Din nou despre independența justiției și relațiile acesteia cu Parlamentul și Guvernul

În data de 6 octombrie a.c. a avut loc la Palatul Parlamentului la inițiativa Asociației Procurorilor din România și a Fundației Române de Democrație prin Drept, cu sprijinul Comisiei Juridice a Camerei Deputaților o interesantă dezbatere pe tema sus amintită la care au participat atât președinții celor două camere ale Parlamentului și personalități cu funcții importante în justiție, precum și cadre didactice din învățământul juridic. Moderator a fost dl prof. univ. dr. Constantin Sima.

Aspectele comentate pe tema anunțată de către cei care au avut intervenții îmi dau prilejul câtorva reflecții asupra acestei probleme cu atât mai mult cu cât din chiar titlul conferinței se aprecia că atât independența justiției, cât și relațiile cu celelalte puteri ale statului constituie un factor decisiv în funcționarea statului de drept. Afirmație foarte adevărată.

Ca unul care am avut unele preocupări în această privință și am încercat prin câtva lucrări să-mi spun părerea asupra felului în care se realizează în concret democrația constituțională și cum funcționează practic statul de drept în țara noastră^[1] am găsit de cuviință să supun atenției câteva opinii.

De principiu sunt de acord că s-au făcut eforturi mari de reformare a justiţiei, realitate recunoscută în parte de organismele internaţionale care sunt însă umbrite sau chiar contestate prin diverse analize care scot în evidenţă existenţa unor neîmpliniri sau chiar grave carenţe ale justiţiei noastre care, din păcate, nu prea pot fi întrutotul contestate, ele fiind vizibile şi percepute ca atare în realitatea sistemului judiciar. Sistemul judiciar din ţara noastră a făcut obiectul unor analize ample şi uneori competente, atât în cursurile universitare sau monografii, cât şi în diverse rapoarte prezentate în cadrul unor dezbateri interne şi internaţionale sau în organismele europene sau internaţionale apreciindu-se, în termeni generali, că reforma sistemului judiciar a înregistrat progrese în ceea ce priveşte organizarea judecătorească, calitatea actului de justiţie, statutul magistratului, deontologia şi pregătirea profesională, precum şi în ceea ce priveşte dezvoltarea capacităţii instituţionale.

Cu toate acestea lipsa de credibilitate în justiție este de notorietate. O analiză mai profundă a cauzelor ce au generat lipsa de credibilitate în justiţie ne dezvăluie carenţele de fond ale sistemului nostru judiciar şi care într-adevăr pot favoriza presiuni politice şi corupţie în rândul magistraţilor. Principalele cauze, în opinia mea, sunt următoarele:

– instabilitatea legislativă, atât a normelor de drept pozitiv, cât mai ales a celor ce reglementează procedurile, fenomen ce destabilizează raporturile juridice, creează nesiguranţă şi lipsă de încredere în autoritatea statului, iar pe cale de consecinţă favorizează presiunile politice (dezincriminări temporare cum au fost scutiri de obligaţii datorate în temeiul unor norme abrogate etc.) şi creează condiţii pentru actele de corupţie. Datorită ezitărilor şi instabilităţii reglementărilor au fost şi sunt probleme în ceea ce priveşte restituirea proprietăţilor sau în domeniul privatizării. Este foarte adevărat că prelungita tranziţie a impus o adaptare permanentă a normei de drept la realităţile extrem de dinamice, dar acest lucru nu poate justifica, astfel după cum am văzut, adoptarea unor norme juridice care rămân neschimbate doar câteva luni sau săptămâni, dacă nu chiar zile.

– calificarea insuficientă a unei părţi semnificative din corpul magistraţilor constituie o altă cauză semnalată şi în diversele rapoarte şi care ar putea favoriza presiuni asupra acestora. Lipsa de experienţă de viaţă şi profesională a unei mari părţi din corpul judecătorilor şi al procurorilor, inexistenţa unui sistem coerent şi riguros de pregătire continuă a acestora în condiţiile dinamismului legislaţiei, indisciplina şi invocarea inamovibilităţii lor (acordate cu prea multă uşurinţă) îndată ce se încearcă instaurarea unui comportament corect, de altfel impus de o minimă deontologie profesională, fac din unii magistraţi persoane vulnerabile, uşor de manipulat prin diverse manevre şi presiuni, după cum s-a văzut în realitatea ultimilor ani.

Pe lângă acestea, în condiţiile în care, frecvent şi deliberat, acuzaţiile sunt respinse, completele de judecată sunt recuzate, procesele sunt urmărite pas cu pas de o media neprofesionistă, tentată să-şi asume rolul de instanţă de judecată, putem vorbi de ceva care nu prea merge bine în societatea noastră.

Aş reaminti că CEDO s-a exprimat clar din acest punct de vedere, arătând că „agitarea la lumina zilei” a datelor unui proces riscă să conducă la pierderea respectului pentru instanţele de judecată şi a încrederii necesare pentru activitatea acestora. Aşadar, avem nevoie de presă ca factor de echilibru, dar nu de o presă care generează confuzie, exercită presiuni servind diverse grupuri de interese. De altfel, eu am impresia nu că presa manipulează, ci că este manipulată de diferite grupuri de putere economică sau politică. Sper că adevăraţii oameni de presă, ziarişti talentaţi profesionişti independenţi să onoreze tradiţia jurnalismului românesc de bună calitate

Independența justiției este într-o strânsă legătură cu tema politizării alături de care s-a dezvoltat şi cea a corupţiei în justiţie care a fost alimentată atât de faptele reale denunţate de presă, cât şi de confirmarea unora dintre aceste fapte, prin adoptarea promptă a măsurilor de represiune penală împotriva unor magistraţi, avocaţi, grefieri sau executori judecătoreşti.

De regulă, astfel după cum s-a întâmplat și la conferința la care am participat, se abordează cu precădere teme cum ar fi:

– numirea și promovarea judecătorilor (dar și a procurorilor deși aceștia nu aparțin puterii judecătorești),
– salarizarea specială a judecătorilor,
– cine face verificarea calității activității acestora,
– rolul CSM etc.

Opinia mea este că independența și credibilitatea justiției trebuie apreciată nu doar în raport cu normele de organizare și funcționare a puterii judecătorești ci mai cu seamă în funcție de calitatea și corectitudinea soluțiilor.

Întrebare pe care eu continuu să mi-o pun totuși de ani de zile este: Dacă toate problemele de organizare și funcționare sunt rezolvate corespunzător sau chiar optim … sigură ele calitatea și corectitudinea soluțiilor adoptate? Eu cred că NU.

După părerea mea corectitudinea soluțiilor este asigurată numai și numai dacă cel care judecă este imparțial.

Imparțialitatea este condiția unei justiții corecte. Numai o justiție imparțială poate fi independentă.

Justiţia, judecătorii vor fi, și unii sunt respectaţi, nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce ar trebui să fie. Îmi aduc aminte când eram avocat de o formulă pe care a folosit-o un om simplu de la țară adresându-se instanței supreme. El nu s-a adresat cu formula clasică onorată instanță ci cu sintagma onorată lege. În fața lui el a văzut LEGEA în numele căreia își căuta dreptatea, iar persoanele care erau în fața lui reprezentau legea care pentru el era un lucru sfânt.

Mai puțin îl interesează pe justițiabil cine numește judecătorii sau cine controlează activitatea lor sau cum este ales CSM-ul. Ceea ce îl interesează este ca justiția , judecătorii să fie imparțiali să aplice imparțial legea.

Ori imparțialitatea nu este asigurată nici de salariu, nici de cine face numirile sau de cine controlează activitatea lor ci de CARACTER. De ținuta morală a celui care judecă. Cine se ocupă cu această adevărată problemă a construcției caracterului? Familia? Școala? Facultatea? Colectivul de la locul de muncă?

Nu vreau să intru în detalii. Dar mă întreb există preocupări, discipline, materii în facultate, la INM sau în pregătirea continuă teme legate de construcția caracterului acestor oameni? Mi s-a spus că DA. Drept argument: se studiază codurile deontologice. Atât. De fapt noi ne ocupăm numai de aspectele pur tehnice, materiale și mai puțin sau deloc de cele spirituale.

Mă întreb: Ne este teamă numai de eventualele sancțiuni pe care legea le prevede și uităm total de CONȘTIINȚA noastră? pe care ne place să o numim juridică. Profesorul Traian Ionașcu ne-a spus odată (la anul se fac 60 de ani de atunci) că din facultate două lucruri să nu uităm și să dobândim și anume bunul simț juridic și conștiința juridică. Restul sunt în schimbare perpetuă: codurile, normele juridice, practica juridică doctrina.

Conștiința care nu ține de ceva material, de ceva concret, ci de spirit că doar nu suntem doar materie ci mai avem și spirit. De aceea se depune jurământ. Conștiința adică acel ceva care nu ne va da pace dacă facem ceva rău cu bună știință sau greșim chiar fără intenție și doar din cauza superficialității noastre. Mă întreb doar și vă propun să vă întrebați și dv.

Revenind la independența justiției față de Parlament și de Guvern am accentuat faptul că aceasta este rezolvată foarte clar prin Constituție în temeiul principiului separației și echilibrului între cele trei puteri. Cu toate acestea de peste un sfert de veac, de când România s-a desprins de totalitarism, asistăm la acte şi fapte ale legislativului, ale, executivului, dar şi ale instanţelor de judecată prin care acestea vor să demonstreze că sunt puteri separate în stat, autodefinindu-se ca atare în temeiul principiului separării (mai târziu am adăugat și al echilibrului ) puterilor statului.

Acest mit al separării absolute a puterilor pe care Carré de Malberg crezuse că-l descoperă în Montesquieu este, în fapt, spune Carré de Malberg, inconciliabil „cu principiul unităţii statului şi a puterilor sale”^[2]. „Voinţa statului, continuă el, fiind cu necesitate una singură, trebuie să se menţină între autorităţile care deţin diferitele puteri, o anumită coeziune fără de care statul ar risca să fie hărţuit, divizat şi distrus prin presiunile opuse la care ar fi supus. Este deci imposibil să se conceapă că nu există în stat decât puteri egale. Iată de ce, în orice stat, chiar în acelea în a căror constituţie se spune că se bazează pe teoria lui Montesquieu şi urmăreşte o anumită egalizare a puterilor, se va găsi în mod invariabil un organ suprem care să le domine pe toate celelalte şi care să realizeze astfel unitatea statului”^[3].

De altfel, chiar Malberg, spune „nu este vorba atât de separaţie, ci mai degrabă de gradarea puterilor”.

Întrebarea aceasta dacă puterile sunt sau nu separate dacă sunt sau nu egale s-a pus de la începutul începutului. Am citit undeva că în constituanta franceză când s-a dezbătut această problemă, acest principiu fundamental al statului de drept, democratic, un reprezentant al poporului a întrebat de ce dacă aceste puteri sunt egale și separate de ce una se numește executivă? Care a fost răspunsul nu știu dar cred că nu putea fi decât unul și anume că nu sunt egale și că există unul suprem și acesta este cel care face legea.

Vă mai supun atenției câteva idei.

După cum am mai afirmat, în țara noastră, reforma sistemului judiciar în ansamblu, a puterii judecătorești în special a înregistrat unele progrese în ceea ce priveşte organizarea judecătorească, calitatea actului de justiţie, statutul magistratului, deontologia şi pregătirea profesională, precum şi în ceea ce priveşte dezvoltarea capacităţii instituţionale.

Trebuie să nu uităm însă că justiţia are o semnificaţie politică esenţială. Conform autorilor teoriei contractului social, ca să obţină justiţia, oamenii s-au grupat în ceea ce se numeşte societate. Istoric vorbind, judecătorii au apărut înaintea legiuitorului ceea ce înseamnă că justiţia a fost primul element al vieţii sociale.

Ea exprimă etica socială a unui anumit moment, ea presupune un minim de credibilitate.

Organizarea judecătorească moşteneşte ca demnitate şi eficacitate valoarea primordială care este acordată principiilor ce garantează coeziunea socială. Într-o astfel de logică este evident că orice justiţie este legată de factorul politic. Instaurarea oricărui regim politic nou, aduce cu sine crearea unor norme juridice şi a unor jurisdicţii, pe de o parte, pentru a epura ceea ce nu-i convine din vechiul regim, iar pe de altă parte pentru a impune noua morală politică.

În termeni generali, însă, putem spune că autoritatea judecătorească trebuie să fie cât se poate de independentă faţă de guvern sau faţă de majoritatea politică. În lume acest lucru s-a obținut:

– fie sub forma unei veritabile puteri judiciare creatoare a unui drept pretorian, suprem, controlor al respectării constituţiei (modelul american),
– fie că autonomia sa funcţională o limitează în esenţa sa, aşa cum a fost soluţia franceză în perioada inițială a liberalismului, în privinţa aplicării legilor.

Putere judiciară, după modelul american sau autoritate judiciară mai strâns delimitată la un anumit domeniu tehnic, conform tradiţiei franceze, cele două sisteme ţin de o anumită viziune în privinţa organizării politice. (Noi suntem pe acest model Constituția vorbește de autoritatea judecătorească).

„Justiţia, scria Pascal în „Pensées” este ceea ce e stabil”^[4]. Dimpotrivă, noţiunea de „politică”, este dinamică, instabilă, fără frontiere precise; este domeniul a ceea ce putem numi oportun şi relativ. „E o realitate care se mişcă, în însăşi contextura sa, şi care trebuie căutată la un nivel mai înalt decât ordinea stabilită” scria M. Bastid^[5].

Atât dreptul, cât şi politica privesc într-adevăr, direct sau indirect, organizarea şi funcţionarea comunităţii.

Un alt aspect ce merită subliniat se referă la evoluţia raportului dintre justiţie şi puterea politică. Sunt autori care apreciază că tendinţa este normalizarea progresivă a acestui raport.

– Unii discută despre „direcţionarea politicului prin drept”^[6]
– Alţii consideră că asistăm la „absorbţia politicului de către justiţie”^[7]

Atenție la juristocrație !!

Personal cred că acestei probleme trebuie să i se consacre mai multă atenţie de către institutele de cercetări juridice şi politice, de către jurişti sau politologi deoarece ea prezintă un mare interes.

Starea raportului dintre puterea politică şi justiţie face să apară şi natura şi mişcarea profundă a legislaţiei, a dreptului însuşi. Exceptând, în parte, constantele sale care țin mai mult de procedură ce este dreptul ? Dreptul este o luptă, este obiectul sau produsul unei lupte politice, dar în acelaşi timp, după cum vedem, şi un instrument al acestei lupte.

În perioadele de calm relativ, de normalitate, dreptul obişnuit ar trebui să fie suficient, dar când intervin crize, transformări mai mult sau mai puţin profunde, cum se întâmplă acum, acest drept este depăşit de evenimente, care impun elaborarea de numeroase texte care guvernează organizarea şi funcţionarea justiţiei în relaţia cu puterea politică (apar infracţiuni noi şi jurisdicţii noi, pedepsele sunt modificate şi întărite, și procedurile sunt modificate etc.). Totuşi, legiuitorul nu poate prevedea totul, totdeauna lipseşte o verigă în reţeaua de legi adoptate în slujba puterii politice şi atunci jurisprudenţa trebuie să realizeze o legătura cât mai adecvată între fapte, și cazul concret, între legislaţie şi dreptul existent. La rândul ei jurisprudenţa este repede depăşită, iar legiuitorul trebuie să intervină din nou, astfel că, sub presiunea necesităţii se constituie o legislaţie fragmentată, făcută din retuşări succesive. De aici inflația legislativă și în final insecuritatea juridică.

Asta e !!! Vă mulțumesc pentru atenție.

DOWNLOAD FULL ARTICLE