Flagelul motivării kilometrice în fapt și în drept a hotărârii judecătorești

Sub acest ultim aspect al evaluării am constatat în ultimii ani două tendințe, una negativă, iar cealaltă pozitivă.

Negativ este faptul că la nivelul comisiilor de evaluare periodică din cadrul instanțelor, această incapacitate de a sintetiza a fost trecută cu vederea, judecătorii fiind notați cu calificativ maxim și implicit încurajați în convingerea lor de judecători scanatori că așa este bine.

Pozitiv remarcăm practica neechivocă și constantă a comisiilor de evaluare constituite pentru promovarea judecătorilor la instanța supremă de a sancționa prin depunctare toate acele hotărâri redactate pe bază de scaner. Vom menționa în acest context un fapt particular, dar elocvent prin implicații, petrecut în cursul unui proces de evaluare a hotărârilor redactate de judecătorii candidați la funcția de judecător al instanței supreme. Unul dintre candidați a fost depunctat de evaluatori pentru folosirea constantă în motivarea hotărârilor sale a metodei scaner. Candidatul a contestat depunctarea, dar nu în sensul că ar fi susținut justețea și viabilitatea metodei scanner folosite de el, ci pentru că depunctarea ar fi fost prea severă. În esență a recunoscut justețea depunctării, dar nu și cuantumul acesteia. Reiese de aici o situație și mai gravă și anume, că judecătorul era conștient că o hotărâre judecătorească nu se poate redacta prin metoda scanner, dar cu toate acestea nu a avut o problemă în a o folosi curent[17].

Nu lipsită de importanță la acest punct este și perspectiva administrativă și de eficiență a activității în cadrul instanței de judecată. Cei familiarizați minim cu activitatea instanțelor de judecată cunosc că redactarea hotărârii judecătorești se poate realiza în mai multe modalități: fie judecătorul dictează direct grefierului dactilograf considerentele hotărârii, fie judecătorul întocmește ciorne pe care grefierul dactilograf le tehnoredactează, fie judecătorul, mai rar, își tehnoredactează chiar el motivarea hotărârii. Pentru activitatea de tehnoredactare a motivării hotărârilor, conducerea instanței/secției alocă săptămânal fiecărui judecător un timp limitat de lucru cu grefierul dactilograf (de regulă o zi sau o jumătate de zi), în funcție de numărul judecătorilor și al grefierilor dactilografi. În oricare dintre modalitățile de mai sus este vădit că operațiunea de scanare a zeci/sute de pagini, fie că este realizată de judecător sau de către grefier, produce inevitabil și o reducere substanțială a numărului de hotărâri ce pot fi motivate într-un timp limitat dat, fapt care la rândul său conduce inevitabil la depășiri frecvente și consistente ale termenului legal de redactare a hotărârilor (30 zile), uneori cu perioade aiuritoare de peste 1 an de zile. Este adevărat că, destul de rar, sunt promovate acțiuni disciplinare împotriva judecătorilor ce redactează constant cu întârziere hotărârile, dar, cel puțin surprinzător, reacția justificativă a celor vizați se cantonează în zona unui volum de muncă excesiv și a lipsei unui timp suficient alocat lor de conducerea instanței/secției pentru redactarea hotărârilor, fără nicio referire la incapacitatea lor de a sintetiza un document și la comoda practică a scanării generatoare nu de considerente judecătorești, ci de împovărătoare și inutile maculaturi expozitive de zeci și sute de pagini[18].

b. O altă modalitate de „lungire” artificială a considerentelor unei hotărâri judecătorești, dar și de diluare a esenței acesteia, o constituie citarea excesivă a unor texte legale sau a unor puncte de vedere din doctrină. Întâlnim astfel hotărâri în care judecătorul nu se limitează la a invoca sau chiar de a cita pe scurt un text legal incident în cauză, ci la redarea câte unei întregi secțiuni de 10-15 articole din respectivul act normativ, ori la redarea copy-paste a unor nesfârșite pasaje din tot felul de cursuri universitare.

Ca și în prima situație, efectele negative nu vizează doar aspectul cantitativ al încărcării nejustificate a unei hotărâri judecătorești cu o mulțime de texte legale nerelevante ori cu aspecte de dispută doctrinară asimilate în timpul studenției, dar ridică și suspiciunea că respectivul judecător este incapabil să indice temeiul de drept concret al soluției sale și că se ascunde argumentativ derobator în spatele unor opinii teoretice exprimate în publicistica juridică de autori respectați și respectabili[19], fapt care în opinia noastră ar trebui să constituie obiect de preocupare pentru comisiile de evaluare.

c. În strânsă legătură cu punctul b, amintim practica multor judecători de a include în cuprinsul considerentelor hotărârii, fără nicio legătură cu fondul litigiului soluționat, a unor ample citate din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ori din hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului sau ale Curții de Justiție a Uniunii Europene. Sigur că în anumite situații limitative (lipsa unor reglementări interne, contradicția reglementării interne cu cea europeană, disputa interpretativă dintre părțile litigiului în legătură cu aplicabilitatea unei norme europene, ori a jurisprudenței instanțelor europene[20]), judecătorul este dator să se exprime și să lămurească aceste aspecte. În situațiile la care ne referim aici critic, nu se pune problema niciunei particularități dintre cele enumerate, ci este vorba despre litigii derulate sub puterea legilor naționale necontestat conforme legislației europene, unde niciuna dintre părți nu are obiecțiuni cu privire la incidența sau eficacitatea normei naționale, dar unde totuși judecătorul se simte dator fără nicio justificare să enumere o sumedenie de hotărâri ale instanțelor europene care i se par lui a-i susține punctul de vedere pe care l-a adoptat prin hotărâre și, culmea, nu doar că se simte și foarte mândru că a procedat în acest fel, dar privește și cu nedisimulată compasiune pe cel ce nu procedează în acest fel[21].

Și această practică, pe lângă faptul că extinde consistent și nejustificat cantitativ cuprinsul unei hotărâri judecătorești, prin citarea unor ample și inutile pasaje din hotărâri europene nerelevante speței judecate, în condițiile în care, repetăm, nici părțile și nici configurația legislației naționale nu presupuneau o referire ajutătoare sau lămuritoare de nivel european, scoate în evidență nesiguranța judecătorului cu privire la justețea propriei sale decizii judecătorești și a raționamentului logico-juridic aferent[22].

d. O ultimă remarcă asupra domeniului analizat o constituie acuratețea exprimării în cuprinsul considerentelor hotărârii judecătorești și ne referim aici la conciziunea propozițiilor, frazelor, a termenilor folosiți, dar și la acuratețea gramaticală.

Cu certitudine, nu suntem singurii care au întâlnit hotărâri din care nu înțelegi nimic deși le citești de 3-4 ori, datorită modului confuz de exprimare[23], folosirii unor cuvinte sau expresii echivoce din care poți presupune/reține/deduce mai multe sensuri interpretative, ori hotărâri în care motivarea juridică este înlocuită cu tot felul de impresii/trăiri/frustrări/complexe ale redactorului judecător, câmp de exprimare al unor personalități cel puțin îngrijorătoare. Din fericire acest ultim tip de motivare este destul de rar întâlnit, iar acolo unde a fost semnalat, de regulă, entitățile competente ale sistemului judiciar au acționat în sensul de a nu se repeta.

Am lăsat la sfârșit un aspect care, deși rar întâlnit, este stânjenitor nu numai pentru cel vizat, ci și pentru funcția de judecător în general și ne referim la greșelile gramaticale. Nu vom insista, dar credem că dacă în mod repetat[24] un judecător scrie miau ca pisica, în loc de mi-au, sau dacă are dificultăți în a acorda subiectul cu predicatul ori în conjugarea unui verb ori cacofoniile sunt la ele acasă, atunci problema este la fel de gravă ca și în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare în materia necorespunderii profesionale[25].

Concluzii

Trei principale motive au stat la baza conturării prezentelor considerații dedicate argumentării în fapt și în drept a hotărârilor judecătorești.

Primul, deși nu sunt menite să conteste individual persoane sau hotărâri, considerațiile de față urmăresc neechivoc să dezaprobe practici pe care le apreciem drept neprofesionale și contraproductive, manifestate în activitatea judecătorilor, devenite sau în curs de a deveni nu doar regulă, ci și flagel, cu efect lent, dar sigur de decredibilizare a actului de justiție.

Al doilea motiv, imperativul urgent pentru responsabilii sistemului judiciar de a-i conștientiza pe judecătorii scanatori că:

– niciodată în actul de justiție cantitatea nu a putut, nu poate și nici nu va putea suplini calitatea;

– motivarea hotărârii judecătorești nu are decât o singură menire, aceea de a convinge pe toți ceilalți că judecata s-a desfășurat și finalizat conform legii și pe baza probelor administrate;

– nevoia de a epata științific nu poate fi împlinită prin motivarea unei hotărâri judecătorești, ci prin participarea directă în arena publicisticii de specialitate[26].

Al treilea motiv, prezentele considerente au menirea unui semnal de alarmă instituțională adresat celor interesați, în sensul că peste 90% dintre judecătorii în funcție în prezent au fost formați la Institutul Național al Magistraturii[27].

DOWNLOAD FULL ARTICLE

[17] Speța este cu atât mai gravă cu cât respectivul judecător deținea și o funcție de conducere și calitatea de evaluator al activității colegilor săi de la instanță.

[18] Sigur că adepții scanării pot obiecta în sensul că o anumită hotărâre nu putea fi construită decât prin scanarea tuturor cererilor/hotărârilor anterioare. Fals. Există numeroase exemple în practică în care hotărâri soluționate pe fond în căile de atac devolutive de către judecători nescanatori, cuprind de 5-10 ori mai puține pagini decât hotărârile de fond atacate și motivate de judecători scanatori.

[19] Fără îndoială că toți cei care am urmat și absolvit cursurile unei instituții de învățământ superior juridic suntem datori respect dascălilor noștri, fără aportul cărora în mod vădit nu am fi putut pătrunde și performa în domeniile profesionale alese. Cea mai înaltă formă de respect pe care însă o putem arăta dascălilor noștri este ca atunci când am ajuns în acele funcții de mare responsabilitate juridică pentru care ei ne-au pregătit, să ne asumăm răspunderea de a gândi cu mintea noastră.

[20] Ne referim desigur nu la țări europene privite individual, ci la Uniunea Europeană.

[21] Tendința este reală. Deși de neînțeles pentru noi, cei ce nu sunt capabili de sinteză îi privesc cu aroganță și superioritate pe cei ce sunt capabili în acest sens, o inversare a valorilor pe care, la acest moment, chiar nu o putem explica.

[22] Din păcate, ne place sau nu, suspiciunea incompetenței profesionale nu este singura plauzibilă, mai ales acolo unde metodele de umflare artificială a hotărârii enumerate aici sunt cumulate de judecător în „argumentarea” hotărârii sale. Există riscul apariției suspiciunii că scanarea integrală a tuturor cererilor din dosar, haosul expunerii, cascada de citate inutile din texte legale naționale ori europene, citate ample din doctrină, invocarea a zeci de pasaje din hotărâri europene fără legătură cu cauza, exprimarea confuză ori concluziile echivoce și nejustificat de lapidare în raport cu amplul conținut al hotărârii, într-un cuvânt un ghiveci argumentativ întins de regulă pe distanța a 80-100 pagini sau peste, reprezintă nu incompetență, ci intenția judecătorului de a escamota printr-o motivare haotică și lălăită o decizie deliberat denaturată. Este foarte adevărat că această practică a ghiveciului argumentativ menit să mascheze o anumită realitate juridică litigioasă este întâlnită și în cazul unor acțiuni formulate de avocați pe zeci-sute de pagini în care aceștia sunt conștienți că succesul speței pe care o susțin este spre zero. Diferența este că avocatul folosește metoda legal, în considerația diligenței sale de a-l convinge pe judecător într-un anume sens și de a obține de la acesta o decizie favorabilă în care chiar și el crede foarte puțin, pe când judecătorul poate fi suspicionat că o folosește ca să-și mascheze eșecul, deliberat sau nu, al propriei decizii.

[23] În art. 13 din Hotărârea nr. 676/2007 privind evaluarea judecătorilor și procurorilor se prevede expres drept criteriu de evaluare calitativă a activității procurorilor, calitatea exprimării. Din păcate această prevedere expresă lipsește din secțiunea destinată evaluării judecătorilor, fiind cuprinsă în formularea mai generală, calitatea redactării hotărârilor judecătorești.

[24] Este foarte adevărat că, uneori, izolat, poate din motive de oboseală sau de neatenție, un judecător „scapă” unele greșeli de exprimare/gramaticale în procesul de colaționare a încheierilor/hotărârilor tehnoredactate de grefier. Nu despre aceste greșeli izolate vorbim aici. Ne referim la acele situații de greșeli repetitive, devenite regulă pentru un anumit judecător și pe care, din păcate, tot de regulă, judecătorul incriminat le justifică pasând responsabilitatea neștiinței către grefierul dactilograf sau cel de ședință. Apreciem că o atare justificare, pe de o parte, este incorectă în sine venind de la un judecător, în condițiile în care judecătorul are oricum obligația să verifice din toate punctele de vedere și înainte de a semna, orice document ce i se prezintă spre semnare, iar pe de altă parte o atare justificare ridică mari semne de întrebare cu privire la deontologia celui în cauză.

[25] Nu întâmplător, una dintre materiile de admitere la facultățile de drept de stat din România este gramatica limbii române.

[26] De regulă, și susținem afirmația prin experiența practicării domeniului, scanarea fără limite este generată nu numai de comoditate și incompetență, dar și de amprenta excesiv vanitoasă a unor judecători de a demonstra iar și iar, prin considerentele fiecărei hotărâri pronunțate cât de bine pregătiți și familiarizați sunt cu toate cele din lumea dreptului național, european, jurisprudență, doctrină etc., incapabili să realizeze că nu este nici cazul și nici locul și mereu contrariați de ce întârzie sau nu apar deloc așteptatele osanale din partea celor din arealul lor profesional. Acest tip de comportament mai scoate în evidență și o a doua latură ce ține tot de psihologia profesională și anume teama (lipsa de încredere, lașitatea) acestui tip de judecător de a ieși cu presupusele sau realele sale acumulări în spațiul publicistic al revistelor de specialitate juridică, al site-urilor, al cărților, acolo unde „colții bine ascuțiți” (în sensul pozitiv al unei reale priceperi) ai oamenilor de drept îi pot „sfâșia” (în sensul criticii), sau dimpotrivă, elogia colegial și argumentat creația. Din această perspectivă sigur că este mult mai la îndemână opțiunea securizată de a-ți exhiba excesiv, inutil și nepotrivit, credem noi, opiniile la adăpostul considerentelor unei hotărâri judecătorești ce nu pot fi deloc sau mai deloc criticate, din păcate, în baza unei desuete teorii că astfel s-ar afecta ori independența justiției, ori reputația judecătorului, ori ambele, decât confruntarea onestă din spațiul publicistic.

[27] Remarca nu vizează sub nicio formă activitatea curentă a INM. Criticile noastre constante de-a lungul timpului, pe care le menținem, au vizat/vizează conceptul pe baza căruia a fost înființat și funcționează instituția ca atare și care, în opinia noastră se impune a fi fundamental regândit.

Flagelul motivării kilometrice în fapt și în drept a hotărârii judecătorești was last modified: ianuarie 20th, 2020 by Ion Popa

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Ion Popa

Ion Popa

Este doctor ştiinţe juridice din anul 2007, conducător ştiinţific prof. univ. dr. Alexandru Ţiclea, lucrare de doctorat „Statutul profesional al magistraţilor în România”; Judecător judecătorie/tribunal/curte de apel 1.02.1989 - 1 octombrie 2018; inspector general judecătoresc Inspecţia Generală Ministerul Justiţiei; director Direcţia Organizare Judiciară, resurse umane şi statistică judiciară din Ministerul Justiţiei; Secretar general al Consiliului Superior al Magistraturii; reprezentant al României în Comisia Europeană de Eficientizare a Justiţiei (C.E.P.E.J.), precum şi raportor al acestei Comisii pentru întregul sistem judiciar din România; Coordonator al grupurilor de lucru înfiinţate la nivelul Ministerului Justiţiei pentru proiectele de legi privind reforma în justiţie, validate de Parlamentul României în anul 2004: legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii Autor/coautor/coordonator: „Evaluarea sistemelor judiciare din Europa”, publicat în anul 2005 la Haga; Tratat privind profesia de magistrat în România”, publicată la Editura Universul Juridic în anul 2007. Lucrarea a fost distinsă în acelaşi an cu Premiul special al Uniunii juriştilor din România şi al revistei Dreptul. Lucrarea a fost tradusă în limbile engleză şi franceză în anul 2009 la Editura Universul Juridic; „Consiliul Superior al Magistraturii din România – de la succes instituţional la eşec funcţional”, publicată la Editura Universul Juridic în anul 2011; „Studiu privind revizuirea Constituţiei României în domeniul justiţiei”, publicată în anul 2013 sub egida Revistei de Drept Public „Cercetarea averii. Teorie şi jurisprudenţă”, publicată la Editura Universul Juridic în anul 2014; „Călăuza juristului. Ediţia 5.”, publicată la Editura C. H. Beck în anul 2014; redactor a circa zece mii de hotărâri judecătoreşti, zeci de articole, studii, note de fundamentare proiecte de legi, hotărâri de guvern, hotărâri ale plenului şi secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, regulamente, ordine de ministru, etc., în perioada 1990 – 2018. Membru, din anul 2011, al Academiei Central Europene pentru Ştiinţe, Litere şi Arte (A.C.E.S.L.A.), cu sediul social la Universitatea Sorbona, Paris
A mai scris: