 alin. 2 lit. b), care prevăd situațiile de desființare în apel cu trimitere spre rejudecare. Nu este vorba aici nici de nepronunțarea asupra unei fapte, în primul rând deoarece fapta rămâne aceeași, doar încadrarea se schimbă și apoi pentru că nu discutăm de nepronunțare, ci de lipsa discuției contradictorii.

Practica judiciară însă, și în special Curțile de Apel, în aplicarea directă a art. 6 CEDO^[2] și a art. 2 din Protocolul 7 al CEDO (obligativitatea a două grade de jurisdicție), a principiului procesului echitabil din Codul de procedură (art. 8) și a principiului contradictorialității fazei de judecată a pronunțat în numeroase rânduri soluții de trimitere spre rejudecare a cauzelor în care s-a omis punerea în discuție a schimbărilor de încadrare juridică, de obicei pronunțate de primele instanțe direct cu ocazia deliberării. Părțile sunt private astfel de un grad de jurisdicție și de dreptul la apărare cu privire la noua calificare juridică a faptelor pretins comise.

Nu analiza acestor aspecte este însă obiectul prezentului studiu, ci o situație inechitabilă generată de practica cvasiunanimă a instanțelor de schimbare a încadrării juridice prin sentință, iar nu prin încheiere, opțiune ce ar trebui să fie excepția iar nu regula.

Înalta Curte a încercat să-l protejeze de riscul de incompatibilitate prin antepronunțare pe judecătorul care schimbă încadrarea juridică prin încheiere^[3], dar practica punerii în discuție cu ocazia dezbaterilor fondului a fost menținută. Este real că, uneori, este dificil de exprimat o opinie asupra unei încadrări fără a se folosi argumente ce țin de săvârșirea faptelor, de aici riscul unei imparțialități obiective.

Doctrina procesual penală^[4] critică acest procedeu, deoarece la momentul dezbaterilor cadrul procesual ar trebui să fie pe deplin stabilit, obiectul judecății clar delimitat, sub aspectul încadrării dată faptei prin actul de sesizare, punându-se practic două rânduri de concluzii, unul raportat la încadrarea juridică din rechizitoriu iar altul privitor la încadrarea în care se cere a fi schimbată cea inițială. Aceasta pune uneori apărarea în situații absurde, în care este nevoită să raporteze fiecare instituție de drept penal incidentă în cauză la fiecare dintre posibilele încadrări ce pot fi date faptelor judecate.

Putem face chiar un paralelism, mutatis mutandis, cu situația clarității acuzației sub aspectul limitelor și obiectului judecății din camera preliminară. Deși practica judiciară și doctrina^[5] au apreciat că încadrarea juridică nu este o chestiune ce privește regularitatea actului de sesizare (cu toate că, într-o viitoare reglementare, ce ar trebui sa schimbe structura camerei preliminare, ar putea face obiectul discuției), ne este foarte greu să credem că are parte de un proces echitabil, din punct de vedere al cunoașterii acuzației penale (care se referă nu doar la faptă, ci și la calificarea normativă a acesteia) persoana care, la ultimul termen de judecată, este nevoită să aprecieze asupra încadrării faptelor imputate, urmând ca instanța să se pronunțe direct asupra acesteia, deodată cu analiza vinovăției sale.

Posibilitatea, chiar necesitatea schimbării de încadrare prin încheiere se întrevede din dispozițiile art. 386 alin. 2 C. pr. pen., astfel, „dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal”. Ipoteza este aceea în care, spre exemplu, persoana este trimisă în judecată pentru infracțiunea de vătămare corporală (art. 194 C. pen.), iar ulterior, în baza unor înscrisuri medicale se constată că nu se pune problema punerii vieții victimei în pericol, astfel fiind vorba de infracțiunea de lovire sau alte violențe (art. 193 C. pen.). Spre deosebire de infracțiunea mai gravă, cea de lovire prevede ca și condiție de procedibilitate plângerea prealabilă a persoanei vătămate, așadar, prin textul suscitat, prima etapă, după punerea în discuție a schimbării de încadrare trebuie să fie pronunțarea unei încheieri cu privire la acest aspect.

În cazul în care persoana vătămată(sau partea civilă) legal citată, nu este prezentă la dezbaterea asupra încadrării, instanța va fi obligată să rămână în pronunțare privitor la acest aspect, iar ulterior să o citeze pe aceasta cu mențiunea specială, neconsiderându-se că ar avea termen în cunoștință^[6]. La termenul stabilit, la care persoana vătămată se prezintă, aceasta va formula plângere prealabilă, caz în care procesul penal va continua, sau va arăta că nu formulează plângerea, caz în care instanța va da cuvântul în dezbateri și va pronunța pe fond o soluție de încetare a procesului penal (în temeiul lipsei, iar nu al retragerii unei plângeri).

Situația poate deveni mai complicată atunci când persoana vătămată este prezentă la punerea în discuție a schimbării de încadrare, instanța de judecată fiind tentată să se pronunțe pe loc asupra acesteia și să întrebe victima daca formulează plângere prealabilă. Se va putea astfel încerca evitarea acordării unui nou termen, nemaifiind necesară chemarea persoanei în fața instanței printr-o nouă citare. Credem că o asemenea soluție nu este legală, în toate cazurile, de prezență sau absență a persoanei vătămate, instanța trebuind să rămână în pronunțare, să se pronunțe prin încheiere și apoi să reciteze persoana vătămată. Neputând emite cu aceeași ocazie și o încheiere și o sentință, instanța va trebui, în varianta neamânării cauzei, să consemneze soluția privitoare la încadrare în practicaua sentinței, aspect ce apare ca nelegal.

Ne aflăm aici și într-o situație specială de repunere în termenul de formulare a plângerii prealabile, potrivit art. 296 C. pr. pen., aceasta putând fi introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei. Or, evident că persoana vătămată a cunoscut comiterea faptelor materiale de la început, după schimbarea de încadrare ea luând cunoștință doar de noua calificare a faptei și de prevalența disponibilității față de oficialitate.

Așadar, art. 396 C. pr. pen. ar trebui modificat prin introducerea unui nou alineat, potrivit căruia termenul de 3 luni curge și de la data citării (chemării) la care face referire art. 386 alin. 2 C. pr. pen. Opțiunea persoanei vătămate de renunțare trebuie să fie irevocabilă, aceasta nemaiputând reveni asupra ei, nici măcar în termenul legal, pentru că altfel s-ar crea situații absurde, putându-ne imagina că s-ar introduce o nouă plângere după ce instanța s-a pronunțat prin sentință rămasă definitivă. Cu toate acestea, ne putem imagina ca, după formularea plângerii, având în vedere termenul prevăzut de art. 158 C. pen., să urmeze o retragere ulterioară a acesteia, chiar în apel.

Dacă, din alte cauze, după citarea legală a persoanei vătămate (deși aici se poate pune problema dacă este necesară și citarea personală, nu doar cea prezumată )^[7], judecarea cauzei se amână și aceasta nu se prezintă în termen de 3 luni de la primirea citației, soluția ar trebui să fie tot de achitare în temeiul lipsei plângerii prealabile, însă nu în temeiul renunțării exprese la acest drept, ci acela al decăderii persoanei din termenul prevăzut de lege.

Dacă persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă, considerăm că ar trebui chemat în fața instanței și reprezentantul legal, pentru a-și da încuviințarea. Cu toate acestea, se impune și întrebarea procurorului daca exercită acțiunea penală din oficiu (de fapt dacă o continuă, aceasta fiind în ființă la acel moment).

Unele situații practice pot însă duce la neaplicarea dispozițiilor legale în spiritul acestora, cu consecințe grave de inechitate a procedurilor pentru părți, în situația în care, dintr-o infracțiune complexă unică, încadrarea juridică se schimbă în două infracțiuni simple.

Ipoteza este cea în care o persoană este trimisă în judecată pentru infracțiunea de tâlhărie, iar ulterior, pe parcursul sau la finalul cercetării judecătorești, se pune problema desfacerii complexității în componentele sale, pe temeiul că nu există conexitate între infracțiunea scop și cea mijloc. Deci, se discută în legătură cu încadrarea nouă a faptei în două infracțiuni, una de furt și alta de lovire. Instanțele au apreciat că este exclusă, în această situație, o achitare pentru infracțiunea absorbită (lovirea, în speță), a proceda astfel însemnând ca instanța să pronunțe asupra uneia și aceleiași fapte două soluții contradictorii, de achitare și condamnare^[8].

În primul rând ar trebui să excludem situația pronunțării asupra noii încadrări direct prin sentință, pentru motivele expuse în cele ce preced, dar și pentru faptul că ne aflăm în fața unor probleme care țin de caracterul echitabil al procesului penal.

Dacă în privința infracțiunii de lovire soluția este relativ clară, după pronunțarea prin încheiere persoana vătămată fiind citată pentru a-și exprima poziția, cu discuțiile mai sus făcute, în ceea ce privește fapta prevăzută de art. 228 C. pen. se ivesc mai multe probleme. Inculpatul nu va avea posibilitatea împăcării cu persoana vătămată, deși el află pentru prima dată după pronunțarea instanței despre noua încadrare a faptei comise.

Astfel, pentru infracțiunea de furt, cu excepția unor variantei agravate, deși nu prevede ca și condiție plângerea prealabilă a celui păgubit, potrivit sistemului Codului penal din 2014 care face deosebire între cele două cauze care duc la înlăturarea răspunderii penale, legea prevede ca și cauză de încetare a procesului penal doar împăcarea^[9].

Potrivit art. 159 alin. 3 C. pen., „împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței”.

Limitarea temporală a fost criticată de o parte a doctrinei, apreciindu-se, pe bună dreptate, că e greu de găsit rațiunea pentru care retragerea plângerii prealabile se poate face în tot cursul procesului penal iar împăcarea doar până la citirea rechizitoriului^[10].

Chemată fiind să se pronunțe, în mai multe rânduri asupra constituționalității textului mai sus citat, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiate toate sesizările de până acum. În cea mai recent publicată dintre acestea^[11], instanța de control stabilește că „procesul echitabil nu presupune un drept al părţilor şi al subiecţilor procesuali principali de a dispune, prin împăcare, cu privire la acţiunea penală pusă în mişcare din oficiu, întrucât aceasta este atributul exclusiv al statului, art. 21 alin. 3 din Constituţie reglementând doar modul echitabil de exercitare a ei. Ca atare, reglementarea conţinutului instituţiei împăcării este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care, în considerarea politicii sale penale, poate condiţiona producerea efectelor împăcării de nedepăşirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanţei, fără a aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. 1 din Constituţie. Totodată, prin dec. nr. 508 din 7 octombrie 2014, mai sus menţionată, Curtea a statuat că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept, în acest sens, prin dec. nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea a reţinut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (par. 21 din dec. nr. 508 din 7 octombrie 2014)”.

DOWNLOAD FULL ARTICLE