Hotărârea CJUE în cauza C-80/19: precizări privind interpretarea Regulamentului (UE) nr. 650/2012 (II)

Unicitatea reşedinţei obişnuite şi determinarea acesteia

În opinia avocatului general^[1], la care ne raliem, în economia regulamentului, reședința obișnuită constituie, în principiu, „factorul general de legătură”^[2] care permite determinarea competenței judiciare internaționale (a instanţei competente) și a legii aplicabile, astfel că această reședință poate fi doar unică, nu multiplă. În acest sens avocatul general a amintit prevederile considerentului (37) care pledează în favoarea unicității reședinței obișnuite, respectiv argumente derivate din previzibilitatea legii aplicabile succesiunii, prevenirea rezultatelor contradictorii prin introducerea de norme armonizate privind conflictele de legi sau vocația legii aplicabile de a reglementeze succesiunea în ansamblul să pentru a evita fragmentarea acesteia. În acelaşi sens considerentul (27) subliniază faptul că „(n)ormele prezentului regulament sunt concepute astfel încât să asigure faptul că autoritatea care se ocupă de succesiune va aplica, în cele mai multe situații, propria lege”.

Regulamentul, în cadrul considerentului (24), are în vedere posibilitatea ca „defunctul [să fi] trăit alternativ în mai multe state sau a călătorit dintr-un stat în altul fără a se fi stabilit permanent într-un anumit stat”, situaţie pe care o califică ca „complexă”, iar soluţia propusă în aceste cazuri combină diferiți factori pentru a face o evaluare finală a tuturor circumstanțelor obiective tocmai pentru a determina care a fost reședința obișnuită.

Potrivit avocatului general, dispoziţiile regulamentului şi-ar pierde utilitatea dacă s-ar admite că, pentru a soluționa problemele pe care intenționează să le rezolve, o persoană îşi poate avea reședința obișnuită în diferite state în același timp. Această posibilitate ar face inoperante multe dispoziții din textul normativ în sine, care se referă constant la „reședința obișnuită” la singular și nu la plural^[3].

La fel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că „reședința obișnuită a defunctului trebuie să fie stabilită de autoritatea care se ocupă de succesiune, prin intermediul unei evaluări de ansamblu a circumstanțelor speței, într‑un singur stat membru (s.n.)”^[4], o interpretare contrară fiind incompatibilă cu obiectivele Regulamentului (UE) nr. 650/2012^[5], respectiv prevenirea fragmentării succesiunii.

Regulamentul nu oferă o definiție a noțiunii de „reședință obișnuită” în contextul unei succesiuni transfrontaliere, el limitându‑se să sublinieze că reședința obișnuită ar trebui să demonstreze „o legătură apropiată și stabilă” cu un stat^[6]. Avocatul general a precizat că reşedinţa obişnuită este noțiune autonomă a dreptului Uniunii, care nu face trimitere la fiecare dintre noțiunile utilizate pentru a desemna același fenomen juridic în dreptul naţional, căci, în caz contrar, coerența (unitatea) în aplicarea regulamentului ar fi compromisă şi ar putea apărea diferențe de opinie între autoritățile responsabile de aplicarea acestuia^[7]. Avocatul general a mai atras atenţia asupra faptului că se poate recurge la definiția noțiunii de „reședință obișnuită” utilizată de alte norme de drept al Uniunii însă numai ținând seama de obiectivele specifice ale Regulamentului (UE) nr. 650/2012 enumerate în cadrul considerentului (7)^[8]. Prin urmare se impune interpretarea teleologică a acestei noțiunii^[9].

Astfel, localizarea ultimei reședințe obișnuite a defunctului trebuie realizată din această perspectivă și, prin urmare, în funcţie de indicațiile furnizate de însăşi dispoziţiile regulamentului, recurgerea la alte indicii fiind permisă numai în mod subsidiar. Deşi regulamentul nu defineşte noţiunea de reşedinţă obişnuită, acesta oferă totuşi indicii utile pentru determinarea acesteia în cadrul considerentului (23) şi (24). Încă de la început regulamentul precizează că stabilirea reședinței obișnuite trebuie să rezulte dintr-o „evaluare de ansamblu a circumstanțelor vieții defunctului în cursul anilor anteriori decesului său și la momentul decesului” Pentru a uşura această evaluare, ar trebui colectate toate elementele de probă pertinente admisibile din punct de vedere juridic.

În opinia avocatului general, simplele declarații concordante ale părților vizate de succesiune făcute în fața unei autorități responsabile în materie de succesiuni, însă care nu exercită funcții jurisdicționale, sunt insuficiente pentru a determina reședința obișnuită a defunctului^[10]. Ansamblul elementelor de fapt relative la viața lui de cuius, menţionate în considerentul (23), va permite să se stabilească în care dintre ipotezele menționate în acest considerent sau în următorul se încadrează situația unui anumit defunct.

I. Prima situație priveşte cazul în care elementele de fapt referitoare în special la durata și la regularitatea prezenței defunctului într‑un stat (factori obiectivi), precum și condițiile și motivele acestei prezențe (factori subiectivi) relevă ca atare existența unei „legături apropiate și stabile” cu acel stat. În opinia avocatului general nu se poate trage nici o concluzie directă din domiciliul fiscal sau conjugal al defunctului, ci aceste elemente trebuie examinate împreună cu celelalte indicii relevante în contextul unei evaluări de ansamblu^[11].

Deşi în primă etapă a analizei ceea ce se caută este stabilitatea, totuși, odată ce această stabilitate a fost confirmată, potrivit opiniei avocatului general^[12] nu trebuie să se tragă încă concluzii definitive privind reședința obișnuită a defunctului, astfel că poate fi necesar de asemenea să se evalueze circumstanţele care justificau această stabilitate^[13], pentru a identifica locul obișnuit de gestionare al intereselor sale. Avocatul general a mai subliniat faptul că, deși legiuitorul european a privilegiat criteriul reședinței obișnuite, nu poate fi ignorată mobilitatea tot mai mare a persoanelor, astfel că timpul petrecut într‑un stat membru nu reprezintă, în sine, un criteriu decisiv, fiind necesar să se efectueze o evaluare de la caz la caz, astfel încât alte indicii, referitoare la integrarea familială și socială a persoanei sau la proximitatea sa față de locul în cauză, să confirme (coroboreze) rezultatul indicat de elementul temporal.

II. A doua situație privește cazul în care nu se constată o prezență regulată și îndelungată a defunctului într‑un anumit stat^[14] și este descrisă în considerentul (24) al regulamentului. Pe această bază pot fi avansate două ipoteze:

a) este posibil să fi existat o alegere profesională care a determinat expatrierea persoanei în cauză, însă fără a-și modifica locul în care se află „centrul de interes al familiei sale și […] viața socială”;

b) este posibil de asemenea ca de cuius să fi trăit în mai multe state, fără a fi consolidat cu vreunul dintre acestea o legătură stabilă.

În aceste cazuri, un element personal (cetățenia defunctului) sau unul economic (locul în care se află bunurile sale principalele) poate aduce o contribuție deosebită la evaluarea globală a tuturor împrejurărilor de fapt.

În opinia avocatului general, având în vedere raționamentul instanței de trimitere, CJUE ar trebui să sublinieze că cetățenia defunctului sau locul în care sunt situate bunurile sale constituie elemente determinante ale reședinței obișnuite ce intervin cu titlu subsidiar, adică examinarea comună a elementelor de fapt privind caracterul stabil al situației defunctului și justificarea sa va fi suficientă pentru a stabili dacă situația sa este „complexă” în terminologia considerentului (24)^[15], iar această evaluare precedă în mod necesar recurgerea la cetățenia defunctului și la locul în care sunt situate principalele sale bunuri, criterii care au caracter excepțional în cadrul sistemului instituit de regulament pentru a garanta securitatea juridică. Avocatul general a mai amintit că, în ceea ce privește determinarea legii aplicabile, considerentul (25) in fine^[16] interzice utilizarea drept factor de legătură subsidiar a criteriului „legăturii celei mai strânse în mod evident”^[17] a defunctului cu un sistem juridic diferit de cel de la ultima sa reședință obișnuită, chiar dacă stabilirea acesteia din urmă se dovedește complexă, iar din cuprinsul considerentului rezultă cu claritate că nu se poate eluda identificarea unei reședințe obișnuite, oricât de dificilă ar fi această operaţiune^[18]

Determinarea reședinței obișnuite poate fi îngreunată fie de lipsa de informații, fie de prezența unor îndoieli ce decurg din coexistența elementelor contradictorii care împiedica formarea unei convingeri cu privire la locul ultimei reședințe obișnuite. Atunci când nu este posibilă obținerea de elemente suplimentare, întrucât succesiunea nu poate fi soluţionată fără tranşarea acestei chestiuni, potrivit avocatului general litigiul trebuie judecat pe baza elementelor care apar în dosar, iar în ultimă analiză, dacă îndoielile cu privire la acest punct se dovedesc insurmontabile, a doua dintre ipotezele descrise în considerentul 24 al regulamentului ar putea fi utilizată^[19]. În atare situaţie cetățenia defunctului și locul în care se situează principalele bunuri succesorale vor trece în prim plan în cadrul evaluării globale a tuturor circumstanțelor obiective.

Faţă de cele de mai sus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că „este necesar să se răspundă la prima și la a cincea întrebare că Regulamentul (UE) nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că o situație în care defunctul, resortisant al unui stat membru, avea reședința în alt stat membru la data decesului său, dar nu rupsese legăturile pe care le avea cu primul dintre aceste state membre, în care se află bunurile care compun succesiunea sa, în timp ce succesibilii săi au reședința în aceste două state membre, intră în sfera noțiunii de «succesiune cu elemente de extraneitate» [iar] (u)ltima reședință obișnuită a defunctului în sensul acestui regulament trebuie să fie stabilită de autoritatea sesizată cu privire la succesiune numai în unul dintre statele membre menționate”^[20].

Excluderea notarilor lituanieni din domeniul de aplicare al normelor de competență prevăzute de Regulamentul (UE) nr. 650/2012. Certificatul emis de notar este un „act autentic”

În sensul art. 3 alin. (2) din regulament, notarii nu sunt incluşi în sfera noţiunii de „instanță judecătorească”. Într-un context similar celui din speţa de faţă, prin hotărârea pronunţată recent în cauza WB (C- 658/17), CJUE a statuat în sensul că „exercitarea atribuțiilor judiciare presupune competența de a se pronunța în temeiul propriei autorități asupra unor eventuale aspecte care fac obiectul litigiului între părțile în discuție”^[21], astfel că nu constituie o „instanţă judecătorească” notarul care poate desfășura numai activități referitoare la eliberarea certificatului de moștenitor la cererea concordantă a părților interesate, lăsând intacte prerogativele instanței judecătorești în lipsa unui acord între părți^[22]. Precum a subliniat şi Curtea de Justiție a Uniunii Europene, „o autoritate exercită atribuții judiciare atunci când aceasta este susceptibilă să fie competentă în cazul unei contestații în materie de succesiuni (s.n.). Criteriul menționat se aplică independent de natura contencioasă sau necontencioasă a procedurii de eliberare a unui certificat de moștenitor”^[23].

Notarul ar fi supus normelor de competență judiciară internațională prevăzute de regulament numai în măsura în care ar acționa în calitate de „instanță judecătorească”. În acest sens considerentul (22) precizează că „Atunci când notarii exercită atribuții judiciare, ei intră sub incidența normelor în materie de competență^[24], iar hotărârile pe care le pronunță ar trebui să circule în conformitate cu dispozițiile privind recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor judecătorești. Atunci când notarii nu exercită atribuții judiciare, ei nu intră sub incidența normelor în materie de competență, iar actele autentice pe care le emit ar trebui să circule în conformitate cu dispozițiile privind actele autentice.” Însă notarii lituanieni, la fel precum cei polonezi, nu exercită atribuții judiciare^[25].

Pe de altă parte, precum a subliniat şi avocatul general, o instanță judecătorească în sens strict este supusă, în schimb, normelor de competență judiciară aplicabile oricărei acțiuni în materie de succesiuni cu care este sesizată, inclusiv dacă intervenția sa nu conduce la o hotărâre prin care se soluționează un litigiu, de exemplu atunci când emite un certificat național de moștenitor^[26], deci indiferent dacă hotărârile cu privire la o succesiune cu elemente de extraneitate au fost pronunțate în cadrul unor proceduri contencioase sau al unor proceduri necontencioase^[27].

Dacă notarii nu exercită atribuții judiciare (funcţii jurisdicţionale), atunci ei nu sunt ţinuţi de normele de competență judiciară internațională prevăzute de regulament^[28]. Însă instanţa de trimitere pare a fi interpretat regulamentul în sensul în care notarul nu trebuie să emită un certificat național de moștenitor, atunci când instanţele de judecată din acel stat nu au o competență internațională în temeiul regulamentului.

Asupra acestui aspect avocatul general a precizat că, deşi o astfel de interpretare ar garanta soluționarea unitară a unei succesiuni care are legătură cu mai multe ordini juridice, aceasta fiind de altfel și regula prevăzută de art. 64 din regulament atunci când se solicită emiterea unui certificat european de moștenitor, regulamentul nu o impune în cazul cererilor de emitere a unui certificat național de moștenitor^[29].

Această distincție se explică prin aceea că obiectivul privind soluționarea unitară a succesiunii se conjugă cu obiectivul privind simplificarea vieții moștenitorilor și a legatarilor amintit în cadrul considerentului (32). Potrivit avocatului general, faptul că autorități nejudiciare – precum notarii care nu au funcții jurisdicționale – din diferite state membre emit documente (naționale) privind calitatea de moștenitori sau drepturile lor nu ar trebui să fragmenteze succesiunea din perspectiva rezultatului său material întrucât toate aceste autorități aplică aceeași lege^[30].

Pe de altă parte avocatul general a constatat că pluralitatea certificatelor conduce la o fragmentare însă numai din perspectiva gestionării succesiunii, posibilitate (inevitabilă) acceptată de regulament, care se referă la ea în considerentul (36) pentru a face trimitere, cu titlu de soluție, la acordul voluntar al părților cu privire la modul în care ar trebui să acționeze^[31]. Dacă părțile nu pot ajunge la un acord, adică în cazul unui diferend, intervin instanțele judecătorești competente în temeiul regulamentului.

Deși certificatul de moștenitor lituanian pare să întrunească caracteristicile necesare pentru a fi calificat drept „act autentic” în sensul art. 3 alin. (1) lit. i) din regulament^[32], revine instanței de trimitere – care, ca urmare a cunoașterii dreptului național, se află într‑o poziție mai bună pentru a clarifica această chestiune – sarcina de a se pronunța în mod definitiv asupra acestui aspect, însă, dacă admite calitatea de act autentic a certificatului, forța probantă a acestuia va trebui acceptată și în alte state membre, potrivit art. 59 alin. (1) din regulament^[33].

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „atunci când notarii nu exercită atribuții judiciare, ei nu intră sub incidența normelor în materie de competență jurisdicțională”, iar „autoritățile nejudiciare nu sunt vizate de dispozițiile capitolului II din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 referitoare la normele privind competența”^[34]. Totuşi, Curtea a mai subliniat şi faptul că, „având în vedere termenii art. 3 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012, calitatea de «instanță judecătorească», în sensul acestei dispoziții, poate decurge de asemenea din faptul că autoritățile și profesioniștii vizați acționează pe baza delegării sau sub controlul unei autorități judiciare, (r)evine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă această situație este valabilă în privința notarilor lituanieni atunci când eliberează un certificat național de moștenitor”^[35]. Numai dacă „instanța de trimitere ar considera că notarii lituanieni pot fi calificați drept «instanțe judecătorești» în sensul acestui regulament, certificatul de moștenitor pe care îl eliberează poate fi considerat «hotărâre» în sensul acestei dispoziții, astfel încât, în scopul eliberării lui, acești notari pot aplica normele privind competența prevăzute în capitolul II din regulamentul menționat”^[36].

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că „este necesar să se răspundă la a patra întrebare preliminară că articolele 4 și 59 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 trebuie interpretate în sensul că un notar dintr‑un stat membru, care nu este calificat drept «instanță judecătorească» în sensul acestui regulament, poate, fără a aplica normele generale privind competența prevăzute de regulamentul menționat (s.n.), să elibereze certificatele naționale de moștenitor. În cazul în care instanța de trimitere consideră că aceste certificate îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. i) din același regulament și, prin urmare, pot fi considerate ca fiind «acte autentice» în sensul acestei dispoziții, acestea produc, în celelalte state membre, efectele pe care art. 59 alin. (1) și art. 60 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 le atribuie actelor autentice”^[37].

DOWNLOAD FULL ARTICLE