Despre suveranitatea națională și puterea de stat. Este necesară o lege a suveranității naționale?
Marius Andreescu - decembrie 5, 2022III. Puterea de stat. Caractere și organizare.
Suveranitatea este o trăsătură a puterii de stat. De altfel în doctrină suveranitatea este identificată cu puterea statală fiind definită ca ’’putere organizată a poporului’’
În practica şi teoria sistemelor constituţionale categoria cea mai des întâlnită este aceea de PUTERE, care apare în exprimări nuanţate precum putere politică, puterea de stat, puteri politice, autoritatea statală etc. Indiferent de abordarea conceptuală, puterea ca realitate statală este esenţială în organizarea societăţii umane. De aceea, obţinerea puterii este scopul fundamental al revoluţiilor şi mişcărilor sociale.
Există o legătură strânsă între categoriile constituţionale de putere – popor – naţiune. Pentru a evidenţia această legătură, puterea este exprimată şi prin termenul de suveranitate. Astfel, constituţiile moderne proclamă în exprimări normative diferite că puterea aparţine poporului, sau proclamă că suveranitatea emană sau aparţine naţiunii.
Relaţia popor – stat
Această relaţie este prima condiţie în explicarea constituţională a mecanismului juridico-statal. Cele doua noţiuni nu sunt similare din punct de vedere juridic, chiar dacă se admite identitatea intereselor poporului şi statului. Astfel, poporul şi statul sunt subiecte de drept constituţional deosebite.
Poporul formează societatea, care este şi trebuie să fie organizată. Organizarea societăţii umane în stat s-a realizat de-a lungul istoriei în diferite forme, dar factorii care compun statul şi-au păstrat sub aspect juridic identitatea lor.
Din perspectiva acestor constante juridice, noţiunea de stat cunoaşte două accepţiunii:
- Accepţiunea politico-sociologică: prin stat se înţelege suma a trei elemente distincte: teritoriul, poporul şi suveranitatea, aceasta din urmă în sensul puterii statale.
- Într-o a doua accepţiune, prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai concret, mecanismul sau aparatul de stat. În acest sens, poporul deţine puterea politică. Pentru a o putea exercita, poporul creează statul ca un ansamblu sistematizat de organe, denumite şi autorităţi statale sau politice. Din perspectiva dreptului constituţional, statul este sistemul acestor autorităţi publice.
Relaţia stat – putere de stat – puteri politice
Se pune probleme de a şti dacă statul în accepţiunea sa strict juridic este altceva decât puterea de stat. Cele două noţiuni sunt identice din punct de vedere juridic. În acest sens, statul este organizarea statală a puterii, sau altfel spus, este instituţionalizarea acestei puterii.
Noţiunile de putere politică – putere de stat sunt într-o strânsă legătură, fără însă a se confunda. Astfel, termenul politic desemnează caracterul social al puterii, pe când noţiunea de putere de stat desemnează puterea poporului instituționalizată şi prin aceasta aparent separată, mai ales ca exercitare către titularul şi deţinătorul ei. Totodată, termenul politic poate desemna caracterul puterii unor formaţiuni, asociaţii, partide care îşi exprimă ideile, concepţiile şi opiniile cu privire la guvernare, deci cu privire la exercitarea puterii statale de pe poziţiile unor interese de grup. În esenţă, puterea politică desemnează puterea poporului, care are un conţinut mai larg decât organizarea statală a puterii. Puterea de stat este numai partea instituţionalizată a puterii politice.
Relaţia dintre cele două noţiuni este de la întreg la parte, în sensul că trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se regăsesc în totalitate în ansamblul puterii politice. În consecinţă, puterea statală este forma de organizare a puterii politice a poporului. Dacă această organizare se realizează prin mai multe categorii de organe de stat, cu funcţii şi trăsături clar definite şi caracterizează prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi colaborare se realizează separaţia şi echilibrul puterilor în stat.
Funcţia fundamentală a puterii statale este de a exprima şi realiza ca voinţă general obligatorie – voinţa de stat – voinţa poporului. Acest postulat explică organizarea statală a puterii poporului, funcţiile puterii, raporturile dintre autorităţile statale, precum şi raporturile dintre autorităţile statale şi popor.
Noţiunea de putere
Pentru a înţelege esenţa, mecanismul şi finalitatea puterii în stat, este necesar a se aborda teoretic conceptul de putere ca atare în cadrul societăţii.
Noţiunea de putere, aşa cum este studiată de dreptul constituțional, desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor de putere constituite într-o societate istoriceşte determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o au asupra altora, pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii, sau impus acestora de către cei care exercită puterea.
- Puterea nu este o simplă relaţie a omului cu lumea exterioară, sau o relaţie social abstractă, ci exprimă autoritatea lui în raport cu alţii.
- Autoritatea exprimă atât ideea de forţă, puterea de a comanda şi a dispune, cât şi cadrul instituţional prin care această idee se materializează.
- În esenţa sa, puterea în general, dar şi forma ei juridică puterea de stat de stat este un fenomen relaţional. Privită ca şi concept, în sens general de autoritate în conţinutul unei relaţii de subordonare a unei subiect faţă de altul, preexistă formelor ei de manifestare. În starea socială sau juridică a omului este considerată o energie care păstrează esenţa sa naturală, ontologică. Atât în starea naturală, cât şi în starea socială sau juridică a omului, puterea poate fi percepută şi cunoscută numai prin manifestările ei fenomenale concrete într-un cadru relaţional, care se stabileşte între: a) subiectul puterii, respectiv cel care exercită puterea şi b) obiectul puterii, acela care este obligat să suporte puterea şi să-şi coordoneze propria voinţă după voinţa subiectului care exercită puterea. Acest cadru relațional este determinat de scopul puterii, care poate fi liber asumat de către subiectul pasiv, sau resimţit ca o presiune exterioară de către acesta.
În consecinţă, metodele de realizare a puterii pot fi două:
a) convingerea – este situaţia când scopurile autorităţii sunt deliberat asumate de către cei asupra cărora se exercită puterea, iar comportamentul acestora este determinat de propria lor voinţă care a acceptat conştient şi deliberat dezideratele puteri şi în al doilea rând;
b) constrângerea – în situaţia în care subiectul supus puterii refuză să-şi modeleze comportamentul, în raport cu propria sa voinţa, la scopurile puterii stabilite de subiectul care o exercită. Mijloacele de constrângere sunt diverse şi constituie un factor de esenţă faţă de care nicio putere nu este de conceput. Nu este obligatoriu ca subiectul care exercită putere să recurgă la aceste mijloace, dar ele trebuie să existe în orice moment, altfel noţiunea de putere, devine un nonsens.
În funcţie de aceste elemente, raportul exprimat între subiectul puterii, respectiv acela care o exercită şi obiectul puterii, respectiv acela care o suportă, explică starea socială de la un moment dat, în ipoteza în care considerăm acest raport la nivelul întregii societăţi. Aspectul relaţional amintit poate avea trei dimensiuni:
a) complementarism, este ipoteza ideală în care, voinţa deţinătorului puterii şi voinţa celor care suportă puterea coincid, sau sunt foarte apropiate în conţinutul lor, existând şi posibilitatea unei veritabile conlucrări între centrele de putere socială pentru realizarea aceloraşi obiective;
b) neutralism, se caracterizează printr-o oarecare indiferenţă din partea subiectului pasiv faţă de conţinutul, scopurile şi mijloacele de exercitare a puterii. Stabilitatea socială se realizează prin acceptarea în esenţă a dezideratelor puterii, fără însă a exista o participare activă, o implicare complementară a subiectului care suportă.
c) tensionant, când raporturile dintre subiectul şi obiectul puterii sunt ireconciliabile, iar puterea trebuie să recurgă pe scară largă la voinţa socială. Niciuna dintre aceste trei stări nu se realizează în stare absolută şi pură, dar la un moment istoric dat, din punct de vedere politologic, dar şi constituţional, poate fi identificată o tendinţă sau alta;
Puterea este un fenomen esenţialmente social, în sensul că ea nu poate fi concepută în afara societăţii, iar în lipsa puterii, societatea este un organism inert, fără raţiunea de a fi. De aceea, puterea este o condiţie a ordinii sociale, a cărei realizare este posibilă doar într-o asemenea ordine socială care să aibă la bază organizarea şi exercitarea puterilor, atât politice cât şi statale.
Puterea politică
În cele spuse mai sus am arătat corelaţia dintre puterea politică şi puterea statală, iar în cele ce urmează vom reprezenta câteva dintre caracteristicile puterii politice.
Putere este specifica oricăror colectivităţi umane chiar şi acelora prestatale fără a fi însă şi politică. Puterea politică apare doar atunci când comunitatea umană devine societate. Colectivitatea umană devine societate atunci când cei care o alcătuiesc au conştiinţa apartenenţei lor la acea colectivitate şi presupune diferenţierea individului de grup. Individul devine conştient de poziţia sa în cadrul societăţii, de interesele sale, dar şi de faptul că aceste interese trebuie să se realizeze numai într-un cadru social. În acest moment puterea socială se manifestă ca putere politică. În consecință, transformarea simplei autorităţi sociale în putere politică depinde atât de factori de conştiinţă, cât şi de factori materiali, regăsiţi în condiţiile determinate ale evoluţiei societății.
Puterea politică generează la nivelul societăţii „fenomenul politic”, care, la rândul sau, poate fi ataşat oricărui fapt social, în măsura în care prin acesta se exprimă existenţa unui grup uman, relaţiile de autoritate şi de conformitate stabilite în vederea unui scop comun. În acest fel, faptul social devine fapt politic, element de conţinut şi generator al fenomenului politic, şi care se caracterizează prin apreciere lor ca atare din partea grupului social, în raport cu interesul asumat şi manifestat prin actul de autoritate.
Faptele politice oficializate sunt săvârşite într-un cadru instituţional şi prin acesta puterea politică devine putere de stat.
Puterea de stat
Incontestabil, puterea politică, ca fapt social orientat în funcţie de interesele de grup, conştientizată la nivelul fiecărui individ devine oficială, se instituţionalizează odată cu apariţia statului. În consecinţă, putem vorbi de două momente în evoluţia istorică a conceptului de putere, momente care reprezintă în acelaşi timp şi forme ale puterii.
Forme prestatale (înainte de apariţia statului), caracterizate prin faptul că necesitatea supunerii faţă de autoritate este resimţită ca un comportament inevitabil al vieţii în comun, bazată pe tradiţii şi obiceiuri. Autoritatea deţinătorului puterii se identifică cu persoana acestuia, fiind o autoritate personală sau charismatică. Pe măsura evoluţiei sociale are loc şi fenomenul de socializare a puterii, adică abstractizarea ei prin detaşarea de persoana care o exercită. Puterea devine un fapt social, politic, constant impersonal, care se regăseşte în funcţiile concrete ce urmează a fi realizate în cadrul societăţii. În cadrul acestui proces istoric, puterea se detaşează de suportul ei nemijlocit social, devenind un element constant al existenţei sociale, perceput uneori, de subiecţii care o suportă, ca un fenomen în sine, exterior existenţei lor sociale, dar şi individuale, şi chiar în opoziţie cu propriile lor interese. În consecinţă, puterea politică, care se instituţionalizează şi se depersonalizează, devine putere de stat, dar, în acelaşi timp, în cadrul societăţii pot exista mai multe centre de putere, inclusiv ale puterii politice, care să corespundă unor interese sau valori de grup, altele decât cele ale puterii politice instituţionalizate, sau, după caz, complementare cu acestea.
Formele etatice sunt caracterizate prin exercitarea puterii în cadrul statului, şi practic statul se identifică cu puterea. Puterea politică devine putere de stat, caracterizată, în esenţă, prin existenţa unui cadru instituţional care să legitimeze puterea şi să-i asigure eficienţa. Ansamblul articulat al instituţiilor şi regulilor constituite în acest scop desemnează statul, iar puterea instituţionalizată este puterea de stat.
În literatura de specialitate s-au elaborat numeroase teorii privind esenţa şi necesitatea statului, funcţiile statului, formele organizatorice statale, legitimitatea acestuia. Indiferent care este abordarea doctrinară a acestei noţiuni şi realităţi în acelaşi timp, există un punct de vedere comun, respectiv acela că statul nu poate fi înțeles decât ca putere de stat, caracteristicile statului sunt şi caracteristicile puterii, iar organizarea statală, respectiv instituţiile statului trebuie să răspundă cât mai eficient scopului fundamental al acestora, respectiv acela de a exprima puterea.
O definiţie cuprinzătoare a noţiunii de stat o propune marele filozof şi jurist Kelsen, el considera că statul poate fi caracterizat ca ordine juridică de constrângere, ca putere de comandă şi ca voinţa distinctă de cea a indivizilor. Statul este formula de existenţă a unei societăţi, popor sau naţiune.
Această definiţie permite sublinierea unei caracteristici de esenţă a statului, indiferent care ar fi forma acestuia respectiv ca:
– ordine juridică, în sensul că statul nu poate fi în afara dreptului, iar ca mod de existenţă reprezintă o formulă instituţională, organizată pe baze juridice şi totodată impune propria sa ordine de drept societăţii;
– ca putere de comandă, în sensul că principala funcţie a statului este aceea de a exprima autoritatea sub forma puterii de stat şi de a exercita prin aceasta conducerea societăţii la nivel macro şi micro-social;
– ordine juridică de constrângere, în sensul că esenţa existenţei puterii statale o constituie existenţa mijloacelor de constrângere, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna aplicate;
– puterea de stat este distinctă de voinţa indivizilor, este o caracteristica importantă a statului, deoarece organizarea instituţională a acestuia, pe baze juridice proprii, presupune existenţa propriei voinţe a organelor de stat, exprimată atât politic cât şi juridic şi care să fie diferită, nu neapărat opusă, faţă de aceea a subiectelor pasive care se supun puterii statale.
Problema legitimităţi puterii şi implicit a statului este fundamentală pentru a înţelege natura raporturilor dintre guvernanţi şi guvernaţi. În încercarea de a legitima puterea, adică de a explica sursa şi fundamentul acesteia, au fost elaborate extrem de multe şi variate teorii. Prezentăm pe cele mai importante dintre acestea:
- Originea divină a puterii, are ca promotori pe Fericitul Augustin şi Sfântul Pavel şi a fost susţinută pentru a suplini imposibilitatea înţelegerii raţionale a puterii şi implicit pentru a o sacraliza. Deţinătorul puterii statele este reprezentantul lui Dumnezeu, sau chiar Dumnezeu însuşi. În variantele politologice contemporane această teorie îşi propune de a media (trecerea de la un pesimism providenţial, la un optimism teologic) prin orientarea eternului stat spre binele evanghelic. Se regăseşte, de asemenea, în variantele elitismului statal, care vorbesc despre stat ca un dat natural, etern şi indispensabil, impunând o ordine naturală.
- Teoria patriarhală susţine că statul a luat naştere din familie, iar la baza autorităţii statale a stat autoritatea şefului de familie sau al clanului.
- Teoria patrimonială afirmă că statul a luat naştere în legătură cu apariţia şi dezvoltarea dreptului de proprietate asupra pământului. Această teorie stă la baza conceptului geopoliticii contemporane, potrivit căreia caracteristicile statului şi ale puterii statale depind de configuraţia teritoriului asupra căruia se exercită, dar şi de trăsăturile etnice şi culturale ale populaţiei.
- Teoria contractualistă are ca promotori pe J.J. Rousseau, J. Locke şi
Th. Hobbes şi considera că puterea a luat naştere printr-un pact de supunere, un contract social, prin care supuşii promit să asculte, iar regele le promite un minimum de libertăţi. Această teorie este reluată de variantele solidarismului social. - Concepţia hegeliană se detaşează de teoria contractualistă şi vede în stat realizarea ideii morale, o imagine şi o realitate raţiunii, având ca misiune concilierea particularului şi universalului şi depăşirea contradicţiilor dintre individ şi societate. Această teorie stă la baza unor concepţii solidariste conform cărora statul este materializarea raţiunii, iar umanitatea este mai caracteristică în stat decât în fiecare individ.
- Teoria violenţei consideră statul ca rezultat al unui impuls a cărui origine o constituie lupta pentru supremaţie socială între diferitele grupuri de indivizi. Această teorie se regăseşte în elitism, geopolitică, neofascism, în cultul forţei şi al eroilor.
- Teoria juridică a statului are mai multe variante, printre care teoria normativistă a lui Kelsen şi teoria statului-naţiune. Aceasta din urmă, elaborată de Carré de Malberg, şi regăsită în operele constituţionaliştilor Gierke, Jellinek şi Laband afirma că statul este personificarea juridică a naţiunii.
Rămâne de ştiut ce este o naţiune. Tradiţia germană reţine ca esenţiali pentru definirea unei naţiuni sunt factorii materiali şi spirituali, precum: cultura, limba, rasa, pe când tradiţia franceză reţine mai ales factorii subiectivi, precum dorinţa de a trăi împreună, sentimentele de legătură spirituală între membrii unei colectivităţi. Realitatea demonstrează că statul poate precede naţiunea sau că există state plurinaţionale şi naţiuni unice separate în mai multe state.
- Teoria sociologică, elaborată de către constituţionalistul francez Leon Duguit, ajunge la concluzia că statul este un fapt istoric prin care un grup de oameni, mai mult sau mai puţin numeros, impune voinţa sa altor membrii ai societăţii. Ceea ce apare pe primul plan într-un stat este puterea sa materială şi forţa sa irezistibilă de constrângere, la care Max Weber adaugă ideea de legitimitate.
- Teoria sistemismului şi funcţionalismului este elaborată de David Easton şi Gabriel Aldmond, şi introduce în politică noţiunea de funcţie. Astfel, sistemul politic şi statal este conceput ca un ansamblu de interacţiuni cu mediul ambiant. Capacitatea sistemului statal trebuie să permită să regularizeze comportamentul social şi să distribuie sau să redistribuie resursele extrase din mediu.
Indiferent de conţinutul acestor valoroase teorii asupra statului şi puterii de stat, putem sintetic să caracterizăm statul, aşa cum o face şi profesorul Muraru, ca fiind formula juridică de existenţă a unei societăţi.
Constantele puterii de stat
Puterea de stat este forma publică sub care funcţionează puterea politică, este o metodă de conducere, caracterizată şi prin posibilitatea de a fi aplicată constrângerea.
Puterea de stat este forma oficială a puterii politice.
Determinările esenţiale ale puterii de stat sunt:
– ca putere politică oficială, puterea de stat îşi are legitimitatea într-un sistem de norme, cu preponderenţă juridice, având ca obiect guvernarea;
– autoritatea statului, puterea, se exprimă printr-un sistem de prerogative, atribute şi sarcini ale instituţiilor prin care se realizează guvernarea. Puterea de stat se caracterizează prin permanenţă şi continuitate;
– puterea de stat se înfăţişează ca o putere a întregii societăţi, chiar dacă prin formele ei concrete de realizare exprimă interesele unui anumit grup social;
– relaţiile sociale de putere sunt relaţii de conducere, integrate într-un ansamblu de reguli comportamentale;
– ca mijloc de comandă, puterea de stat creează şi aplică normele juridice, şi în acest fel relaţiile sociale devin relaţii juridice. Această constantă a puterii statale reprezintă şi principalul element de particularizare a autorităţii statale faţă de puterea politică. Astfel, prin autoritatea statului, normele juridice subordonează, cel puţin din punct de vedere al pragmatismului social, toate celelalte norme sociale pe care le polarizează în jurul anumitor valori specifice societăţii care au şi o dimensiune politică. Totodată, constrângerea, ca mijloc de realizare a puterii în general, se particularizează şi devine constrângere juridică;
– puterea de stat şi societatea se află într-o relaţie de influenţă reciprocă. Societatea acţionează asupra societăţii prin intermediul factorilor ideologici, economici şi politici, îi determină în acest fel conţinutul şi chiar orientarea teleologică. Puterea de stat, la rândul ei, determină ordinea socială precum şi dinamică de ansamblu a societăţii. Între putere şi societate sunt relaţii de inter-condiţionare şi de reglaj informaţional reciproc;
– puterea de stat nu acoperă multitudinea şi diversiunea instituţiilor raporturilor de putere existente în societate. Astfel, pot fi remarcaţi şi alţi centri de autoritate care nu se realizează în mod direct prin intermediul instituţiilor statale, dar pe care le pot influenţa. Este vorba de corpul electoral, sindicate, organizaţii religioase etc. În raport cu aceste centre de autoritate, puterea de stat este supremă şi în acelaşi timp reprezintă o condiţie esenţială a echilibrului şi eficienței la nivel social. Este în acelaşi timp premisă pentru un regim democratic, care să permită manifestarea liberă, în cadru ordinii de drept, a celorlalte autorităţi sociale;
– puterea de stat are ca atribut intrinsec unicitate, fiind în acelaşi timp indivizibilă şi inalienabilă. Titularul unic al puterii de stat este poporul. Unicitatea puterii se realizează prin diferite categorii de organe ale statului, care au funcţii specifice şi relativ autonome;
– puterea de stat are un caracter organizat. Organizarea puterii constă în aparatul de stat, organele şi instituţiile publice înzestrate cu atribuţii şi componente specifice, precum şi personalul acestora, care exercită autoritatea statului, transformă decizia statuară în decizie politică şi o impun prin mijloace juridice.
Constrângerea reprezintă metoda esenţială a puterii de stat, chiar dacă în raporturile de autoritate diverse, poate să aibă o pondere secundară faţă de cealaltă metodă de realizare a puterii de stat şi anume convingerea. Metoda constrângerii nu înseamnă în mod necesar posibilitatea aplicării unor sancţiuni, ci subordonarea voinţelor individuale sau de grup voinţei politice, exprimate statal prin puterea de stat. Aşa cum am arătat mai sus, constrângerea caracterizează puterea ca atare şi de aceea, în forme specifice, este întâlnită şi în alte forme de autoritate, cum ar fi autoritatea morală sau religioasă.
Ceea ce distinge constrângerea, ca atribut al puterii de stat, de toate celelalte forme de constrângere instituite în cadrul organismului social este faptul exercitării ei printr-un sistem de norme, normele juridice, instituite sau sancţionate de către puterea politică, exprimată ca putere de stat. Constrângerea statală nu este altceva decât constrângerea juridică, care poate fi, după caz, penală, civilă, administrativă sau chiar constituţională.
Deşi constrângerea este un element de esenţă al puterii de stat, aceasta în manifestarea sa nu se limitează numai la metoda constrângerii şi, totodată, normele juridice nu înseamnă numai constrângerea în teoria modernă a statului şi a puterii de stat, normele juridice reprezintă cel mai important instrument de realizare a conducerii şi organizării sociale, ceea ce reprezintă finalitatea superioară a exercitării puterii statale.
Este foarte important pentru realizarea unei democraţii autentice şi a unui echilibru social stabil în dinamica economică şi socială ca ordinea constituţională să consacre un raport just între constrângere, ca metodă de realizare a puterii şi conducere statală, în aşa fel încât responsabilitatea socială şi individuală să aibă un rol preponderent, hotărâtor, faţă de răspunderea juridică individuală.
Suveranitatea puterii este identică cu noţiunea de suveranitate a statului, şi reprezintă acea trăsătura a puterii de stat ce se exprimă prin caracteristica acestei puteri de a se organiza şi de a se exercita, de a-şi stabili şi rezolva problemele interne şi externe în mod liber şi conform voinţei sale, voinţă superioară în acelaşi timp oricăror autorităţi din cadrul societăţii organizate statal.
Suveranitatea puterii presupune respectul suveranităţii altor state, ca o condiţie a propriei sale suveranităţi.
În raport cu aceste constante putem defini puterea de stat ca reprezentând forma oficială constituită a puterii, respectiv forma publică sub care funcţionează şi se organizează această putere.
Elementele definitorii ale puterii de stat sunt:
- Puterea de stat reprezintă un ansamblu unitar al instituţiilor şi relaţiilor de putere reglementate juridic;
- Puterea de stat îşi are legitimitatea într-un sistem de norme juridice având ca obiect guvernarea;
- Autoritatea statală se exprimă într-un sistem de prerogative şi atribute ale instituţiilor guvernării;
- Putere de stat are un caracter organizat şi se exercită prin instituţiile şi organismele statului;
- Relaţiile sociale de putere formează obiectul dreptului constituţional, care le stabileşte şi le reglementează prin norme juridice cu forţă juridică superioară, respectiv cele cuprinse în Constituţie. Acest conţinut al obiectului dreptului constituţional constituie şi un argument pentru a fundamenta ştiinţific supremaţia Constituţiei.
Separaţia puterilor în stat
Forma de organizare statală a puterii poporului se realizează prin mai multe categorii, grupe de organe de stat cu funcţii şi trăsături specifice clar definite şi caracterizate prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi colaborare. Această stare este specifică sistemelor de guvernământ democratice şi realizează conceptul „separaţiei” şi în acelaşi timp „al echilibrului puterilor”. Sistemele de guvernământ totalitare, spre deosebire de cele democratice se caracterizează prin centralism şi concentrare a puterii. De aceea, din perspectiva juridică, dreptul constituţional a stabilit teza fundamentală potrivit căreia există în stat o singură putere – puterea de stat – şi un titular unic – poporul.
Una dintre cele mai importante şi disputate, în acelaşi timp, teorii în dreptul constituţional este cea a separaţiilor în stat. A fost considerată dogmă a democraţiilor liberale sau garanţia esenţială a securităţii individului în raport cu puterea. Indiferent care este modul de abordare a acestei teorii, separaţia puterilor, la fel ca şi echilibrul puterilor, reprezintă principii esenţiale cu valoare normativă a constituţionalismului modern, iar în lipsa acestora nu se poate vorbi de democraţia socială sau de stat de drept şi nici de garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Schema clasică a acestei teorii are în vedere faptul că statul are de îndeplinit trei funcţii fundamentale:
– edictarea regulilor generale de conducere şi organizare socială – funcţia legislativă;
– aplicarea sau executarea acestor reguli cu un conţinut juridic – funcţia executivă;
– rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor – funcţia jurisdicţională;
Exercitării fiecărei funcţii îi corespunde o putere, respectiv puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.
Fiecare putere este încredinţată unor organe statale distincte, puterea legislativă aparţine adunării reprezentative a naţiunii, puterea executivă aparţine şefului statului, guvernului şi organelor administrative publice, iar puterea judecătorească aparţine organelor judecătoreşti.
Echilibrul acestor puteri se realizează prin distribuirea judicioasă a atribuţiilor şi înzestrarea fiecărei puteri cu mijloace de control eficiente asupra celorlalte pentru a împiedica abuzurile, ca o condiţie a armoniei sociale şi garanţia libertăţii umane.
Întemeietorii acestei teorii sunt J. Locke şi Montesquieu, care au afirmat în lucrările lor existenţa a trei funcţii distincte ale statului, care sunt exercitate de autorităţile statale absolut distincte şi independente. Aceasta este, în esenţă, forma clasică a teoriei, cunoscută şi sub denumirea de separaţia rigidă a puterilor statului.
Din perspectivă filozofică, teoria separaţiilor puterilor îşi are originea în scrierile lui Aristotel, care în opera sa „Politica” distingea cele trei puteri ale statului.
Montesquieu are meritul de a fundamenta teoria separaţiei puterilor în stat, pe ideea de libertate şi ideea de egalitate, ca principii esenţiale ale statului modern şi democratic.
După revoluţia franceză din secolul al XVIII-lea, teoria separaţiei puterilor este proclamată în documentele constituţionale, în sensul că puterea este o fracţiune de suveranitate delegată de naţiune unor autorităţi, pentru ca acestea să-şi poată îndeplini funcţiile lor. Aceasta înseamnă instaurarea unui sistem de guvernământ rigid, în care fiecare organ exercita în exclusivitate puterea ce s-a încredinţat. Cu toate acestea, primele documente europene cu valoare constituţională legau teoria separaţiilor puterilor în stat de însăşi ideea de Constituţie.
În epoca actuală, această teorie este considerată ca o regulă de artă politică, de oportunitate şi de buna organizare a puterilor.
În consecinţă, principiul separaţiei puterilor în stat reprezintă şi în prezent o realitate constituţională a statului de drept, dar conţinutul acestuia este altul faţă de sensul tradiţional, aşa cum a fost formulat şi prevăzut în primele lucrări doctrinare şi Constituţiei.
În epoca contemporană nici unul dintre organele statului nu exercită exclusiv o singură funcţie, aşa cum afirmă teoria clasică. Totodată, nu se mai poate vorbi de un echilibru perfect între cele trei categorii de organe ale statului. În sistemele constituţionale contemporane se remarcă o creştere substanţială a rolului executivului, în raport cu puterea legislativă.
De aceea, principiul separaţiilor puterilor în stat trebuie reconsiderat în raport cu următoarele premise:
- Puterea este unică, indivizibilă şi aparţine unui singur titular – poporul. De aceea se poate vorbi nu de împărţire a puterilor, ci eventual de împărţirea sau distribuirea funcţiilor de autoritatea pe care le implică exercitarea puterii;
- Ideea separaţiei puterilor, în formularea sa clasică, contravine principiului suveranităţii puterii de stat, deoarece se acceptă existenţa a trei puteri distincte şi implicit, trei tipuri de suveranitate;
- În teoria şi practica de drept constituţional contemporană legată de pluralismul politic, aspectele discutate nu vizează atât de mult separaţia puterilor în stat, ci mai ales raporturile dintre majoritate şi minoritate, dintre forţele de guvernământ şi opoziţie, precum şi între guvernanţi şi guvernant.
- Funcţiile tradiţionale ale statului: legislativă, executivă şi judecătorească, se completează cu noi funcţii, acceptate de doctrină – funcţia de deliberare şi funcţia de control asupra activităţii executive, exercitate de către parlament;
- Delimitarea dintre puterile statului este convenţională. Astfel, Parlamentul poate aplica legea, iar atunci când adoptă un asemenea act normativ, aplică întotdeauna dispoziţiile Constituţiei. De asemenea, executivul poate desfăşura o activitate normativă, fie din producerea delegării legislative, sau atunci când adoptă ordonanţe de urgenţă în baza propriei sale competenţe;
- Funcţia legislativă nu se poate afla în echilibru perfect cu funcţia executivă. Executarea legii este întotdeauna subordonată legiferării;
- Formularea clasică a separaţiei puterilor în stat nu este în măsură să rezolve, în totalitate, problemele garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor în faţa autorităţilor statale. Dezechilibrul de esenţă între organizarea şi exercitarea puterii statale, iar pe de altă parte necesitatea garantării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale de către stat, impune elaborarea unei arte a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, pe care cetăţenii să o poată impune guvernanţilor;
- În schema tradiţională a separaţiei puterilor în stat nu se regăseşte autoritatea de justiţie constituţională, cu totul independentă de celelalte autorităţi statale.
Concluzionând, se poate spune că scopul statului este unic, activitatea sa îndreptată spre acest scop este unică, iar puterea sa este una, indiferent de varietatea posibilă a funcţiilor pe care le exercită. Totodată, constituirea unei puteri statale suverane, prin juxtapunerea a trei puteri distincte, teoretic egale, independente şi suverane şi având fiecare obiectul ei propriu de activitate, apare contrar tuturor exigenţelor realiste despre stat.
În dreptul constituţional modern este unanim acceptată teza potrivit căreia nu este posibilă separarea mecanică o organelor statului, chiar şi în sistemele constituţionale care admit separarea rigidă a autorităţilor statale.
Organizarea puterii statale în funcţie de principiul separaţiilor puterilor în stat apreciem că implică câteva premise:
- Este necesar a se face distincţie între puterea constituantă, care aparţine poporului şi este unică, şi puterile constituite, care provin din puterea constituantă şi reprezintă organizarea statală a puterii şi stabilirea funcţiilor şi atribuţiilor organelor statului;
- Funcţiile puterii interacţionează, aspect evidenţiat de realizarea unor zone mixte de activitate şi competenţă ale organelor statului cum ar fi: iniţiativa legislativă, ordonanţele guvernului, contenciosul administrativ, activitatea jurisdicţională a altor organe, activitatea administrativă a organelor judecătoreşti.
- Afirmarea pe scară largă în practica constituţională a principiului echilibrului şi colaborării dintre legislativ şi executiv.
- Apariţia unor autorităţi statale noi care nu se integrează în schema clasică, cum ar fi: instituţia avocatului poporului sau justiţia constituţională.
- În loc de separaţia puterilor, în doctrina constituţională modernă se discută justificat, despre atribute ale suveranilor considerate ca distincte şi delegate unor titulari diverşi şi independenţi. În consecinţă, organele statului nu exercită puteri, ci funcţii distincte, existând şi posibilitatea ca mai multe organe ale statului să colaboreze la realizarea aceleiaşi funcţii. Acest aspect implică, într-o formulare modernă – separarea supraputerilor în stat ca principiu al organizării puterilor statului.
În concluzie, separarea puterilor în doctrina contemporană a preluat ritmurile principiului tradiţional şi a transmis un mod de organizare şi de exercitare a puterii printr-o separare a funcţiilor ce revine autorităţilor publice, prin colaborare şi controlul lor mutual în îndeplinirea acestor funcţii, prin instituirea unui paralelism instituţional.
- Este necesară o lege a suveranității naționale?
Un grup de inițiativă, condus de Avocat Chitic Mircea Victor Daniel, a elaborat un proiect legislativ intitulat, „Legea suveranității – Legea pentru protejarea interesului superior și suveran al poporului și al cetățeanului român”
Proiectul de lege a format obiectul procedurii inițiativei populare de adoptare și a parcurs cu succes toate etapele procedurale dificile de adoptare și în cele din urmă Parlamentul a fost sesizat legal cu acest proiect legislativ care a fost inclus pe ordinea de zi a Camerei deputaților și Senatului, a fost dezbătut în cele două camere și supus votului.
Din nefericire, la data de 10. Mai 2022 proiectul de lege a fost respins de către Camera Deputaților cu o majoritate de 229 de voturi, față de numai 30 de voturi pentru adoptare.
La 29 iunie 2022, legea a fost respinsă și de către Senat, aceasta fiind și camera decizională a Parlamentului pentru acest tip de lege, prin urmare respingerea este definitivă.
În această procedură legislativă există o contradicție esențială, în opinia noastră între voința electoratului, a poporului ca deținător al suveranității naționale. ( art.2 din Constituție), iar pe de altă parte Parlament care exercită o putere constituită, puterea legislativă, dar nu deține această putere, nefiind titularul puterii și suveranității naționale. Împotrivirea Parlamentului la voința manifestată constituțional de popor ca deținător al puterii și suveranității naționale, în opinia noastră, afectează grav valorile unei societăți democratice și ale statului de drept.
Credem că sunt suficiente argumente, având în vedere și practica altor state europene, ca la o viitoare modificare a Constituției să se instituie și procedura adoptării unei legi organice prin referendum, cel puțin în situațiile în care proiectul de lege a urmat calea unei proceduri a inițiativei legislative populare. Evident, în acest caz Parlamentul nu ar mai avea competența de a se pronunța sau a decide, aș cum se întâmplă acum.
Conform reglementărilor constituționale actuale, procedura referendumului, adică a exprimării directe a voinței poporului, ca titular al suveranității, numai în cazul adoptării sau modificării Constituției, în situația propunerii de demitere din funcție a Președintelui Statului, sau pentru a se pronunța asupra unui proiect, program de politică internă sau internațională, în acest din urmă caz, votul având numai un caracter consultativ pentru autorități, ci nu unul decizional.
În cazul adoptării aceste modificări a Legii Fundamentale pe care o susținem se întărește rolul poporului ca deținător a suveranității naționale prin exercitarea directă a atribuțiilor de putere și suveranitate și eliminarea contradicțiilor nedemocratice între voința populară și Parlament.
Cu toate aceste proiectul de lege privind Suveranitatea națională se pierde ci are importante consecințe juridice și politice.
În opinia noastră cel mai important aspect este că proiectul a evidenția clar și fără nicio îndoială voința poporului, deținător al suveranității naționale pentru transformări radicale în sistemul legislativ român cu scopul ca suveranitate și independența națională să nu rămână simple concepte teoretice ci realități ale democrației și statului de drept, respectându-se în acest fel tradițiile democratice ale poporului, valorile spirituale și nu în ultimul rând valorile dreptei credințe ortodoxe.
Ne raliem întru totul expunerii de motive a autorilor proiectului de lege.
Acest proiect a pus în valoare un aspect legislativ dar și teoretic deosebit de important. Suveranitatea na
Suveranitatea națională și a puterii de stat nu pot fi reduse numai la înțelesul pe care îl conferă doctrina constituțională, ci implică toate domeniile vieții economice, sociale, culturale ale statului. Numai în acest fel supremația și independența statului și a națiunii, trăsături definitorii ale suveranității devin realități, ci nu rămân numai simple concepte.
Un astfel de demers legislativ și merită a fi reluat, în condițiile globalizării și așa numitului proces de integrare europeană care au limitate și afectat grav, suveranitatea și independența politică și legislativă a Statului Român, identitatea națională și chiar demnitatea omului, valorile ortodoxe ale poporului român dar și exercitarea unor drepturi și libertăți fundamentale. Este necesar ca să se precizeze în mod clar raportul dintre Supremația Constituției și principiul priorității dreptului Uniunii Europene, în sensul că ordinea juridică internă constituțională este superioară ordinii juridice a Uniunii Europene și întotdeauna, normele Constituției și deciziile Curții Constituționale se vor aplica cu prioritate
Garantarea suveranității naționale implică și garanții constituționale și legislative pentru limitarea și chiar eliminarea excesului de putere din partea autorităților statului, aspect pe care noi l-am analizat în alte studii, a manifestării discreționare a atribuțiilor de putere orientate spre interese internaționale sau personale contrare voinței poporului a suveranității și identității naționale.
Această inițiativă legislativă populară a exprimat voința poporului român de a fi respectate de către guvernanți, demnitatea persoanei, exercitarea drepturilor și libertăților individuale, statul să-și îndeplinească rolul său social prin garantarea și asigurarea dreptului la viață, la un trai decent, la sănătate inclusiv în situații excepționale.
În sinteză a exprimat voința clară a poporului de a beneficia de o bună guvernare, precum și ca fiecare om să fie tratat ca persoană liberă creat după chipul lui Dumnezeu, ci nu ca simplu individ supus mecanic puterii discreționare a guvernanților. A afirmat că dreptul la demnitatea persoanei dar și a națiunii trebuie să devină realități și să fie respectate atât în plan intern cât ți în relațiile internaționale.
Nu în ultimul rând voința populară afirmată prin acest proiect de lege arată că sunt necesare măsuri legislative importante pentru sancționarea penală a corupției, a abuzului de putere și a faptelor care aduc atingere gravă integrității fizice și demnității persoanei, dar și necesitatea unor modificări importante în legislația economică pentru a împiedica externalizarea avuției naționale, așa cum se întâmplă astăzi.
Prin acest proiect legislativ suntem în prezența unei noi concepții și înțelegeri ale suveranității naționale, care nu se rezumă numai la aspectele constituționale și politice, ci are implicații asupra omului și demnității sale dar și în întreaga sferă a vieții economice și sociale a statului.
Reținând importantele consecințe doctrinare și practice ale acestei inițiative populare ne exprimăm speranța că acest proiect legislativ va fi reluat cât mai curând posibil, poate cu o sistematizare mai riguroasă a textului de lege așa cum a recomandat și Consiliul Legislativ.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.