Despre suveranitatea națională și puterea de stat. Este necesară o lege a suveranității naționale?
Marius Andreescu - decembrie 5, 2022I. Argument
Pentru a înțelege conceptul de suveranitate în toate formele sale și mai ales caracterul ei național este necesar să menționăm câteva aspecte de natură filosofică, sociologică și juridică despre, societate, stat și drept, realități care constituie bezele suveranității și puterii de stat.
Societatea
Omul este esenţialmente o fiinţă socială, este produs al societăţii şi producător de societate. În cadrul social, omul intră într‑o multitudine de relaţii sociale cu semenii săi.
Unele din aceste relaţii sociale devin raportori juridice dacă fac obiectul reglementării lor prin norme juridice.
Din perspectivă juridică, societatea este un sistem structural, implică o ordine, în raport de care există, se manifestă şi evoluează şi al cărui conţinut poate fi juridic, politic, moral, economic sau de altă natură.
Ordinea socială este o realitate ce are coordonate proprii, făcând posibilă diferenţa dintre societate ca formă superioară de organizare existenţială umană, iar pe de altă parte, simpla colectivitate. Spre deosebire de orice formă de colectivitate umană (familia, grupurile sociale mai mult sau mai puţin organizate), societatea se caracterizează printr‑o ordine relativ stabilă care este impusă, iar ca natură este în primul rând juridică. Se poate spune că sistemul dreptului, ca ordine juridică, este sistemul structurant al oricărei societăţi care asigură coeziunea de sistem, stabilitatea, individualitatea, dar şi posibilitatea evoluţiei sale.
Pe de altă parte, societatea este realitatea dreptului, mediul care justifică şi legitimează sistemul normativ. De aceea, nu concepem dreptul ca o realitate normativă abstractă, ci numai ca drept al unei anumite societăţi în raport de care se şi manifestă. Norma juridică reglementează relaţii sociale care, în acest fel, devin relaţii juridice. Participanţii la raporturile juridice sunt subiecţi de drept, iar conţinutul acestor raporturi sunt drepturile şi obligaţiile consacrate sau recunoscute de legi. Prin urmare, deşi fiecare dintre sisteme, juridic şi social, are o relativă autonomie funcţională şi evolutivă unul faţă de celălalt, reţinem aspectul esenţial conferit de corespondenţa biunivocă dintre drept şi societate sau, altfel spus, mediul social: societatea implică ordinea juridică, fără de care sistemul social nu ar putea exista, şi condiţionează, de cele mai multe ori, determină specificul şi conţinutul sistemului judiciar, conferind realitate dreptului. Pe de altă parte, dreptul, cu toată autonomia sa sistemică şi funcţională, nu poate fi conceput decât ca realitate socială, fiind în acelaşi timp instrumentul prin care statul, unic creator al dreptului, conferă socialului ordinea juridică pentru ca sistemul social să poată exista, funcţiona şi evolua.
Realitatea dreptului, înţeleasă ca realitate socială, implică un raport de adecvare a dreptului la mediul social, care exprimă şi o contradicţie unilaterală, în sensul că dreptul, sistemul normativ existent la un anumit moment istoric, poate contrazice mediul său, adică societatea, dar societatea nu poate contrazice dreptul ca ordine şi structură a sa, ci, mai mult, îi determină conţinutul.
În acest context poate fi înţeleasă semnificaţia unei constituţii ca aşezământ politic şi juridic al unei societăţi, adică principalul factor de configurare a ordinii sociale prin toate componentele ei: politic, economic, cultural, valoric şi, nu în ultimul rând, prin definirea omului ca individ şi persoană, dar prin forma abstractă conferită de subiect de drept în cadrul diversităţii raporturilor sociale, inclusiv cele dintre individ şi stat, guvernanţi şi guvernaţi.
Statul
Există raporturi de intercondiţionare între societate, stat şi drept, în sensul că societatea este mediul în care statul şi dreptul se manifestă, conferindu‑i acesteia organizarea şi ordinea necesară pentru ca o simplă colectivitate să devină o formă de organizare socială.
Prin urmare, societatea şi statul apar şi evoluează împreună, orice modalitate concretă de organizare a unei societăţi neputând fi decât una statală. Expresia „societate organizată statal” exprimă corespondenţa dintre stat şi societate.
În această accepţiune largă, statul concretizează societatea, conferindu‑i o organizare ca sumă a trei elemente: teritoriul, populaţia şi suveranitatea sau puterea. Societatea organizată devine în acest fel stat (ţară), care la rândul său se individualizează prin caracterele şi atributele consacrate de constituţia fiecărei ţări.
Statul este, în esenţa sa, exprimat instituţional ca forma supremă de autoritate politică care creează ordinea socială. Altfel spus, statul este puterea de stat care la rândul ei este întotdeauna politică, adică orientată şi exercitată spre realizarea unui scop general, care într‑o societate democratică nu poate fi decât interesul public. În orice societate democratică, statul este puterea organizată a poporului. Puterea, ca element constitutiv, exprimă ea însăşi întreaga fiinţă a statului, la fel cum şi celelalte două elemente constitutive, teritoriul şi populaţia, poartă în sine realitatea societăţii organizată statal.
Referitor la relaţia dintre stat şi putere şi rolul statului ca factor de organizare socială, statul poate fi conceput prin propria sa structură şi ordine. Este ceea ce în literatura de specialitate se consideră a fi accepţiunea restrânsă (juridică) a statului. Din această perspectivă statul apare ca formă organizată, instituţionalizată a puterii politice, aceasta din urmă având ca titular poporul într‑o societate democratică.
Hans Kelsen, principalul autor al teoriei normativiste a dreptului, sublinia că statul poate fi considerat o ordine juridică de constrângere, o putere de comandă şi are o voinţă proprie, distinctă de cea a indivizilor şi situată deasupra lor. Astfel, se explică deosebirea în statut juridic dintre guvernanţi şi guvernaţi.
Există o relaţie de intercondiţionare între stat şi drept. Cele două realităţi de suprastructuri sociale au apărut deodată şi din aceleaşi cauze. Statul creează dreptul, iar dreptul delimitează configuraţia şi limitează acţiunile statului. Acest din urmă aspect legitimează principiul supremaţiei dreptului în raport cu statul, specific conceptului de stat de drept care stă la baza constituţionalismului contemporan.
Există o situaţie paradoxală, în sensul că, deşi statul este unicul creator al dreptului (nu pot exista norme juridice care să nu fie, după caz, create, recunoscute sau consacrate de stat), totuşi sistemul de drept îşi impune autoritatea sa existenţială statului creator, astfel încât într‑o organizare şi funcţionare instituţională a statului, însăşi legitimitatea acestuia ca putere de comandă şi organizare socială a puterii este conferită de drept, în mod deosebit de normele constituţionale, care în esenţă reglementează raporturi sociale fundamentale privind instaurarea, exercitarea şi menţinerea puterii.
Statul şi dreptul au un caracter istoric, materializat în tipurile de stat: sclavagist, feudal, socialist şi capitalist. Structura şi funcţiile statului au evoluat, dar esenţa sa a rămas aceeaşi: o putere de comandă şi un instrument de organizare a societăţii umane prin intermediul dreptului.
Dreptul
Norma juridică reprezintă condiţia absolută pentru existenţa unui raport juridic. Deci un raport social devine unul juridic, deoarece una sau mai multe norme juridice îi atribuie o asemenea semnificaţie.
Totodată, norma juridică este condiţia imanentă a dreptului şi elementul său primar. Această relaţie dintre norma juridică şi drept implică în prealabil o dublă delimitare:
- delimitarea dintre regula de drept şi alte reguli sociale;
- delimitarea dintre regula de drept şi comportamentul de fapt.
Multitudinea relaţiilor interumane demonstrează tocmai evoluţia şi gradul de dezvoltare a societăţii în care acestea se manifestă. Diversitatea relaţiilor sociale impune totuşi respectarea unor reguli de comportare de către persoane, adoptarea unei anumite conduite, respectarea anumitor norme.
Norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită, generală, obligatorie şi impersonală, instituită sau sancţionată de stat, care este adusă la îndeplinire fie de bunăvoie, fie la nevoie se apelează la forţa coercitivă sau de constrângere a statului.
Normele juridice sunt diverse prin conţinutul şi forma lor, ele fiind elemente ale unui ansamblu organizat, care este sistemul dreptului. Normele juridice sunt „părţi” în raport cu sistemul de drept considerat ca „întreg”, dar în acelaşi timp constituie şi „subsisteme” în raport cu propria structură[1].
Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice, norme care, deşi reprezintă o diversitate prin conţinutul şi forma lor, se constituie ca elemente ale unui ansamblu organizat, care este sistemul dreptului.
Normele juridice se grupează în instituţii juridice şi ramuri de drept.
Instituţiile juridice reprezintă totalitatea normelor juridice care, fiind grupate pe criteriul unui obiect de activitate, îi asigură unitatea şi permanenţa, de exemplu, instituţia juridică a proprietăţii, instituţia juridică a căsătoriei etc.
Ramurile de drept reprezintă o grupare mai largă de norme juridice şi de instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun de reglementare şi, în subsidiar, prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective.
Instituţiile juridice, precum şi ramurile de drept au fiecare trăsături specifice, determinate în primul rând de specificul relaţiilor sociale ce fac obiectul reglementării prin normele juridice ce le alcătuiesc, dar şi prin natura şi forţa juridică a actelor normative prin care se exprimă normele juridice.
În consecinţă, sistemul dreptului reflectă atât unitatea normelor, instituţiilor şi ramurilor sale, cât şi diversitatea acestora.
În interiorul sistemului de drept există o ordine ierarhică a subsistemelor sale, adică a ramurilor de drept. Această structură ierarhică este determinată de specificul normelor juridice în cadrul sistemului privit ca întreg, precum şi în cadrul fiecărei ramuri a acestuia.
Astfel, dreptul constituţional ca ramură a subsistemului de drept este o ramură structurantă faţă de toate celelalte, pentru că sursa hotărâtoare a normelor acestei ramuri de drept este chiar legea fundamentală, respectiv Constituţia. În raport cu forţa juridică a diferitelor norme ce alcătuiesc celelalte ramuri ale dreptului, şi în interiorul acestora se realizează o ordine ierarhică.
În doctrină se face distincţie între dreptul obiectiv şi drepturile subiective.
În ceea ce priveşte dreptul obiectiv, s‑au emis diverse definiţii asupra acestui concept. Astfel, dreptul obiectiv ar reprezenta totalitatea regulilor de conduită, instituite sau sancţionate de stat, a căror aplicare poate fi asigurată la nevoie şi prin forţa de constrângere a statului[2].
Concluzia este aceea că nu există un drept pentru a dobândi altele, ci există numai o capacitate de a dobândi acele drepturi conferite de lege.
Reliefând scopul dreptului, s‑a susţinut că acesta este un ansamblu al regulilor, asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într‑un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale[3].
Drepturile subiective desemnează prerogativele care, derivând din normele juridice şi fondându‑se pe ele, aparţin persoanelor, subiectelor de drept determinate.
Persoana este deci de la începutul şi până la sfârşitul existenţei ei biologice subiect de drept, deci titular de drepturi şi obligaţii. Această calitate este exprimată în conceptul de capacitate juridică, concept ce semnifică aptitudinea, posibilitatea, prerogativa, facultatea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii, precum şi de a‑şi exercita drepturile şi de a‑şi asuma obligaţiile prin acte juridice proprii. Prin urmare, capacitatea juridică este strâns legată de noţiunea de subiect de drept, cu alte cuvinte, de titular al drepturilor şi obligaţiilor subiective. Aceste prerogative sunt atribute ale subiecţilor de drept care derivă din normele juridice.
În literatura de specialitate s‑au emis mai multe definiţii ale dreptului subiectiv. Astfel, într‑o primă definiţie, dreptul subiectiv conferă titularului său posibilitatea juridică de a avea o anumită conduită, posibilitate garantată de lege prin putinţa de a pretinde persoanelor obligate o anumită comportare, corespunzătoare, asigurată la nevoie prin mijlocirea aparatului de constrângere al statului; facultate a subiectului raportului juridic de a acţiona într‑un anumit fel, de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare, iar la nevoie de a recurge la sprijinul aparatului de stat; putere sau prerogativă recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice, în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea ori să facă sau să nu facă ceva, folosind la nevoie aparatul de constrângere al statului[4].
Într‑o altă definiţie, dreptul subiectiv reprezintă prerogativa conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială[5].
Într‑o altă definiţie, drepturile subiective sunt puteri garantate de lege voinţei subiectului activ al raportului juridic, în temeiul cărora acesta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să pretindă subiectului pasiv al raportului o anumită comportare, care, la nevoie, poate fi impusă acestuia cu sprijinul forţei de constrângere a statului[6].
Într‑o altă opinie, drepturile subiective sunt considerate facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într‑un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime[7].
Dreptul obiectiv cunoaşte însă o tradiţională clasificare în drept public şi drept privat.
Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele subiectelor de drept public.
Dreptul public este dominat de interesul general şi de aceea în raporturile juridice de drept public prevalează voinţa statului, a colectivităţilor publice.
Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept, şi anume: dreptul internaţional public, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal etc.
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice sau juridice, şi raporturilor dintre ele. În dreptul privat cuprindem: dreptul civil, dreptul comercial etc.
Atât dreptul public, cât şi dreptul privat sunt părţi ale aceluiaşi sistem de drept, au trăsături particulare, dar şi multe trăsături comune. Au izvoare comune, chiar şi contractuale, dacă se admite ideea contractului de drept public, respectiv a contractului social pe care l-am analizat în studiile precedente[8].
II. Suveranitatea
Din punctul de vedere terminologic, dar cu implicaţii şi conţinut diferit din punct de vedere conceptual, în doctrină se utilizează noţiunile de suveranitate populară, suveranitate naţională şi suveranitate de stat.
Suveranitatea poporului reprezintă dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui şi de a controla activitatea acestora. În mod ideal, în societatea în care puterea de stat aparţine în mod real întregului popor, suveranitatea poporului se identifică cu suveranitatea de stat.
Suveranitatea naţională se fundamentează pe ideea sociologică de naţiune considerată ca persoană juridică ce dispune de o voinţă proprie, distinctă de cea a persoanelor care o compun temporar la timpul prezent, voinţă care se exprimă prin reprezentanţii naţiunii desemnaţi prin proceduri electorale.
Suveranitatea de stat este una din trăsăturile generale ale puterii şi a statului şi implicit unul din elementele constitutive ale statului. În această accepţiune, suveranitatea este dreptul statului de a decide liber în tot ceea ce înseamnă politică internă şi politică externă.
Suveranitatea ca trăsătură şi element constitutiv al statului are ca trăsături:
- Supremaţia, în sensul că puterea organizată statal este superioară oricărei alte forme de autoritate internă şi voinţa guvernanţilor se realizează ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate;
- Independenţa faţă de orice putere statală sau autoritate exterioară statului.
Definirea conţinutului suveranităţii prin supremaţie şi independenţă nu înseamnă divizarea suveranităţii în părţi distincte, fapt ce ar fi contrar faţă de caracterul unic şi indivizibil al suveranităţii şi implicit al puterii de stat.
Independenţa ca trăsătură a suveranităţii de stat nu are consecinţa acceptării unei comportări arbitrare a statului în planul relaţiilor internaţionale sau ignorarea principiilor dreptului internaţional public. De aceea, independenţa trebuie înţeleasă şi interpretată în strânsă corelaţie cu principiile egalităţii, coexistenţei şi cooperării statelor.
Conceptul de suveranitate cuprinde în conținutul său caracterele și atributele statului
Noţiunea de caractere ale statului desemnează o trăsătură definitorie a statului care îi conferă acestuia o individualitate proprie şi care îl deosebeşte de un alt stat.
Caracterele statului au o dublă semnificaţie:
- Valorică-istorică. Caracterele se formează pe parcursul evoluţiei sale şi sunt exprimate de trăsăturile generale ale societăţii în care statul fiinţează, respectiv particularităţile etnice, de tradiţii culturale şi spirituale, dimensiunile comunităţii de limbă şi spiritualitate ale societăţii, gradul de omogenitate socială sau, după caz, diversitatea etnică lingvistică şi culturală, şi nu în ultimul rând tradiţiile istorice privind organizarea statală, aspiraţiile spre independenţă, suveranitate şi unitate.
- Semnificaţia politico-juridică. Caracterele statului sunt exprimate în norme constituţionale cu valoare de principiu. Reglementările constituţionale privind caracterele statului au valoare normativă, chiar dacă se referă şi consacră valori esenţiale ale societăţii organizate statal, deoarece au forţă juridică, impun reguli de conduită ce caracterizează puterea statală şi chiar organizarea societăţii în stat.
Nu există similitudine între noţiunile de caractere ale statului şi aceea de elemente ale statului.
Elementele constitutive ale statului sunt identice pentru toate statele, ele reprezentând factori fără de care puterea de stat nu poate să existe. Populaţia, teritoriul şi puterea politică reprezintă elementele constitutive ale statului, identice pentru orice stat, definitorii pentru acesta.
Caracterele statului sunt formele de exprimare şi de realizare a valorilor sociale şi statale fundamentale care determină conţinutul elementelor constitutive ale statului, le conferă acestora substanţă, le individualizează, au un caracter concret, şi în consecinţă pot diferi de la un stat la altul.
Caracterele statului nu sunt determinate de voinţa politică a guvernanţilor. Consfinţind anumite caractere ale statului, Constituţia este o operă creativă, ea nu doar constată anumite valori perene ale unei anumite colectivităţi organizate statal.
În literatura de specialitate se face distincţie între caracterele şi atributele statului.
Conceptul de caracter al statului se referă în special la configurarea trăsăturilor intrinseci ale acestuia, pe când atributele depind de regimul politic existent la un moment dat în statul respectiv. Acestea exprimă şi sunt determinate de voinţa legiuitorului constituant. Exemple de atribute ale statului: stat democratic, stat de drept, stat pluralist, stat social etc.
Caracterele statului, fiind determinate de valorile fundamentale, esenţiale ale societăţii şi organizării sale, au un grad de stabilitate accentuat, sunt permanente, spre deosebire de unele dintre atribute, care evoluează sub aspectul conţinutului şi al exprimării normative de voinţa legiuitorului constituant, care la rândul ei exprimă caracteristicile de bază ale regimului politic existent la un moment dat într-un stat. Datorită gradului de stabilitate accentuat, a permanenţei pe parcursul evoluţiei unui stat şi unei societăţi, caracterele statului, spre deosebire de atribute, se regăsesc formulate în mai multe constituţii ale aceluiaşi stat, în măsura în care sunt compatibile cu ordinea politică şi juridică recunoscută.
Caracterele statului sunt esenţiale pentru a stabili voinţa statală şi a particulariza poziţia statului ca subiect de drept constituţional şi ca subiect de drept internaţional politic în raporturile sale cu alte state pentru participarea acestuia la viaţa politică şi economică internaţională.
Caracterele şi atributele statului român sunt consfințite în art. 1 alin. (1) din Constituţia României din 1991, multe dintre acestea fiind exprimate normativ şi în unele din constituţiile anterioare, deoarece reprezintă valori esenţiale, permanente ale organizării statale a poporului român.
În Constituţia României statul român este caracterizat ca fiind un stat naţional, unitar indivizibil, suveran şi independent.
Prin noţiunea de atribute ale statului se înţelege dimensiunile lui definitorii astfel cum rezultă din dispoziţiile constituţionale, ca expresie a voinţei politice şi determinate de regimul politic şi în acelaşi timp valori de principiu ale ordinii constituţionale.
Statul de drept, pluralismul, democraţia, societatea civilă, sunt incontestabil valori universale ale gândirii şi practicii politice contemporane şi se regăsesc exprimate normativ şi în Constituţia României, dar şi în documentele internaționale. Atributele statului configurează calitatea acestuia de subiect de drept constituţional şi definesc puterea, dar şi raporturile complexe dintre stat şi cetăţeni şi celelalte subiecte de drept constituţional.
Atributele statului român reglementate normativ în dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României: 1. stat de drept; 2. stat social; 3. stat pluralist; 4. stat democratic.
În acest context, din punct de vedere constituțional suveranitatea împreună cu independența pot fi considerate caractere și totodată atribute ale statului și puterii statale.
Suveranitatea exprimă supremaţia puterii de stat pe plan intern şi neatârnarea acestuia faţă de altă putere pe plan extern.
Supremaţia şi independenţa sunt componente ale conceptului de suveranitate şi sunt inseparabile.
În interiorul statului puterea se exercită de autorităţile publice expres învestite de Constituţie şi care pot fi grupate în cele trei categorii clasice: autoritatea legislativă – Parlamentul; autorităţile executive – Preşedintele, Guvernul, instituţiile administrative centrale şi locale; Avocatul Poporului; parchetele şi instanţele judecătoreşti prin care se înfăptuieşte autoritatea şi respectiv puterea judecătorească. Există şi autorităţi statale care nu se încadrează formal în una dintre cele trei categorii de autorităţi, având o dublă natură, juridică şi politică, aşa cum este Curtea Constituțională. Aceste autorităţi acţionează în limitele prevăzute de Constituţia României şi legile speciale.bÎn consecinţă, supremaţia puterii de stat nu se exercită în mod absolut şi în afara controlului înfăptuit de organisme specializate sau chiar de opinia publică.
În interiorul statului, supremaţia puterii se raportează la celelalte puteri sociale, respectiv ale partidelor, sindicatelor, organizaţiilor neguvernamentale etc.
România, ca stat suveran, este un subiect de drept internaţional, şi în această calitate îi incumbă drepturi şi obligaţii prevăzute în tratatele internaţionale. Potrivit Constituţiei României, tratatele internaţionale fac parte din dreptul intern, dacă sunt ratificate de Parlament, şi sunt totodată izvoare formale ale dreptului constituţional.
Art. 2 alin. (1) din Constituţia României stipulează că suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.
Principiul puterii suverane a poporului nu se suprapune peste caracterul suveran al statului român. Acest caracter se întemeiază pe principiul puterii suverane a poporului. Trebuie menţionat şi faptul că suveranitatea naţională aparţine poporului şi nu naţiunii.
Din punct de vedere constituţional, poporul poate fi privit într-o dublă accepţiune:
- totalitatea cetăţenilor indiferent care ar fi naţionalitatea pe care o declară;
- poporul este reprezentat de totalitatea cetăţenilor cu drept de vot.
Art. 2 alin. (1) din Constituţia României face trimitere la prima accepţiune. Constituantul român a asociat termenul de „suveranitate naţională” cu cel de „popor” şi a avut în vedere puterea a cărui deţinător suveran este poporul, şi pe care acesta nu o poate exercita direct, ci doar prin delegaţiune, respectiv referendum sau reprezentare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Constituţie, niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu. Din simbioza acestor texte constituţionale şi caracteristici, rezultă următoarele trăsături ale caracterului statului român suveran şi independent:
a) deşi suveranitatea este naţională, titularul acesteia nu este naţiunea, ci poporul. În consecinţă în exercitarea mandatului lor, parlamentarii nu se află în serviciul naţiunii, ci al poporului;
b) suveranitatea este inalienabilă, deoarece ceea ce se transmite organelor reprezentative este doar exerciţiul acesteia. Suveranitatea este totodată şi indivizibilă deoarece nu poate fi fragmentată şi distribuită nici unui grup şi nici unei persoane. Suveranitatea nu poate fi apropriată pentru a fi exercitată în nume propriu;
c) poporul îşi exercită suveranitatea nu numai prin Parlament, ci prin toate organele sale reprezentative. Mandatul parlamentarilor este reprezentativ şi în consecinţă nu pot fi revocaţi de către cei care iau ales;
d) exercitarea suveranităţii prin organele reprezentative nu este incompatibilă cu practicile democraţiei directe. Sensul modern al democraţiei directe este evident deosebit de cel tradiţional. Procedura referendumului nu înseamnă participarea nemijlocită a întregului popor la exercitarea puterii statale, ci numai a unui segment al său, respectiv al corpului electoral. De aceea, reprezentarea şi referendumul realizează o democraţie semidirectă sau semireprezentativă, esenţa acesteia fiind procedeul delegaţiunii.
DOWNLOAD FULL ARTICLE
[1] I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 52.
[2] I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, p. 10.
[3] L. Duguit, Traité de droit constitutionnel, vol. I, ed. 2, Ed. de Boccard, Paris, 1927, pp. 355‑356.
[4] I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj‑Napoca, 1988, pp. 23‑50.
[5] I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 41.
[6] T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 151.
[7] I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. l65.
[8] I. Muraru, E.‑S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2018, p. 15. Pentru dezvoltări a se vedea și, M. Andreescu, A. Puran, Drept Constituțional. Filosofia dreptului și istorie. Studii și eseuri, Ed. C.H. Beck, București, 2022, pp. 63-101.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.