Hotărârea CEDO din 23 aprilie 2024 în Cauza Z. şi F. împotriva României

Hotărârea CEDO din 23 aprilie 2024 în Cauza Z. şi F. împotriva României (Cererea nr. 42.917/16)

În M. Of. nr. 204 din data de 10 martie 2025 s-a publicat Hotărârea CEDO din 23 aprilie 2024 în Cauza Z. şi F. împotriva României (Cererea nr. 42.917/16).

1. Reclamanţii au susţinut că drepturile protejate de art. 3, art. 6 § 1, art. 8 şi art. 14 din Convenţie şi de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie le-au fost încălcate prin achitarea a doi ofiţeri de armată anterior condamnaţi pentru infracţiuni legate de Holocaust, în cadrul unor procese care nu au fost dezvăluite nici lor, în calitate de victime ale Holocaustului, nici publicului.

2. Reclamanţii s-au născut în 1927 şi, respectiv, 1929 şi locuiesc în Bucureşti. Au fost reprezentaţi de doamna G. Iorgulescu, directorul executiv al Centrului de Resurse Juridice („CRJ”), organizaţie neguvernamentală română din Bucureşti.

3. Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, cel mai recent doamna S.M. Teodoroiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

4. Faptele cauzei se pot rezuma după cum urmează.

I. Contextul istoric şi judecarea în Romania a crimelor de război după Cel de-Al Doilea Război Mondial

5. În septembrie 1940, prim-ministrul României Ion Antonescu a încheiat o alianţă cu mişcarea politică românească de extremă dreaptă cu agendă antisemită incluzând adoptarea unei legislaţii antisemite care a dus, inter alia, la exproprierea bunurilor ce aparţineau românilor de origine etnică evreiască şi la strămutarea internă a populaţiei evreieşti. La 22 iunie 1941, prin decizia prim-ministrului Antonescu, România a intrat în Al Doilea Război Mondial de partea Germaniei, pentru a-şi elibera teritoriile ocupate de Uniunea Sovietică în iunie 1940 ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop încheiat în 1939. Această decizie a fost urmată de deportări ale evreilor în Transnistria (regiune din afara graniţelor României, dar aflată sub administraţia Guvernului României în perioada 1941-1944) şi de trei pogromuri, implicând violenţe în masă împotriva comunităţilor evreieşti. Cel mai important a avut loc la Iaşi (oraş din regiunea Moldova, în nord-estul României) la sfârşitul lunii iunie/începutul lunii iulie 1941 şi a dus la uciderea a mai mult de 13.000 de evrei, inclusiv copii.

6. Potrivit declaraţiei sale, primul reclamant, care era în vârstă de 14 ani în iunie 1941 şi locuia în Iaşi, este un supravieţuitor al pogromului de la Iaşi. A fost martor la uciderea tatălui său, a unchiului, a bunicului şi a celui mai bun prieten. A fost apoi luat din locuinţa sa din Iaşi, urcat într-un „tren al morţii” într-un vagon alături de 140 de persoane şi plasat în ghetoul evreiesc din oraşul Podu Iloaiei (în nordul regiunii Moldova). A fost eliberat după câteva luni şi s-a întors acasă orfan. În raportul emis de Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România (infra, pct. 19), se arată că scopul pogromului de la Iaşi era să cureţe oraşul de evrei: mulţi dintre aceştia au fost ucişi pe străzile oraşului la 28 şi 29 iunie 1941, alţii au fost încărcaţi cu forţa în vagoane de marfă cu scânduri bătute peste ferestre şi au călătorit mai multe zile în condiţii de neimaginat. Mulţi au murit şi alţii au fost grav afectaţi de căldură şi de lipsa de aer, de apă, hrană şi de asistenţă medicală. Acele trenuri au ajuns la destinaţiile lor – ghetourile Podu Iloaiei şi Călăraşi – având doar o cincime dintre pasageri în viaţă şi au fost ulterior supranumite „trenuri ale morţii”.

7. Conform celei de-a doua reclamante, care avea 11 ani în 1941, aceasta a fost luată de la domiciliul său din Cernăuţi (oraş din Bucovina de Nord – regiune cu o comunitate evreiască semnificativă şi care a aparţinut României în anii 1918-1940 şi 1941-1944) şi plasată într-un ghetou în aşteptarea deportării în lagărele de concentrare din Transnistria. Acolo a avut acces limitat la hrană, a îndurat condiţii precare de igienă, a suferit degerături la picioare şi a fost obligată să poarte pe haine steaua galbenă a lui David. După un an în ghetou, a scăpat de deportare ascunzându-se în casa rudelor timp de trei ani, trăind cu frică, fără să iasă din casă şi fără acces la educaţie.

8. În 1945, după semnarea acordului de armistiţiu prin care s-a recunoscut înfrângerea României în Cel de-Al Doilea Război Mondial (infra, pct. 32) şi după ce Partidul Comunist a intrat în guvernul României, au fost stabilite două tribunale ale poporului în temeiul Legii nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război (infra, pct. 33). Tribunalele au judecat drept criminali de război persoanele răspunzătoare, printre altele, pentru masacrele populaţiei evreieşti. Au fost administrate şi examinate probe în raport cu aproximativ 2.700 de cauze privind aproape 4.000 de persoane suspectate de crime de război de către o comisie ai cărei membri au fost numiţi prin decret regal la propunerea ministrului justiţiei (funcţie deţinută de Partidul Comunist) şi care includea procurori civili şi militari. În aproape jumătate dintre cauzele examinate, comisia a constatat existenţa unor probe suficiente pentru trimiterea în judecată a persoanelor suspectate. În baza acestor procese, fostul prim-ministru Antonescu a fost condamnat la moarte la 17 mai 1946 şi executat o lună mai târziu. Activitatea tribunalelor speciale s-a încheiat în iunie 1946, deşi unele sentinţe au fost pronunţate ulterior.

(…)

14. Prin Hotărârea din 24 ianuarie 1957, Tribunalul Militar Bucureşti a examinat din nou cauza şi a modificat încadrarea juridică a actelor săvârşite de R.D. în infracţiunea de activitate intensă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare, prevăzută la art. 193^1 alin. (1) din Codul penal (infra, pct. 35), deoarece persoanele care au fost arestate şi plasate în ghetouri şi lagăre de concentrare prin dispoziţiile sale au fost membri ai clasei muncitoare. R.D. a fost găsit vinovat de comiterea infracţiunii respective şi condamnat la 5 ani de închisoare şi confiscarea totală a averii. S-a considerat că pedeapsa intra sub incidenţa decretului de graţiere (supra,pct. 12). R.D. a susţinut în propria apărare că nu a avut cunoştinţă sau implicare în nicio acţiune împotriva populaţiei evreieşti. Hotărârea a fost pronunţată de un complet compus dintr-un judecător militar şi doi asesori populari (supra,pct. 11) – unul dintre aceştia era membru al armatei. Un procuror militar a fost prezent pe durata procesului. Instanţa a motivat soluţia adoptată astfel:

„Încă înaintea începerii războiului antisovietic inculpatul [D.R.] a pregătit o serie de lucrări în vederea asigurării siguranţei spatelui trupelor care urmau să lupte. Odată cu începerea războiului, inculpatul, R.D., în colaborare cu organele SSI şi ale siguranţei, a dispus luarea unor măsuri de arestare a elementelor ce activau în mişcarea revoluţionară, partidul comunist. Pentru aceasta a contribuit la înfiinţarea de ghetouri şi lagăre pentru evrei şi la plasarea în lagăre a comuniştilor.

Inculpatul a mai ordonat organelor din subordine să cerceteze persoane suspecte şi să cureţe spatele frontului de elementele care erau considerate periculoase pentru siguranţa trupelor.

Inculpatul personal a ordonat plasarea în lagăre a unui mare număr de evrei.

Inculpatul recunoaşte numai în parte faptele care i se pun în sarcină, dar ele se dovedesc cu declaraţiile martorilor (…) şi cu materialele aflate în fotocopie şi în copie (…) la dosar.

Nu s-a putut stabili cu precizie dacă inculpatul R.D. a avut vreo contribuţie la organizarea masacrelor evreilor din Iaşi, care a constituit un act de diversiune al autorităţilor germane şi române, pentru a abate atenţia de la ecoul insucceselor avute de trupele germano-române pe frontul antisovietic.

Tribunalul a reţinut ca dovedit că inculpatul R.D., începând din februarie 1941, a îndeplinit funcţia de şef al secţiei a II-a informaţii şi contrainformaţii în M.St.M. şi apoi în Marele Cartier General eşalonul I al armatei române.

S-a mai reţinut ca dovedit că acest inculpat, împreună cu alte organe de stat (SSI, Siguranţa etc.), a întreprins o serie de măsuri împotriva comuniştilor şi a celor consideraţi periculoşi pentru siguranţa trupelor şi mersul războiului. Astfel el a dispus plasarea în lagăre a unui mare număr de evrei şi, de asemenea, cercetarea şi trimiterea în judecată a persoanelor bănuite că desfăşoară activitate comunistă sau că au fost ataşate regimului sovietic între iunie 1940 şi iunie 1941”.

II. Rejudecări după căderea regimului comunist

15. După căderea regimului comunist, între 1990 şi 2000, procurorul general a formulat mai multe recursuri în anulare (infra, pct. 37), prin care a solicitat achitarea celor condamnaţi pentru crime de război (infra, pct. 30).

16. În acest context, la 30 martie 1998 şi 10 mai 1999, în urma exercitării recursurilor în anulare de către procurorul general (care susţinea că faptele pentru care au fost condamnaţi R.D. şi G.P. nu includeau elemente constitutive ale unei infracţiuni întrucât cei doi bărbaţi nu au fost implicaţi în măsurile împotriva populaţiei evreieşti), Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărârile din 1953, 1954 (supra,pct. 11) şi 1957 (supra,pct. 14), a redeschis procesele şi i-a achitat pe R.D. şi G.P. În baza aceloraşi înscrisuri şi declaraţii ale martorilor precum cele examinate anterior de instanţe, CSJ a constatat, în decizia din 30 martie 1998, că – în privinţa deportării evreilor – R.D. doar a respectat ordinele primite de la ofiţerii de rang superior de la Cartierul General al Armatei României, expediind aceste ordine pe teren. Instanţa a considerat că ordinele respective s-au bazat pe liste (de nume) alcătuite de Serviciul Special de Informaţii din România şi de jandarmerie şi că au fost de fapt duse la îndeplinire de trupele germane. Cu privire la un recurs în anulare separat formulat de procurorul general la cererea succesorilor lui G.P., aceeaşi instanţă a constatat, la 10 mai 1999, că Secţia a II-a a Marelui Stat Major – în care G.P. îşi exercitase activitatea – nu a fost implicată nici în masacrul de la Iaşi, nici în deportarea şi plasarea evreilor în ghetouri (o declaraţie a unui martor menţionând că respectivele activităţi au fost organizate şi realizate doar de trupele germane). În consecinţă, în ambele cazuri, observând absenţa oricăror probe care să arate implicarea directă, CSJ a hotărât că cei doi inculpaţi pur şi simplu şi-au îndeplinit îndatoririle militare şi că acţiunile lor nu ar putea fi considerate infracţiuni în temeiul cadrului legal aplicabil la data condamnării lor. Măsurile de confiscare au fost ridicate cu privire la ambii inculpaţi.

17. Conform redactării hotărârilor sus-menţionate, procesele au fost publice în prezenţa reprezentanţilor legali ex officioîn numele inculpaţilor, ambii decedaţi, şi a procurorului. Se poate vedea din documentele de la dosar că înscrisurile din procesele din 1953 şi 1957 au fost păstrate de serviciile secrete şi au fost trimise instanţei de rejudecare. Guvernul a susţinut că, în urma soluţionării celor două recursuri în anulare, dosarele judiciare respective au fost plasate în arhivele serviciilor secrete. În 2004, aceleaşi dosare ale cauzei au fost trimise pentru depozitare la CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii– poliţia secretă din perioada comunistă).

(…)

Cu privire la aplicarea art. 8 şi art. 14 din Convenţie

(a) Argumentele părţilor

106. Guvernul a susţinut că, în 1953 şi 1957, R.D. şi G.P. au fost condamnaţi nu doar pentru crime de război motivate etnic asupra evreilor, ci şi pentru alte infracţiuni, precum urmărirea penală nedreaptă a comuniştilor. Prin urmare, rejudecările post-comuniste pot fi considerate ca privind infracţiuni motivate etnic doar cu privire la participarea lui G.P. la deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria. Având în vedere că alte victime posibile, precum activiştii comunişti care la rândul lor au putut fi vizaţi de rejudecări, au fost tratate similar cu reclamanţii, Guvernul a susţinut că nu exista nicio dovadă că reclamanţii au fost trataţi diferit în baza originii etnice. Guvernul a mai susţinut că nu existau probe în dosarele instanţelor naţionale pentru a susţine afirmaţia că a existat discriminare împotriva reclamanţilor pe motivul originii lor etnice în procesele din 1998 şi 1999. Pe baza acestor argumente, a concluzionat că art. 8 coroborat cu art. 14 nu se aplica în prezenta cauză.

107. Reclamanţii au susţinut că au fost direct afectaţi de achitarea lui R.D. şi G.P. şi de maniera secretă în care a avut loc achitarea. Au susţinut că prin conduita lor autorităţile demonstrau lipsă de respect şi de consideraţie faţă de supravieţuitorii Holocaustului şi aceasta constituia o încercare de a rescrie fapte istorice la limită cu negarea Holocaustului. Această situaţie a afectat viaţa privată şi integritatea psihică a reclamanţilor, provocându-le o suferinţă emoţională extremă. În plus, făcând trimitere la Cauza Lewit (citată anterior, pct. 46), reclamanţii au susţinut că supravieţuitorii Holocaustului au fost anterior consideraţi de Curte drept un grup social (eterogen). Prin urmare, achitarea persoanelor condamnate pentru infracţiuni în legătură cu Holocaustul, necomunicată publicului, şi refuzul autorităţilor de a le permite accesul la dosarele cauzei le-a afectat viaţa privată şi i-a discriminat ca membri ai acestui grup.

(b) Motivarea Curţii

(i) Aplicabilitatea art. 8

108. Curtea reţine că reclamanţii din prezenta cauză s-au plâns cu privire la acţiunile statului, mai precis de decizia autorităţilor de a redeschide procesele, de a achita funcţionarii statului anterior condamnaţi pentru crime legate de Holocaust, de neinformarea de către autorităţi a publicului şi a reclamanţilor despre aceste decizii şi de neacordarea accesului la dosarele din aceste procese. Aprecierea dacă într-o astfel de cauză se ridică sau nu o problemă de viaţă privată în temeiul art. 8 din Convenţie este un aspect care intră în competenţa Curţii ratione materiae şi trebuie examinat ca o problemă de admisibilitate [a se vedea, mutatis mutandis, Denisov împotriva Ucrainei (MC), nr. 76.639/11, pct. 92-93, 25 septembrie 2018].

(Alfa) Principii generale

109. „Viaţa privată” în sensul art. 8 § 1 din Convenţie este un concept larg care nu se pretează unei definiţii exhaustive. S-a stabilit că acoperă integritatea morală a unei persoane şi că poate cuprinde zona de interacţiune a acesteia cu alte persoane, chiar într-un context public (a se vedea Behar şi Gutman împotriva Bulgariei, nr. 29.335/13, pct. 54, 16 februarie 2021). Prin urmare, poate să cuprindă mai multe aspecte ale identităţii fizice şi sociale a persoanei. Art. 8 protejează, în plus, dreptul la dezvoltarea personală şi dreptul de a stabili şi de a dezvolta relaţii cu alte fiinţe umane şi cu lumea exterioară (a se vedea Denisov, citată anterior, pct. 95).

110. Abordarea generală a Curţii privind aplicabilitatea art. 8 în cauze în care se susţine că „viaţa privată” a unei persoane a fost afectată negativ de o declaraţie sau de un act este că, în asemenea cazuri, efectele declaraţiei sau ale actului trebuie să depăşească un „prag de gravitate” (a se vedea Denisov, citată anterior, pct. 112-114). Această abordare a fost aplicată în cauze ridicând probleme foarte diferite în care Curtea a constatat că, pentru ca art. 8 să intre în discuţie, fie (i) trebuie să existe probe convingătoare că o pretinsă nerespectare de către stat (de exemplu, de a oferi membrilor minorităţii rome acces la apă potabilă – a se vedea Hudorovic şi alţii împotriva Sloveniei, nr. 24.816/14 şi 25.140/14, pct. 115 şi 157, 10 martie 2020) a erodat efectiv drepturile de bază ale reclamanţilor în temeiul respectivei dispoziţii, fie (ii) atacul asupra unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să aducă atingere exercitării de către persoană a dreptului la respectarea vieţii private (de exemplu, într-o cauză privind declaraţii homofobe – a se vedea Beizaras şi Levickas împotriva Lituaniei, nr. 41.288/15, pct. 109, 14 ianuarie 2020). Aprecierea nivelului minim este relativă şi depinde de toate circumstanţele cauzei, precum intensitatea şi durata evenimentului negativ respectiv şi efectele sale fizice sau psihice asupra sănătăţii sau a calităţii vieţii persoanei, iar măsura în litigiu trebuie să afecteze grav viaţa privată a reclamantului. În această privinţă, Curtea reaminteşte că pragul de gravitate ocupă un loc important în cauze în care existenţa unei probleme de viaţă privată este examinată în conformitate cu abordarea bazată pe consecinţe şi că o trăsătură intrinsecă a acestei abordări este că reclamantul trebuie să prezinte probe convingătoare care să demonstreze că pragul de gravitate a fost atins (a se vedea Denisov, citată anterior, pct. 111, 113 şi 114).

(…)

138. Curtea reaminteşte că, deşi scopul esenţial al art. 8 din Convenţie este de a apăra persoanele împotriva amestecului arbitrar al autorităţilor publice, pot exista în plus, pe lângă acest angajament negativ fundamental, şi obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private sau de familie şi a domiciliului. Răspunderea statului poate fi angajată ca urmare a actelor care au urmări directe suficiente asupra drepturilor garantate de Convenţie. În stabilirea faptului dacă această răspundere este efectiv angajată, trebuie să se ţină seama de conduita ulterioară a statului respectiv [a se vedea Moldovan şi alţii împotriva României (nr. 2), nr. 41.138/98 şi 64.320/98, pct. 95, CEDO 2005-VII, şi Paketova şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 17.808/19 şi 36.972/19, pct. 148-49, 4 octombrie 2022].

139. Indiferent de abordarea analitică adoptată – obligaţie pozitivă sau ingerinţă -, principiile aplicabile cu privire la justificarea în temeiul art. 8 § 2 sunt similare în linii mari. În ambele contexte trebuie să se ia în considerare justul echilibru care trebuie păstrat între interesele concurente ale individului şi cele ale întregii comunităţi. În ambele contexte, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea măsurilor care trebuie luate pentru a asigura respectarea Convenţiei. Marja de apreciere acordată autorităţilor se restrânge în cazul în care dreptul în litigiu este esenţial pentru ca persoana să beneficieze efectiv de drepturi intime sau fundamentale. Acesta este cazul în special pentru drepturile de la art. 8, care sunt drepturi de importanţă centrală pentru identitatea, autodeterminarea, integritatea fizică şi morală a persoanei, menţinerea relaţiilor cu alte persoane şi un loc stabil şi sigur în comunitate (a se vedea, între multe alte hotărâri, Paketova şi alţii, citată anterior, pct. 150).

140. Rolul Curţii nu este de a se substitui pe sine autorităţilor naţionale relevante în stabilirea celor mai adecvate metode pentru protejarea persoanelor împotriva atacurilor asupra integrităţii lor personale, ci mai degrabă de a examina, în temeiul Convenţiei, deciziile pe care autorităţile respective le-au luat în exercitarea puterii lor de apreciere. Cerinţa ingerinţei „necesare într-o societate democratică”, prevăzută la art. 8 § 2, ridică atât o problemă de procedură, cât şi una de fond (ibidem, pct. 151). O ingerinţă se consideră „necesară într-o societate democratică” într-un scop legitim dacă răspunde unei „nevoi sociale stringente” şi, în special, dacă este proporţională cu scopul legitim urmărit. Cu toate că autorităţilor naţionale le revine să efectueze evaluarea iniţială a necesităţii, evaluarea finală dacă motivele invocate pentru ingerinţă sunt relevante şi suficiente se supune controlului de conformitate al Curţii cu privire la cerinţele Convenţiei (a se vedea, printre alte hotărâri, A.-M.V. împotriva Finlandei, nr. 53.251/13, pct. 81, 23 martie 2017).

141. În ceea ce priveşte noţiunile de „viaţă privată” şi autonomie personală, inclusiv identitatea etnică, în sensul art. 8 din Convenţie, Curtea face referire la principiile generale enunţate în cauze privind declaraţiile publice cu caracter antisemit din punctul de vedere al reclamanţilor evrei care se plâng că viaţa lor privată a fost afectată negativ de declaraţiile respective. Prin urmare, în Cauza Lewit (citată anterior, pct. 82), reiterând că, în temeiul obligaţiilor pozitive şi negative ale statului în sensul art. 8, este de luat în considerare justul echilibru care trebuie păstrat între interesele concurente ale individului şi cele ale comunităţii ca întreg şi că, în ambele contexte, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, Curtea a constatat, în continuare, că instanţele naţionale nu au efectuat exerciţiul menţionat de asigurare a echilibrului şi, prin urmare, nu au respectat obligaţia procedurală ce le revine în temeiul art. 8 din Convenţie. Într-o cauză recentă, Curtea a reţinut că asemenea declaraţii care aplică stereotipuri negative asupra unui grup etnic minoritar, în cazul în care ating un anumit nivel de gravitate, ar putea fi văzute ca afectând viaţa privată a membrilor individuali ai grupului şi că există, prin urmare, obligaţia pozitivă de a le acorda despăgubiri cu privire la acele declaraţii (a se vedea Behar şi Gutman, citată anterior, pct. 99). Curtea a considerat, în această cauză, că, refuzând să le acorde reclamanţilor despăgubiri cu privire la declaraţiile antisemite discriminatorii, autorităţile naţionale nu au răspuns adecvat la discriminarea din motive de origine etnică a reclamanţilor şi nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a asigura respectarea vieţii private a reclamanţilor, încălcând art. 8 din Convenţie coroborat cu art. 14 (ibidem, pct. 106).

142. Cu privire la art. 14 din Convenţie, Curtea reafirmă că discriminarea din cauza originii etnice reale sau percepute a unei persoane constituie o formă de discriminare rasială, adică un tip de discriminare deosebit de grav, şi, având în vedere consecinţele sale periculoase, necesită o vigilenţă specială şi o reacţie fermă din partea autorităţilor. Din acest motiv, autorităţile trebuie să folosească toate mijloacele de care dispun pentru a combate rasismul, consolidând astfel viziunea democratică a unei societăţi în care diversitatea nu este percepută ca o ameninţare, ci ca o sursă de îmbogăţire (a se vedea Timişev împotriva Rusiei, nr. 55.762/00 şi 55.974/00, pct. 56, CEDO 2005-XII). Responsabilitatea autorităţilor, în temeiul art. 14, de a asigura respectarea fără discriminare pentru o valoare fundamentală poate, de asemenea, să intre în acţiune atunci când, în contextul art. 8, sunt puse în discuţie posibile atitudini rasiste care ar duce la stigmatizarea persoanei în cauză. Cu atât mai mult în cazul în care atitudinile respective nu sunt manifestate de persoane particulare, ci de agenţi ai statului (a se vedea Muhammad împotriva Spaniei, nr. 34.085/17, pct. 67, 18 octombrie 2022).

143. Curtea a admis, de asemenea, în cauze anterioare că o diferenţă de tratament poate lua forma unor efecte negative disproporţionate ale unei politici sau măsuri generale care, deşi formulată în termeni neutri, discriminează un grup (a se vedea, de exemplu, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, pct. 154, 4 mai 2001).

(…)

154. În concluzie, Curtea constată că autorităţile nu au adus niciodată în mod oficial achitările în atenţia publicului (supra,pct. 123-126). Reclamanţii au aflat din întâmplare despre acestea, mulţi ani după ce avuseseră loc. Mai mult, hotărârile pronunţate ca rezultat al rejudecărilor din 1998 şi 1999 nu au fost accesibile publicului, iar reclamanţilor le-a fost refuzat iniţial accesul la hotărârile respective. Curtea consideră că aceste elemente, împreună cu constatările şi motivarea oferită de Curtea Supremă de Justiţie pentru deciziile sale de reabilitare (supra,pct. 148-150), au putut în mod legitim să provoace reclamanţilor sentimente de umilire şi vulnerabilitate şi le-au cauzat traume psihice.

155. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că, în lumina cauzei în ansamblu, autorităţile naţionale nu au prezentat motive relevante şi suficiente pentru acţiunile lor care au dus la revizuirea unor condamnări istorice pentru infracţiuni legate de Holocaust în lipsa unor noi probe şi prin reinterpretarea faptelor stabilite istoric şi prin negarea răspunderii funcţionarilor statului pentru Holocaust (în contradicţie cu principiile dreptului internaţional). Prin urmare, acţiunile autorităţilor au fost excesive şi nu sunt justificate ca „necesare într-o societate democratică”.

156. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie coroborat cu art. 14.

Hotărârea Curții:

1. declară, cu majoritate, admisibil capătul de cerere în temeiul art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie şi inadmisibile celelalte capete de cerere;

2. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie;

3. hotărăşte, în unanimitate,

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor 8.500 EUR (opt mii cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanţi, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, sumă care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru cheltuielile de judecată;

(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.

*

OPINIE PARŢIAL DISIDENTĂ 

1. Deşi am votat pentru constatarea încălcării art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie, nu pot fi de acord cu majoritatea atunci când aceasta susţine că Curtea nu are jurisdicţie ratione temporispentru a analiza cererea în temeiul art. 3. După părerea mea, Curtea este competentă în esenţă, deoarece faptele contestate în cerere, şi anume redeschiderea proceselor şi achitările ulterioare ale făptuitorilor, au avut loc în 1998 şi 1999, după mai mulţi ani de la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România (20 iunie 1994). Nu pot face speculaţii despre faptul dacă Curtea ar fi constatat o încălcare a art. 3 în cazul în care ar fi evaluat fondul unei astfel de cereri. Ce doresc să subliniez aici este doar că Curtea ar fi trebuit să-şi afirme competenţa temporală în problema respectivă.

2. În acest context, contrar opiniei majorităţii, consider că constatările Curţii din Janowiec şi alţii împotriva Rusiei [MC), nr. 55.508/07 şi 29.520/09, CEDO 2013] nu au relevanţă în speţă. Cele două teste pe care Curtea le-a dezvoltat sau le-a clarificat în cauză – testul „legătura reală” şi testul „valori ale Convenţiei” – nu sunt potrivite aici. Mai multe argumente pot fi prezentate în această privinţă.