Expertiza tehnică judiciară ca mijloc de probă, reglementări de interes procesual, verificare

În materialul de față, sunt prezentate în mod succint aspecte apreciate a fi de interes major, în opinia noastră, despre expertiza tehnică ca mijloc de probă. Abordate în cele ce urmează sunt astfel următoarele: expertiza ca mijloc de probă: noțiune, natura juridică a expertizei cu esența și forța ei doveditoare, administrarea și legăturile în drept; reglementări de interes procesual: admisibilitate, aspecte importante de interes procesual din C. pr. civ. și legea specială (l.s.), pentru efecte favorabile – obiecțiuni și noutăți; valoarea probatorie a expertizei tehnice judiciare și extrajudiciare: forța probantă, verificarea expertizei în C. pr. civ. și l.s., verificarea expertizei ca opinie de drept comparat.

I. Expertiza ca mijloc de probă

Apreciem că se poate distinge, în acest scop, faptul că expertiza judiciară și extrajudiciară este o părere/opinie autorizată/specializată. Aceasta nu poate aparține însă decât unor persoane autorizate ori experților oficiali din laboratoare sau instituțiilor de specialitate ori unor experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate sau specialiști, în condiţiile legii. De esență este faptul că această părere/opinie (argumentată temeinic) poate aparține acestora doar în considerarea competenței lor.

Foarte important este astfel faptul că se conferă acest drept, însă numai cu respectarea obligațiilor corelative ce rezultă din normele juridice aplicabile, cât și din codul de etică al profesiei dar și din regulamentele specifice (ca linie de conduită obligatorie).

Aplicarea normelor care reglementează expertiza tehnică și exercitarea calității de expert, necesită o conduită etică^[1] și deontologică, fără niciun compromis, care trebuie să primeze.

1. Noțiune

Codurile de procedură civilă și penală nu oferă definiții exprese ale expertizei, aceasta rezultând din scopul/rolul ei:

– în materie civilă, art. 330 alin. (1) „Când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau trei experţi”;

– în materie penală, art. 172 alin. (1) „Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert”.

Expertiza judiciară (n.n.) poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt în legătură cu obiectul litigiului, ce necesită cunoştințe de specialitate, activitate desfăşurată de către un specialist, numit expert, care este desemnat de instanța de judecată.^[2]

Relatarea făcută de expert în scris sau uneori oral, în care acesta expune constatările şi concluziile sale, așadar, în una din aceste modalitați, prin care îşi prezintă opinia cu privire la împrejurările de fapt a căror lămurire a fost solicitată, poartă denumirea de raport de expertiză.

Expertiza şi raportul de expertiză sunt două noțiuni distincte, dar interdependente, întrucât raportul de expertiză este urmarea expertizei, iar aceasta din urmă este activitatea de cercetare pe care se întemeiază raportul de expertiză. Expertiza neurmată de raportul de expertiză ar fi insuficientă, iar raportul de expertiză întocmit fără cercetarea pe care o presupune ar fi netemeinic.^[3]

Expertizele extrajudiciare sunt acele expertize întocmite de experţi tehnici judiciari, fără a fi solicitate de un organ jurisdicţional. Expertul tehnic judiciar poate efectua şi expertize tehnice extrajudiciare la solicitarea persoanelor fizice şi juridice.

Expertul tehnic extrajudiciar poate efectua numai expertize tehnice extrajudiciare în specialitatea pentru care a fost atestat, la solicitarea persoanelor fizice şi juridice.

Expertizele extrajudiciare au statutul actelor sub semnătură privată care pot demonstra numai conformitatea conţinutului cu opinia autorului. Aceste documente nu pot fi considerate expertize ale experţilor judiciari. Numai expertul numit de instanţă este autorizat ca din datele colectate să tragă concluzii care ar putea constitui baza unei hotărâri judecătoreşti. Expertiza extrajudiciară serveşte de regulă părţilor drept material auxiliar în formularea plângerii, la chestionarea expertului judiciar în cazul unei dezbateri verbale şi pentru propria verificare a expertizei judiciare.

2. Natura juridică a expertizei. Esența și forța doveditoare

Subliniem faptul că, din punct de vedere juridic, mijlocul de probă este raportul de expertiză, iar nu însăşi expertiza. În practică apar frecvent situații în care lămurirea faptelor ce formează obiectul litigiului sau a legăturii dintre anumite împrejurări invocate de părți şi aceste fapte necesită cunoştințe de specialitate. Tocmai de aceea legea prevede posibilitatea instanței de a dispune efectuarea unei expertize ^[4], conform definiției mai sus expuse.

În doctrină, autorii sunt în unanimitate de acord în a considera că expertiza face parte din categoria mijloacelor de probă. În cazul expertizei, pe baza unei activități de cercetare efectuate de un specialist-expert, în temeiul dispoziției organului judiciar, se aduce la cunoștința acesteia o opinie întemeiată pe cunoștințele de specialitate și pe experiența expertului. Această opinie, care încorporează muncă de concepție, și cel mai adesea are caracter științific, va fi luată în considerare în măsura în care organul judiciar apreciază că este cazul pentru concludența acesteia. Expertiza își aduce aportul la înfăptuirea justiției la fel ca toate celelalte mijloace de probă, concluziile expertului fiind supuse liberei aprecieri a organului judiciar (art. 264 C. pr. civ.).

Expertiza este necesară și în cazurile în care, în mod întâmplător, judecătorul ar avea cunoştințele de specialitate de care ar fi nevoie într-un proces, deoarece raportul de expertiză întocmit de un expert prezintă garanții mai mari de exactitate şi de utilizare a ultimelor date ale ştiinței, precum și avantajul că poate fi discutat în contradictoriu de către părți, pe când aprecierea judecătorului nu ar putea fi discutată, nefiind cunoscută decât la pronunțare sau chiar după redactarea hotărârii.

În ceea ce privește esența expertizei, adică problema particularităților care dau acestui mijloc de probă o configurație specifică, proprie, se consideră în primul rând că însăși împrejurarea în care se dispune administrarea acestui mijloc de probă îi este specifică. Într-adevăr, nu în toate cauzele care urmează a fi soluționate de organele judiciare se efectuează expertize, ci numai în acelea în care lămurirea exactă a împrejurărilor de fapt reclamă cunoștințe deosebite în domeniul științei, tehnicii sau artei.^[5]

Observăm că în cazul acestei probe, comparativ cu celelalte mijloace de probă, legiuitorul omite să arate un criteriu de apreciere a forței doveditoare a probei, prin natura sa tehnică se științifice. Concluziile din raportul de expertiză constituie numai elemente de convingere lăsate la libera apreciere a judecătorului ca, de altfel, sit celelalte mijloace de probă.

Pentru a se putea exercita însă controlul judiciar, indiferent că primești sau nu concluziile expertului, este necesar ca soluția instanței în această privință să fie motivată, mai ales atunci când, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte probe administrate în cauză, instanța înlătură raportul de expertiză ca fiind neconvingător sau îl reține, deși una din părți a cerut înlăturarea lui. De asemenea, sunt totuși și unele situații în care expertiza nu poate fi înlăturată decât printr-un alt mijloc de probă de o valoare ştiințifică egală.

Când s-au administrat în aceeaşi pricină două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, instanța, motivat, va accepta una din ele şi o va înlătura pe cealaltă sau le va înlătura pe amândouă şi va recurge la alte mijloace de probă, având chiar posibilitatea de a admite o nouă expertiză; se consideră că, în cazul expertizelor medico-legale, dacă acestea sunt contradictorii, instanța este datoare să le supună spre avizare comisiei superioare medico-legale, iar nu să îşi însuşească una dintre ele fără sesizarea respectivă.^[6]

Instanța este legată însă de constatările de fapt ale experților trecute în raportul de expertiză, precum data raportului, indicarea cercetărilor făcute în prezența părților, a susținerilor acestora etc. Aceste mențiuni cuprinse în raportul de expertiză fac dovada până la declararea falsului, deci, pentru combaterea lor este necesară înscrierea în fals, deoarece experții lucrează în calitate de delegați ai instanței, iar raportul de expertiză are natura juridică a unui înscris autentic.^[7]

3. Administrarea expertizei ca mijloc de probă

Administrarea expertizei constituie un proces complex, în cadrul căruia momentul dispunerii efectuării ei nu este decât începutul. Momentul dispunerii efectuării expertizei este nevoie a fi foarte atent condus și supravegheat. Dispunerea efectuării expertizei este urmată de o serie de alte operații care se finalizează cu depunerea și aprecierea raportului de expertiză. Toate aceste operații nu sunt lăsate la voia întâmplării, fiind reglementate de lege, organul judiciar având sarcina să desfășoare un rol activ în diferitele etape. Aceasta nu înseamnă însă că libertatea tehnică sau științifică a expertului sau drepturile părților ar suferi îngrădiri.

Ținând seama de drepturile expertului și ale părților, organul judiciar are misiunea numai să observe și să îndrume întreaga operație de administrare a expertizei pentru ca totul să se desfășoare conform prevederilor legii, în vederea obținerii unor concluzii obiective și corect fundamentate din punct de vedere al specialității. Administrarea expertizei comportă deci o serie de activități care se desfășoară potrivit normelor cuprinse în C. pr. civ., completate cu prevederile din legile speciale.^[8]

4. Expertiza și legături în drept cu alte ramuri/subramuri ale dreptului privat

Este de observat faptul că expertiza, ca mijloc de probă, are o incidență mai mare în materie civilă, fiind reglementată prin art. 330-340 C. pr. civ., având în completare și corelație dispozițiile O.G. nr. 2/2000 – legea specială în acest domeniu.

Ea este în mod expres precizată, dar se află și în interdependență cu alte instituții din noul Cod. pr. civ. și alte ramuri/subramuri ale dreptului privat:

– Expertiza dispusă de executorul judecătoresc, efectuată în cadrul executării silite, se desfășoare în condițiile anume prevăzute de lege, dispozițiile privitoare la incompatibilitate sit recuzare fiind aplicate corespunzător [art. 644 alin. (1) pct. 8 și alin. (2) C. pr. civ.];

– Evaluarea bunurilor sechestrate [art. 758 alin. (1) C. pr. civ.] când cu ocazia aplicării sechestrului, executorul judecătoresc este obligat să identifice și să evalueze bunurile sechestrate, în afară de cazurile în care aceasta nu este cu putință (la valoarea lor de circulație, raportată la prețurile medii de piața din localitatea respectivă etc.).

Dacă în legătură cu unul sau mai multe din elementele structurale ale unui raport juridic civil vor apărea unul sau mai multe elemente de extraneitate (elemente străine, cum ar fi cetățenia ori naționalitatea străină a uneia dintre părți, locul încheierii actului fiind situat în altă țară sau dacă un anumit bun imobil la care se referă raportul juridic civil respectiv se află situat în altă țară decât cea de care aparține autoritatea care examinează actul etc.), raportul juridic respectiv va putea fi calificat ca fiind unul de drept internațional privat, ramură de drept care are ca obiect principal al reglementărilor sale soluționarea conflictelor de legi în spațiu, a conflictelor mobile de legi în timp și spațiu etc.

În sensul celor arătate anterior sunt relevante dispozițiile art. 2557 alin. (2) C. pr. civ., conform cărora în înțelesul prezentei cărți, raporturile de drept internațional privat sunt raporturile civile, comerciale, precum și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.^[9]

Precizăm astfel faptul că reglementări vizând expertiza ca mijloc de probă se regăsesc sau pot interveni, după caz, în C. pro. civ. și în Cartea a VII-a Procesul internațional civil, Titlul II Legea aplicabilă în procesul civil internațional, Cap. II Legea aplicabilă în materie procedurală, art. 1091 alin. (1)-(5), dar și în Titlul III Eficacitatea hotărârilor străine, Cap. II Executarea hotarârilor străine, art. 1103 și urm. (exemplu: plata onorariului pentru expert).

II. Reglementări de interes procesual privind expertiza tehnică

1. Admisibilitatea expertizei

Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanța sau părțile pot recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoștinței de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.^[10]

Problema admisibilității expertizei ca mijloc de probă se poate pune sub un dublu aspect: în primul rând, admisibilitatea sa în principiu ca mijloc de probă, iar în al doilea rând, admisibilitatea sa în raport de cazul concret în care se ridică chestiunea efectuării unei expertize^[11]:

Sub primul aspect, admisibilitatea expertizei vizează de fapt legalitatea acesteia, adică dacă ea este sau nu unul dintre mijloacele de probă prevăzute de lege, iar din examinarea C. pr. civ. rezultă că expertiza este unul din mijloacele legale de dovadă în procesul civil, dar însuși legiuitorul impune anumite restricții cu caracter general în folosirea expertizei. Astfel, ea nu poate fi admisă decât pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, și mai mult decât atât, a acelor împrejurări de fapt pentru a căror lămurire instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști-experți. Așadar dacă sunt îndeplinite aceste condiții, expertiza poate fi considerată ca mijloc de probă legal, admisibil în principiu în orice cauză civilă.

Sub cel de-al doilea aspect, se pune problema admisibilității expertizei în mod concret, într-un caz anume. Organul judiciar va trebui, înainte de a încuviința efectuarea unei expertize, să examineze pe lângă admisibilitate și concludența ei. Expertiza este concludentă dacă se constată că poartă asupra unor împrejurări sau fapte a căror lămurire este de natură să ajute organul judiciar la rezolvarea cauzei.

Dacă o probă legală a fost cerută în termen, dacă este concludentă și dacă nu urmărește tergiversarea cauzei, ea este admisibilă, iar admiterea sau dispunerea expertizei este în principiu facultativă. Organul judiciar fiind liber să aprecieze dacă în cauza respectivă este admisibilă și concludentă o anume expertiză sau alta ori nici una, va dispune efectuarea unei expertize dacă apreciază că acest lucru este necesar.

Există însă situații în care nu se mai poate discuta despre dreptul organului judiciar de a aprecia asupra admisibilității si concludentei expertizei, deoarece legiuitorul, în cazuri bine determinate, a făcut el însuși această apreciere in concerto, prevăzând cazuri de expertiză obligatorie.^[12]

Există așadar și situații în care expertiza este obligatorie sub sancțiunea nulității hotărârii, printre care enumerăm exemplificativ:

– expertiza pentru stabilirea valorii aportului în natură, atunci când se înființează o societate cu răspundere limitată cu unic asociat (art. 13 alin. 3 din Legea 31/1990);

– expertiza pentru evaluarea aportului în natură, avantajele rezervate fondatorilor, operațiunilor încheiate de fondatori în contul societății pe acțiuni ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa (art. 26 şi art.3 8 alin. 1 din Legea nr. 31/1990).

2. Aspecte importante de interes procesual privind expertiza din C. pr. civ. și C. civ.

În cele ce urmează vor fi prezentate aspecte importante de interes procesual privind expertiza ca mijloc de probă, mai frecventă în materie civilă, urmată de corelații cu legea specială.

– Propunerea expertizei se face de către părți prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare ori de către instanță din oficiu. Deoarece legea de la momentul începerii procesului guvernează și procedura de administrare a expertizei, sunt aplicabile raportat la acel moment, după caz, reglementările C. pr. civ. actual sau anterior (art. 6 C. civ.).

– Raportul de expertiză este de regulă un raport scris. Când sunt mai mulți experți cu păreri deosebite lucrarea trebuie să cuprindă părerea motivată a fiecăruia.

Raportul de expertiză are un conținut reglementat^[13] și cuprinde:

a) partea introductivă, în care se menționează organul care a dispus efectuarea expertizei, data la care s-a dispus depunerea acesteia, numele şi prenumele expertului sau ale experților, specialitatea acestuia/acestora, data întocmirii şi finalizării raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul sau experții urmează să răspundă, bibliografia pe baza căreia expertiza a fost efectuată şi dacă părțile care au participat la aceasta au dat explicații în cursul lucrărilor la care au fost convocate;

b) descrierea operațiunilor de efectuare a expertizei, obiecțiile sau explicațiile părților, precum şi analiza acestor obiecții ori explicații pe baza celor constatate de expert sau de specialist;

c) concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului sau a specialistului asupra obiectului expertizei.

Raportul este un act de procedură și, ca atare, el trebuie făcut sub sancțiunea nulității: să aibă un conținut corespunzător (să cuprindă, după caz, dovada citarii parților, anumite avize, documente etc.); să fie motivat, să fi fost elaborat de persoana numită ca expert; să cuprindă lămuririle parților, dacă acestora li s-au cerut; să se finalizeze printr-o concluzie; când sunt mai mulți experți cu păreri deosebite, să cuprindă părerea motivată a fiecăruia.