Identificarea plagiatului, a autoplagiatului și a încălcării normelor privind buna conduită în cercetarea științifică, în cazul tezelor de doctorat și al altor opere științifice

1. Introducere

La absolvirea studiilor preuniversitare, majoritatea tinerilor urmează cursurile unei instituții de învățământ superior în vederea obținerii unei diplome de licență în domeniul în care aceștia își doresc să activeze, alții nu își găsesc din prima calea (chemarea), motiv pentru care urmează cursurile mai multor instituții de învățământ superior în diferite domenii de specializare.

Nu trebuie să îi ignorăm pe aceia care cu greu finalizează ciclul inferior al învățământului liceal, dar nici pe aceia care, din necesitatea și dorința de perfecționare, urmează cursurile mai multor instituții de învățământ superior din țară și/sau străinătate, cum, din păcate, nu îi putem trece cu vederea nici pe aceia care, într-un mod fulminant, ajunși în anumite funcții publice sau pentru a ocupa astfel de funcții și/sau demnități publice, devin peste noapte absolvenți de studii preuniversitare, universitare de licență, universitare de master, ba chiar și doctori într-un anumit domeniu.

Din cauza celor din urmă menționați, care doresc mai mult ca oricând să parvină și să facă parte din anumite cercuri selecte cărora nu le aparțin, nefiind înzestrați cu calități și/sau cunoștințe în acest sens, ci numai cu putere financiară (de cele mai multe ori), societatea română, și nu numai, se confruntă cu un fenomen periculos, respectiv cu plagiatul și/sau autoplagiatul tezelor de doctorat.

Astfel, din cauza unor astfel de personaje care tânjesc cu ardoare să fie cunoscuți, apreciați, preaslăviți și omagiați, titlul de doctor a devenit o țintă în drumul lor facil spre succes, victime colaterale fiind universități de renume, profesori de prestigiu, persoane care au dobândit acest titlu în mod just și conform prevederilor legale, chiar și educația, respectiv școala română, devine o victimă căreia i se pune la îndoială credibilitatea și transparența.

Amintim că nu de mult era o perioadă în care titlul de doctor reprezenta o veritabilă cunoaștere și recunoaștere a unor calități dovedite de către o persoană într-un anumit domeniu, și nu un mijloc prin care să se urmărească o propulsare artificială, însă nu trebuie să fim nici prea duri în acest sens, pentru că, vorba unui proverb român, Nu există pădure fără uscături!

Ce se înțelege prin plagiat? Dar prin autoplagiat? Ce înseamnă o bună conduită în cercetarea științifică? Cum identificăm plagiatul și/sau autoplagiatul? Ce sancțiuni implică plagiatul și/sau autoplagiatul? Sunt doar câteva dintre întrebările la care vom încerca să găsim un răspuns, consultând în acest sens legislația în vigoare, doctrina de specialitate și jurisprudența incidentă.

2. Conținut

2.1. Noțiune

În Constituția României, la Titlul II, denumit Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, la Capitolul II, având denumirea marginală Drepturile și libertățile fundamentale, regăsim reglementat dreptul la învățătură (art. 32), precum și accesul la cultură (art. 33).

Legea educației naționale nr. 1/2011 (denumită, în continuare, „Legea nr. 1/2011”) este principalul act normativ prin care sunt reglementate dispozițiile generale; învățământul preuniversitar; rețeaua școlară; învățământul superior; organizarea învățământului postuniversitar; programele postdoctorale; programele postuniversitare de formare și dezvoltare profesională continuă; învățământul superior medical; învățământul superior militar și învățământul de informații, de ordine publică și de securitate națională; activitatea de cercetare și creație universitară; promovarea calității în învățământul superior și în cercetarea științifică; conducerea, finanțarea și patrimoniul universităților; statutul personalului didactic; învățarea pe tot parcursul vieții; răspunderea juridică, dispoziții tranzitorii și finale.

Cu privire la învățământul superior, Legea nr. 1/2011 prevede dispozițiile generale; structura organizatorică a instituțiilor de învățământ superior; organizarea studiilor universitare; programe de studii universitare; forme de organizare; contractul de studii; admiterea în programe de studii; examene de finalizare a studiilor; examene de evaluare pe parcurs a studenților; diplome; credite de studii; Ciclul I – Studii universitare de licență; Ciclul II – Studii universitare de master și Ciclul III – Studii universitare de doctorat.

Potrivit dispozițiilor art. 158 și urm. din Legea nr. 1/2011, studiile universitare de doctorat reprezintă cel de al III-lea ciclu de studii universitare, fiind organizate de către școlile doctorale acreditate de către Ministerul Educației în urma evaluării realizate de către ARACIS sau de către o altă agenție de asigurare a calității, din țară sau din străinătate, înscrisă în EQAR.

Programele de studii de doctorat se împart în două categorii, și anume: (1) doctoratul științific și (2) doctoratul profesional ‒ în domeniile artelor sau sportului.

Pe parcursul desfășurării studiilor universitare de doctorat, persoanele înscrise la aceste programe de studii au calitatea de studenți-doctoranzi, fiind încadrați de către IOSUD sau oricare dintre membrii IOSUD ca asistenți de cercetare sau asistenți universitari, pe perioadă determinată, de regulă.

Astfel, devin incidente și Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare (denumită, în continuare, „Legea nr. 204/2006”), Legea nr. 319/2003 privind statutul personalului de cercetare dezvoltare (denumită, în continuare, „Legea nr. 319/2003”), Hotărârea Guvernului nr. 681/2011 privind aprobarea Codului studiilor universitare de doctorat (denumită, în continuare, „Hotărârea Guvernului nr. 681/2011”), precum și codurile de etică elaborate pe domenii de către Consiliul Național de Etică.

Persoanele cărora li se adresează prevederile Legii nr. 206/2004 rezultă din prevederile art. 1 alin. (4) ale acesteia, potrivit cărora „respectarea acestor norme de către categoriile de personal ce desfășoară activități de cercetare-dezvoltare, prevăzute în Legea nr. 319/2003, precum și de către alte categorii de personal, din mediul public sau privat, ce beneficiază de fonduri publice de cercetare-dezvoltare, determină buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare”.

Conform art. 3 din Legea nr. 319/2003, „dispozițiile prezentului statut se aplică personalului de cercetare-dezvoltare care își desfășoară activitatea în cadrul sistemului național de cercetare-dezvoltare, în cadrul altor structuri organizatorice cu capital de stat, privat sau mixt, al instituțiilor publice, precum și în cadrul unor forme asociative ori în mod individual”.

La art. 6 din același act normativ se prevede că: „activitatea din structurile de cercetare-dezvoltare prevăzute la art. 3 se desfășoară de către următoarele categorii de personal:

a) personal de cercetare-dezvoltare;

b) cadre didactice universitare;

c) personal auxiliar din activitatea de cercetare-dezvoltare;

d) personal din aparatul funcțional”.

În urma cercetării efectuate în decurs de cel puțin trei ani, studentul-doctorand va redacta o teză de doctorat pe care o va susține public în fața comisiei de doctorat, iar în urma evaluării acesteia printr-un calificativ specific, comisia de doctorat poate propune acordarea titlului de doctor, propunere ce va fi apoi înaintată spre validare către CNATDCU. Ulterior, ca urmare a evaluării dosarului cu această ocazie, CNATDCU va propune către Ministrul Educației acordarea sau nu a titlului de doctorat pentru studentul-doctorand.

Diploma obținută în urma absolvirii studiilor universitare de doctorat este denumită diplomă de doctor, prin conținutul acesteia certificându-se obținerea și deținerea titlului de doctor, precum și alte informații relevante.

În vederea obținerii acestei diplome de doctor și, implicit, a titlului de doctor, studentul-doctorand trebuie să elaboreze teza de doctorat, respectiv o lucrare complexă, ce presupune studiu individual, cercetare, îndrumare din partea profesorului coordonator de doctorat, suport din partea comisiei de îndrumare și a școlii doctorale, dar și ambiție, voință, încredere, dedicare, sacrificiu și timp din partea studentului-doctorand.

După admiterea la școala doctorală se simte o frumoasă senzație de fericire, bucurie și euforie, însă această senzație se transformă aproape radical într-o ambiție, determinare și responsabilizare maximă în vederea realizării tezei de doctorat conform cerințelor legale, sau cel puțin așa presupunem că ar trebui să se întâmple pentru toți studenții-doctoranzi.

La prima vedere, am putea spune că redactarea tezei de doctorat reprezintă un lucru facil de realizat, însă realitatea este cu totul alta. Pe lângă seriozitate, responsabilitate și ambiție, un student-doctorand trebuie să dea dovadă de cunoștințe temeinice în domeniul în care dorește a deveni doctor, dar totodată trebuie să respecte anumite dispoziții privind standardele de calitate sau de etică profesională.

De cele mai multe ori, aceste standarde de calitate sau de etică profesională se dovedesc a fi un factor de stres și de încercare pentru studenții-doctoranzi, astfel încât unii dintre aceștia sunt tentați la a recurge la tot felul de modalități de eludare a dispozițiilor legale, călcând și încălcând tărâmul drepturilor de autor prin mijloace precum plagiatul și/sau autoplagiatul.

Potrivit art. 310 din Legea nr. 1/2011, „constituie abateri grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară: a) plagierea rezultatelor sau publicațiilor altor autori; b) confecționarea de rezultate sau înlocuirea rezultatelor cu date fictive; c) introducerea de informații false în solicitările de granturi sau de finanțare”.

În Legea nr. 206/2004 sunt prevăzute normele de bună conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare, în cuprinsul cărora sunt incluse, printre altele, și normele de conduită în activitatea de comunicare, publicare, diseminare și popularizare științifică, inclusiv în cadrul cererilor de finanțare depuse în cadrul competițiilor de proiecte organizate din fonduri publice.

La art. 2¹ alin. (2) din același act normativ sunt statuate abaterile de la normele de bună conduită mai sus menționate, în măsura în care acestea nu întrunesc elementele constitutive ale unor fapte prevăzute de legile penale, abateri ce pot îmbrăca diverse forme, cum ar fi: „a) plagiatul; b) autoplagiatul; c) includerea în lista de autori a unei publicații științifice a unuia sau mai multor coautori care nu au contribuit semnificativ la publicație ori excluderea unor coautori care au contribuit semnificativ la publicație; d) includerea în lista de autori a unei publicații științifice a unei persoane fără acordul acesteia; e) publicarea sau diseminarea neautorizată de către autori a unor rezultate, ipoteze, teorii ori metode științifice nepublicate și f) introducerea de informații false în solicitările de granturi sau de finanțare, în dosarele de candidatură pentru abilitare, pentru posturi didactice universitare ori pentru posturi de cercetare-dezvoltare”.

Cele mai des întâlnite abateri dintre cele mai sus indicate privind buna conduită în cercetarea științifică sunt plagiatul și/sau autoplagiatul.

Legiuitorul a înțeles să definească plagiatul ca fiind „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”, conform art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 206/2004.

Totodată, legiuitorul a definit și autoplagiatul ca fiind „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiași sau acelorași autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”, potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 206/2004.