Hotărârea CEDO din 5 mai 2020 în Cauza K. împotriva României (Cererea nr. 3.594/19)
Redacția ProLege - februarie 3, 2021
Art. 6 (civil) * Acces la o instanţă * Imposibilitatea procurorului-şef de a contesta efectiv încetarea prematură a mandatului * Neîndeplinirea ambelor condiţii ale criteriului Eskelinen * Absenţa controlului jurisdicţional asupra legalităţii deciziei de revocare care nu este în interesul statului * Calea de atac limitată la o examinare formală nu este suficientă în aceste împrejurări. * Esenţa dreptului de acces la instanţă afectată
Art. 10 * Libertatea de exprimare * Încetarea prematură a mandatului procurorului-şef în urma criticilor publice la adresa reformelor legislative * Măsură contestată care nu urmăreşte un obiectiv legitim * Critici, în contextul dezbaterii de interes public, care nu conţin atacuri la adresa sistemului judiciar * Declaraţii care impun un grad ridicat de protecţie * Efect descurajator al măsurii care face inaplicabil însuşi scopul menţinerii independenţei sistemului judiciar * Ingerinţă care nu este însoţită de garanţii eficiente şi adecvate împotriva abuzurilor |
În M. Of. nr. 112 din 2 februarie 2021 s-a publicat Hotărârea CEDO din Cauza K. împotriva României (Cererea nr. 3.594/19).
Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri:
„III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
(…)
B. Cu privire la fond
(…)
2. Motivarea Curţii
(a) Existenţa unei ingerinţe
179. Curtea a recunoscut în jurisprudenţa sa aplicabilitatea art. 10 în cazul funcţionarilor publici în general [a se vedea Vogt împotriva Germaniei, 26 septembrie 1995, pct. 53, seria A nr. 323, şi Guja împotriva Moldovei (MC), nr. 14.277/04, pct. 52, CEDO 2008] şi al membrilor sistemului judiciar (a se vedea Wille, pct. 41-42, şi Harabin, pct. 149, ambele citate anterior; a se vedea, de asemenea, hotărârea în Cauza Brisc, citată anterior, pct. 89, referitoare la un procuror căruia i-a fost aplicată o sancţiune disciplinară şi care a fost revocat din funcţia de prim-procuror pentru că a împărtăşit presei informaţii privind o anchetă penală în curs).
180. În plus, Curtea reiterează faptul că refuzul de a numi o persoană într-un post de funcţionar public nu poate constitui, în sine, baza unei plângeri formulate în temeiul Convenţiei. Totuşi, acest lucru nu înseamnă că o persoană care a fost numită într-un post de funcţionar public nu se poate plânge de o concediere, dacă această concediere încalcă unul dintre drepturile sale prevăzute de Convenţie (a se vedea Wille, pct. 41, şi Kayasu, pct. 79, ambele citate anterior).
181. În Cauza Wille, Curtea a constatat că scrisoarea trimisă reclamantului (preşedintele Tribunalului Administrativ al Principatului Liechtenstein) de către Prinţul Liechtensteinului, prin care acesta din urmă îl anunţa că intenţiona să nu îl mai numească în nicio funcţie publică, a constituit o „mustrare pentru modul în care reclamantul şi-a exercitat anterior dreptul la libertatea de exprimare” (a se vedea Wille, citată anterior, pct. 50). Curtea a observat că, în această scrisoare, Prinţul a criticat conţinutul unei conferinţe publice a reclamantului cu privire la competenţele Curţii Constituţionale şi şi-a anunţat intenţia de al sancţiona din cauza opiniei sale cu privire la anumite chestiuni de drept constituţional. Prin urmare, Curtea a concluzionat că art. 10 era aplicabil şi că a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.
182. În hotărârea Kayasu (citată anterior, pct. 80), Curtea a constatat că sancţiunile disciplinare aplicate reclamantului s-au întemeiat atât pe conţinutul şi formatul textelor redactate de reclamant (o plângere penală împotriva unui general de armată şi o decizie de începere a urmăririi penale faţă de acelaşi general, adoptată de reclamant în calitatea sa de procuror), cât şi pe comunicarea acestor texte în mass-media, ambele aspecte fiind considerate ca având legătură cu dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, care includea şi libertatea de a comunica opinii şi informaţii.
183. Revenind la prezenta cauză, Curtea trebuie mai întâi să verifice dacă măsura contestată a constituit o ingerinţă în exercitarea de către reclamantă a libertăţii de exprimare.
184. Curtea observă că motivele invocate de ministrul justiţiei pentru revocarea reclamantei din funcţia sa de conducere au fost detaliate în Raportul privind activitatea managerială de la DNA, care a fost trimis CSM de către ministru la 23 februarie 2018 (a se vedea supra, pct. 18-32).
185. Curtea observă în primul rând că raportul menţiona în introducere că acesta „reprezintă luarea de poziţie a ministrului justiţiei” şi că „elaborarea acestuia a fost realizată pe fondul dezbaterilor care au căpătat o amploare deosebită în spaţiul public, în ultimul an de zile, respectiv februarie 2017 – februarie 2018, dezbateri care au divizat profund opinia publică, au ridicat la cote nemaiîntâlnite în istoria recentă a României atacurile la persoană şi punerea în discuţie a unor valori constituţionale, europene şi universale […]” (a se vedea supra, pct. 18). În introducerea sa, raportul menţiona, în continuare, că acesta se bazează „pe analiza actelor, faptelor, acţiunilor concrete, inclusiv a declaraţiilor publice ale procurorului-şef DNA […]” (a se vedea supra, pct. 19).
186. Curtea constată, de asemenea, că majoritatea motivelor invocate de ministru în raportul privind revocarea reclamantei se refereau la opiniile exprimate de aceasta în calitate profesională în diferite ocazii. Mai precis, motivele prezentate în Deciziile Curţii Constituţionale nr. 68 (a se vedea supra, pct. 21) şi 757 (a se vedea supra, pct. 23) făceau referire la anchetele începute sub supravegherea reclamantei în legătură cu pretinse acte de corupţie săvârşite de membri ai Guvernului şi la divulgarea unor detalii privind aceste anchete către mass-media, prin intermediul unor comunicate de presă (a se vedea supra, pct. 24). În privinţa acestor aspecte, prezenta cauză este similară cu Kayasu (citată anterior). În plus, declaraţiile publice făcute de reclamantă cu privire la reformele legislative propuse de Guvern şi anchetele penale legate de aceste reforme au fost enumerate ca motive specifice pentru revocarea reclamantei şi au fost citate şi comentate pe larg în douăsprezece pagini ale raportului (a se vedea supra, pct. 28 şi 29).
187. Restul argumentelor în favoarea revocării reclamantei, astfel cum au fost prezentate de ministru, au fost examinate de organul profesional al sistemului judiciar, CSM, constatându-se că acestea nu aveau niciun temei faptic sau juridic şi că aveau legătură cu anchete disciplinare în curs (a se vedea supra, pct. 50, 51 şi 53).
188. Prin urmare, având în vedere cele de mai sus şi luând în considerare mai degrabă succesiunea evenimentelor în ansamblul lor (a se vedea supra, pct. 9-18) şi nu ca incidente separate şi distincte, există probe prima facie privind existenţa unei legături de cauzalitate între exercitarea de către reclamantă a libertăţii sale de exprimare şi încetarea mandatului său.
189. Curtea a statuat deja că, din moment ce există probe prima facie în favoarea versiunii faptelor prezentate de reclamantă şi a existenţei unei legături de cauzalitate, sarcina probei trebuie să fie răsturnată şi să revină Guvernului (a se vedea Baka, citată anterior, pct. 149). În speţă, motivele invocate de Guvern pentru a justifica măsura contestată în faţa Curţii – în special faptul că revocarea reclamantei s-a întemeiat în principal pe motive legate de managementul său neadecvat şi numai în subsidiar pe motive legate de opiniile pe care aceasta le-a făcut publice în numeroase ocazii (a se vedea supra, pct. 169 şi 170) – nu sunt susţinute de probe specifice şi, prin urmare, nu pot fi considerate convingătoare, ţinând seama de întregul context al cauzei.
190. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că principalele motive pentru revocarea reclamantei din funcţia de procuror-şef al DNA au fost legate de dreptul său la libertatea de exprimare, care include libertatea de a comunica opinii şi informaţii (a se vedea Kayasu, citată anterior, pct. 80). Prin urmare, încetarea prematură a mandatului reclamantei a constituit o ingerinţă în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat de art. 10 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Baka, citată anterior, pct. 152). Astfel, în continuare este necesar să se examineze dacă ingerinţa a fost justificată în temeiul art. 10 § 2.
(b) Cu privire la chestiunea dacă ingerinţa a fost justificată
(i) Prevăzute de lege
191. Reclamanta a mai susţinut că ingerinţa în exercitarea drepturilor sale în temeiul art. 10 nu era prevăzută de lege, întrucât dispoziţiile legale pe care s-a întemeiat revocarea ei au fost lipsite de predictibilitate şi claritate (a se vedea supra, pct. 166).
192. În ceea ce priveşte cerinţa de predictibilitate, care decurge din expresia „prevăzută de lege”, Curtea a statuat anterior că o normă nu poate fi considerată „lege” în sensul art. 10 § 2 decât dacă este formulată cu suficientă precizie pentru a-i permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita; acesta trebuie să fie în măsură – la nevoie, cu ajutorul unor îndrumări corespunzătoare – să prevadă, într-un grad rezonabil în circumstanţe respective, consecinţele pe care le poate avea o acţiune. Acele consecinţe nu trebuie neapărat să fie previzibile cu o certitudine absolută. Deşi certitudinea este de dorit, aceasta poate avea drept consecinţă o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă să ţină pasul cu evoluţia circumstanţelor. În consecinţă, numeroase legi sunt formulate inevitabil în termeni care, într-o mai mare sau mică măsură, sunt vagi şi a căror interpretare şi aplicare constituie chestiuni (care ţin) de practică [a se vedea, de exemplu, Karacsony şi alţii împotriva Ungariei (MC), nr. 42.461/13 şi 44.357/13, pct. 124, 17 mai 2016]. Curtea a mai statuat, în numeroase ocazii, că nu este sarcina sa de a se substitui instanţelor interne şi că în primul rând autorităţile naţionale, în special instanţele, trebuie să interpreteze şi să aplice legislaţia internă. De asemenea, nu este de competenţa Curţii să exprime o opinie cu privire la caracterul adecvat al metodelor alese de legiuitorul unui stat pârât pentru reglementarea într-un anumit domeniu (a se vedea, printre multe altele, Gîrleanu împotriva României, nr. 50.376/09, pct. 76, 26 iunie 2018).
193. Revenind la prezenta cauză, Curtea constată că revocarea reclamantei din funcţia de procuror-şef al DNA era prevăzută la articolul 54 alineatul (4) şi la articolul 51 alineatul (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (a se vedea supra, pct. 73).
194. Din argumentele reclamantei rezultă că problema principală în speţă nu este dacă dispoziţiile legale sus-menţionate sunt, în principiu, suficient de previzibile, în special în ceea ce priveşte utilizarea termenilor „comportament” şi „comunicare”, ci dacă opiniile exprimate de reclamantă au fost motivul aflat la baza revocării sale din funcţie. În opinia Curţii, acest aspect este strâns legat de întrebarea dacă ingerinţa a fost necesară într-o societate democratică în circumstanţele prezentei cauze şi în lumina scopului legitim urmărit.
195. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să abordeze problema dacă articolul 54 alineatul (4) şi articolul 51 alineatul (2) din Legea nr. 303/2004 ar putea, in abstracto, să constituie un temei juridic previzibil pentru ingerinţa contestată şi va continua examinarea cauzei abordând întrebările dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim şi dacă a corespuns vreunei „nevoi sociale imperioase”.
(ii) Scop legitim
196. Curtea observă că, în raportul său, ministrul justiţiei a susţinut că revocarea reclamantei din funcţia sa de conducere avea ca scop protejarea statului de drept (a se vedea supra, pct. 32). Curtea remarcă, de asemenea, că măsura în litigiu a fost înaintată de ministrul justiţiei în urma criticilor formulate de reclamantă cu privire la propunerile legislative iniţiate de acelaşi ministru şi după deschiderea de către reclamantă a anchetelor penale în legătură cu iniţierea anumitor acte normative în care fusese implicat acelaşi ministru. În plus, în raportul său, ministrul a susţinut de asemenea că, prin conduita sa, reclamanta a creat o criză fără precedent în istoria recentă a României, care a făcut din această ţară obiectul unor îngrijorări la nivel naţional, european şi internaţional (a se vedea supra, pct. 31). Curtea observă, din materialul prezentat de reclamantă, că, dimpotrivă, au fost exprimate preocupări la nivel naţional, european şi internaţional cu privire la revocarea reclamantei din funcţie (a se vedea supra, pct. 80, 81, 88 şi 89). În acest context, Curtea consideră că nu a fost prezentată nicio probă care să demonstreze că măsura contestată a avut ca scop protejarea statului de drept sau orice alt scop legitim. Măsura a fost o consecinţă a exercitării anterioare a dreptului la libertatea de exprimare de către reclamantă, care deţinea cea mai înaltă funcţie anticorupţie din cadrul sistemului judiciar. Astfel cum s-a menţionat anterior în contextul art. 6, aceasta a fost totodată o măsură care a adus atingere dreptului reclamantei de a-şi îndeplini integral mandatul de trei ani în calitate de procuror-şef al DNA (a se vedea supra, pct. 114 şi 116).
197. În cele din urmă, Curtea constată că Guvernul nu a invocat niciun scop legitim pentru a justifica ingerinţa de care s-a plâns reclamanta.
198. Rezultă că, ţinând seama de observaţiile părţilor şi de înscrisurile aflate la dosar, Curtea nu poate admite că ingerinţa contestată a urmărit un scop legitim în sensul art. 10 § 2.
199. În cazurile în care a concluzionat că o ingerinţă nu a urmărit un „scop legitim”, Curtea a constatat o încălcare a Convenţiei fără să mai examineze în continuare dacă această ingerinţă era „necesară într-o societate democratică” (a se vedea, de exemplu şi din perspectiva art. 8 din Convenţie, Khuzhin şi alţii împotriva Rusiei, nr. 13.470/02, pct. 117, 23 octombrie 2008). Cu toate acestea, în circumstanţele prezentei cauze, Curtea consideră util să continue examinarea şi să stabilească, de asemenea, dacă ingerinţa a fost necesară într-o societate democratică.
(iii) Necesară într-o societate democratică
200. Principiile generale referitoare la necesitatea unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare, reiterate de Curte în numeroase rânduri, au fost reafirmate, printre altele, în Baka (citată anterior, pct. 158-161).
201. În ceea ce priveşte libertatea de exprimare a membrilor sistemului judiciar, Curtea a recunoscut că este de aşteptat ca funcţionarii publici care îşi exercită activitatea în cadrul sistemului judiciar să dea dovadă de reţinere în exercitarea libertăţii de exprimare în toate cazurile în care autoritatea şi imparţialitatea sistemului judiciar sunt susceptibile să fie puse sub semnul întrebării (a se vedea Wille, citată anterior, pct. 64; Kayasu, citată anterior, pct. 92; Kudeshkina împotriva Rusiei, nr. 29.492/05, pct. 86, 26 februarie 2009; şi Di Giovanni împotriva Italiei, nr. 51.160/06, pct. 71, 9 iulie 2013). Obligaţia de loialitate şi discreţie, pe care trebuie să o respecte membrii sistemului judiciar, impune ca diseminarea informaţiilor, fie ele şi exacte, să se realizeze cu moderaţie şi justeţe (a se vedea Kudeshkina, citată anterior, pct. 93). Curtea a subliniat în repetate rânduri rolul special pe care îl are în societate sistemul judiciar, care, în calitate de garant al justiţiei – o valoare fundamentală într-un stat de drept – trebuie să se bucure de încrederea publicului, dacă se doreşte îndeplinirea cu succes a sarcinilor sale [a se vedea ibid., pct. 86, şi Morice împotriva Franţei (MC), nr. 29.369/10, pct. 128, CEDO 2015]. În acelaşi timp, Curtea a subliniat, de asemenea, că problemele referitoare la funcţionarea sistemului de justiţie ţin de interesul public, a cărui dezbatere se bucură, în general, de un grad ridicat de protecţie în temeiul art. 10 (a se vedea Kudeshkina, citată anterior, pct. 86, şi Morice, citată anterior, pct. 128). Chiar dacă o chestiune supusă dezbaterii are implicaţii politice, acest lucru nu este suficient în sine pentru a împiedica, de exemplu, un judecător să facă o declaraţie cu privire la aceasta (a se vedea Wille, citată anterior, pct. 67). Într-un sistem democratic, acţiunile sau omisiunile guvernării trebuie să facă obiectul unei analize atente nu doar din partea autorităţilor legislative şi judiciare, ci şi din partea mass-mediei şi a opiniei publice. Chestiunile legate de separarea puterilor pot implica aspecte foarte importante într-o societate democratică, cu privire la care publicul are un interes legitim să fie informat şi care intră în sfera dezbaterii politice (a se vedea, mutatis mutandis, Guja, citată anterior, pct. 74 şi 88).
202. În contextul art. 10 din Convenţie, Curtea trebuie să ţină seama de circumstanţele şi de contextul general în care au fost făcute declaraţiile în cauză. Aceasta trebuie să analizeze ingerinţa contestată în lumina cauzei în ansamblul său, acordând o importanţă deosebită funcţiei ocupate de reclamant, declaraţiilor sale şi contextului în care acestea au fost făcute (a se vedea Baka, citată anterior, pct. 166, cu trimiterile suplimentare).
203. În cele din urmă, pentru a evalua justificarea unei măsuri contestate, trebuie să se ţină cont de faptul că echitatea procedurii şi garanţiile procedurale acordate reclamantului sunt factori care trebuie luaţi în considerare atunci când se apreciază proporţionalitatea unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare, garantată de art. 10. Curtea a afirmat deja că lipsa unui control jurisdicţional eficient ar putea justifica o constatare a unei încălcări a art. 10 (a se vedea Baka, citată anterior, pct. 161, precum şi cauzele citate acolo).
Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
204. Revenind la prezenta cauză, Curtea reiterează constatarea sa potrivit căreia ingerinţa contestată a fost determinată de opiniile şi criticile exprimate public de reclamantă în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare (a se vedea supra, pct. 190). În această privinţă, observă că reclamanta şi-a exprimat opiniile cu privire la reformele legislative în cauză în calitatea sa profesională de procuror-şef al DNA. Reclamanta şi-a folosit, de asemenea, competenţa legală pentru a începe anchete privind suspiciuni legate de infracţiuni de corupţie săvârşite de membri ai Guvernului, în legătură cu acte legislative foarte contestate, şi pentru a informa publicul cu privire la aceste anchete (a se vedea supra, pct. 12, 13 şi 24). De asemenea, a făcut uz de posibilitatea de a-şi exprima opinia direct în mass-media sau în cadrul reuniunilor profesionale (a se vedea supra, pct. 28 şi 29).
205. Curtea acordă o importanţă deosebită postului ocupat de reclamantă (şefa Parchetului Naţional Anticorupţie), ale cărei funcţii şi atribuţii includeau exprimarea opiniei sale cu privire la reformele legislative care ar fi putut avea un impact asupra sistemului judiciar şi a independenţei acestuia şi, mai precis, asupra luptei împotriva corupţiei desfăşurate de departamentul său. În acest sens, Curtea face referire la Recomandarea REC (2000) 19 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, în care se recunoaşte că procurorii ar trebui să aibă dreptul de a participa la discuţii publice cu privire la chestiuni care privesc legea, administrarea justiţiei, precum şi promovarea şi protejarea drepturilor omului şi ar trebui să fie în măsură să urmărească penal, fără nicio obstrucţionare, funcţionarii publici care au comis infracţiuni, în special fapte de corupţie (a se vedea supra, pct. 90).
206. Prezenta cauză ar trebui, de asemenea, să se distingă de alte cauze în care problema în litigiu este încrederea publicului în sistemul judiciar şi necesitatea de a proteja această încredere împotriva atacurilor distructive (a se vedea Kudeshkina, citată anterior, pct. 86). Opiniile şi declaraţiile exprimate public de reclamantă nu conţineau atacuri împotriva altor membri ai sistemului judiciar (a se compara cu Di Giovanni, citată anterior, pct. 81) şi nici nu conţineau critici cu privire la conduita membrilor sistemului judiciar în timpul examinării procedurilor aflate în curs (a se compara cu Kudeshkina, citată anterior, pct. 94).
207. Dimpotrivă, reclamanta şi-a exprimat opiniile şi criticile cu privire la reformele legislative care afectau sistemul judiciar, la aspecte legate de funcţionarea şi reforma sistemului judiciar, precum şi la competenţa procurorului de a investiga infracţiunile de corupţie, toate acestea fiind chestiuni de interes public. Declaraţiile sale nu au depăşit simpla critică dintr-o perspectivă strict profesională. În consecinţă, Curtea consideră că funcţia şi declaraţiile reclamantei, care intrau în mod clar în sfera unei dezbateri privind probleme de mare interes public, impuneau asigurarea unui grad ridicat de protecţie a libertăţii sale de exprimare, efectuarea unui control riguros al oricărei ingerinţe şi acordarea autorităţilor statului pârât a unei marje de apreciere limitate în mod corespunzător.
208. În plus, procedura de revocare a reclamantei din funcţia de procuror-şef al DNA a fost iniţiată de ministrul justiţiei la 23 februarie 2018 (a se vedea supra, pct. 18), cu puţin mai mult de un an şi două luni înainte de încheierea mandatului său cu durată determinată, aplicabil în temeiul legislaţiei în vigoare la data numirii sale (16 mai 2019 – a se vedea supra, pct. 8). Deşi reclamanta a rămas în postul de procuror, aceasta a fost în cele din urmă revocată din funcţia sa de procuror-şef la 9 iulie 2018 (a se vedea supra, pct. 67) înainte de încheierea mandatului său. Această revocare şi motivele care o justifică sunt dificil de conciliat cu atenţia deosebită care trebuie acordată naturii funcţiei judiciare, ca ramură independentă a puterii de stat, şi cu principiul independenţei procurorilor, care, potrivit Consiliului Europei şi altor instrumente internaţionale, reprezintă un element-cheie pentru menţinerea independenţei judiciare (a se vedea supra, pct. 90-93). În acest context, se pare că revocarea prematură a reclamantei din funcţia sa de procuror-şef al DNA a contravenit însuşi scopului de menţinere a independenţei sistemului judiciar.
209. În plus, încetarea prematură a mandatului reclamantei a constituit o sancţiune deosebit de severă, care, fără îndoială, a avut un „efect descurajator”, în sensul că, foarte probabil, nu doar reclamanta, ci şi alţi procurori şi judecători au fost descurajaţi să participe, în viitor, la dezbateri publice cu privire la reformele legislative care afectează sistemul judiciar şi, în general, cu privire la probleme legate de independenţa sistemului judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Guja, pct. 95, şi Kayasu, pct. 106, ambele citate anterior).
210. În cele din urmă, ar trebui să se ţină seama în mod corespunzător de aspectul procedural al art. 10 (a se vedea supra, pct. 203). Având în vedere consideraţiile care au condus la constatarea unei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea supra, pct. 145-158), Curtea consideră că restricţiile contestate privind exercitarea de către reclamantă a dreptului său la libertatea de exprimare, prevăzut la art. 10 din Convenţie, nu au fost însoţite de garanţii eficace şi adecvate împotriva abuzurilor.
(iv) Concluzie
211. Pe baza argumentelor de mai sus şi ţinând seama de importanţa crucială a libertăţii de exprimare în ceea ce priveşte chestiunile de interes general, Curtea consideră că revocarea reclamantei din funcţia de procuror şef al DNA nu a urmărit niciunul dintre scopurile legitime enumerate la art. 10 § 2 şi, în plus, nu a fost o măsură „necesară într-o societate democratică” în sensul acestei dispoziţii.
212. În consecinţă, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 10 din Convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 coroborat cu art. 6 § 1 şi art. 10 din Convenţie
213. Reclamanta s-a plâns, de asemenea, în temeiul art. 13 coroborat cu art. 6 § 1 şi art. 10 din Convenţie, că nu a dispus de o cale de atac internă efectivă în ceea ce priveşte încetarea prematură a mandatului său de procuror şef al DNA. Art. 13 prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.
214. Guvernul a susţinut în primul rând că reclamanta dispunea de o cale de atac internă efectivă pentru capetele sale de cerere, în special procedura prevăzută de Legea contenciosului administrativ. În al doilea rând, acesta a susţinut că, întrucât ar trebui să se constate că nu a existat nicio încălcare în temeiul art. 6 § 1 şi art. 10 din Convenţie, nu exista o plângere care să poată fi întemeiată pe art. 13.
215. Curtea reaminteşte că art. 13 impune existenţa unei căi de atac în legislaţia internă doar în ceea ce priveşte plângerile care pot fi considerate „întemeiate” în sensul Convenţiei (a se vedea Boyle şi Rice împotriva Regatului Unit, 27 aprilie 1988, pct. 52, seria A nr. 131).
216. Cu toate acestea, Curtea observă că rolul art. 6 în raport cu art. 13 este cel al unei lex specialis, cerinţele art. 13 fiind înglobate în cerinţele, mai stricte, ale art. 6 (a se vedea, de exemplu, Kuznetsov şi alţii împotriva Rusiei, nr. 184/02, pct. 87, 11 ianuarie 2007, şi Efendiyeva împotriva Azerbaidjanului, nr. 31.556/03, pct. 59, 25 octombrie 2007). Având în vedere constatările Curţii în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea supra, pct. 158), prezentul capăt de cerere nu ridică nicio problemă distinctă (a se vedea, de exemplu, Baka, citată anterior, pct. 181).
217. În consecinţă, Curtea decide că nu este necesară examinarea separată a admisibilităţii şi a fondului capătului de cerere formulat în temeiul art. 13, coroborat cu art. 6 § 1 şi art. 10 din Convenţie.
Aplicarea art. 41 din Convenţie
218. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
219. Reclamanta nu a formulat o cerere de acordare a unei reparaţii echitabile. În consecinţă, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde nicio sumă în această privinţă.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.