Despre înhumarea în curțile și grădinile caselor izolate

Expunerea de motive la Proiectul de lege privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare (PL-x nr. 592/2009)^[1] amintea faptul că, „(î)n practica ţărilor Uniunii Europene, prin lege sunt stabilite acele reguli care asigură [un] caracter decent înmormântării şi condiţii civilizate aducerii ultimului omagiu la locul de veci al decedatului”, astfel că ne-am fi așteptat ca actul normativ să reglementeze situația tuturor înmormântărilor și a locurilor de veci.

În acest sens, în cadrul procedurii legislative care s-a finalizat cu publicarea Legii nr. 102 din 8 iulie 2014^[2], s-a primit şi Punctul de vedere al Guvernului^[3], care aprecia că „trebuie clarificată şi situaţia în care, în unele zone ale țării, există morminte în curțile/grădinile caselor izolate, respectiv dacă legea se va aplica sau nu în acele situaţii”. Este vorba de așa-numitele cimitire familiale din curtea gospodăriilor, consemnate exclusiv în satele ce şi-au păstrat până astăzi structura risipită^[4].

Lecturând textul legii constatăm că art. 21 alin. (1) include deschiderea mormântului, coborârea sicriului în mormânt şi închiderea mormântului în noțiunea de servicii funerare, iar art. 23 alin. (1) dispune că prestarea serviciilor funerare se poate face numai în spaţii autorizate. Cum cimitirele nu se pot afla în proprietatea privată a unei persoane fizice^[5], iar potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 102/2014 pot presta servicii funerare numai operatorii care îndeplinesc criteriile prevăzute de această lege şi Hotărârea Guvernului nr. 741/2016^[6] şi care obţin avizul consiliului local al unităţii administrativ-teritoriale în care îşi desfăşoară activitatea, ar trebui să concluzionăm că înhumarea în curțile și grădinile caselor izolate este nelegală.

Totuşi, în mod firesc, se naște întrebarea dacă nu cumva s-ar putea considera că Legea nr. 102/2014 a lăsat neatinse cutumele locale cu privire la locul înhumării, având în vedere prevederea cuprinsă în art. 2 alin. (3) potrivit căreia „(î)nmormântarea religioasă are loc cu respectarea canoanelor, obiceiurilor locului (s.n.), tradiţiilor şi regulamentelor cultului respectiv”. Oricât de seducătoare este o atare interpretare, în cadrul aceluiaşi alineat, în continuare, se precizează că „(î)n cazul înmormântării laice, organizatorii stabilesc modul de desfăşurare a procesiunii funebre”, de unde rezultă că respectarea obiceiurile locului priveşte numai procesiunea funebră, indiferent de caracterul acesteia, laic sau religios, nu şi serviciile funerare precum deschiderea şi închiderea mormântului.

De asemenea, normele tehnice și sanitare ale serviciilor funerare precizează faptul că familia poate realiza manopere, precum spălarea corpului și îmbrăcarea persoanei decedate, în conformitate cu propria dorință ori cu datinile, convingerile sau cultul religios^[7], însă nu este prevăzută o asemenea excepţie şi cu privire la serviciile funerare ce privesc realizarea înhumării propriu-zise.

Deşi Legea nr. 102/2014 nu conţine o prevedere precum cea din Regulamentul tip privind administrarea cimitirelor şi crematoriilor localităţilor^[8], care preciza expressis verbis la art. 4 că „(î)nhumarile şi reînhumările se fac numai în cimitirele (s.n.) administrate de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare municipale, orăşeneşti şi comunale sau a altor organe de stat, precum şi în cimitirele aflate în proprietatea organizaţiilor de cult, recunoscute potrivit legii”, din economia actului normativ se desprinde concluzia că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 102/2014, nu se mai pot realiza înhumări în afara cimitirelor autorizate potrivit legii^[9].

Art. 43 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 741/2016 prevede o sancţiune cu amendă de la 500 lei la 1.000 lei pentru încălcarea art. 21 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 741/2016, care dispune că persoanele desemnate la art. 17 din Legea nr. 102/2014 sunt obligate să asigure înmormântarea, respectiv înhumarea sau incinerarea persoanelor decedate, iar prestarea serviciilor funerare se poate face numai în spații autorizate, însă cuantumul amenzii nu are un veritabil caracter disuasiv, astfel că, în articole de presă, continuă să fie relatată perpetuarea tradiţiei înhumării în curțile și grădinile caselor^[10], ceea ce indică o încălcare sistematică a legii.

Motivul acestor înmormântări contra legem pare a fi lipsa cimitirelor comunale, prevăzute a fi înfiinţate de către autoritățile administrației publice locale potrivit obligaţiei ce le revine în temeiul art. 28 alin. (4) din Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor^[11]. Continuitatea cutumelor locale se explică prin aceea că, deşi de lege lata înhumarea este condiţionată de emiterea unei adeverințe de înhumare^[12], acest act nu cuprinde menţiuni cu privire la locul înhumării, ci doar confirmă înregistrarea decesului^[13], şi nici nu este prevăzută vreo procedură pentru a se cunoaşte unde şi în ce condiţii urmează a fi înmormântată o anumită persoană, adică autoritățile administraţiei publice locale nu sunt obligate să cunoască locul înhumării, acesta fiind consemnat numai în registrul de evidenţă întocmit şi păstrat de administratorul cimitirului^[14]. De asemenea, nici achiziţionarea produselor necesare, precum sicriul, nu este condiţionată de indicarea locului de veci.

Biserica Ortodoxă Română este interesată de locul înhumării, motiv pentru care cere ca „(î)nainte de oficierea slujbei de înhumare (înmormântare) a unui creştin, preotul slujitor să se informeze de la familia defunctului, la care cimitir va fi înmormântat cel decedat”^[15], celor ce au fost incineraţi sau se vor incinera din proprie voinţă urmând a li se refuza orice serviciu religios, atât la înmormântare, cât şi la pomenirile pentru morţi. Totuşi, această informare nu are ca scop asigurarea înmormântării într-un spaţiu autorizat pentru activități de înmormântare/înhumare (cimitire), ci constrângerea credincioşilor să respecte tradiţia bimilenară a înhumării creştinilor, indiferent de locul îngropăciunii.

Faptul că persoana care se îngrijeşte de înmormântare^[16], urmând voinţa exprimată în timpul vieţii de persoana decedată sau din alte raţiuni, alege ca înhumarea să aibă loc nu într-un cimitir autorizat potrivit legii, ci în grădina unei case, scapă unui control a priori, cu atât mai mult cu cât, potrivit tradiţiei româneşti, înmormântarea are loc a treia zi după deces, iar soluţionarea unei eventuale contestări pe cale judecătorească a condiţiilor funeraliilor nu poate interveni în timp util.

Din păcate, legiuitorul român nu a prevăzut un mecanism prin care un asemenea litigiu să fie soluționat cu celeritatea impusă de respectarea tradiției privind momentul înhumării. O reglementare utilă în aceste situaţii întâlnim, însă, în Codul de procedură civilă francez, care prevede că tribunalul sesizat trebuie să se pronunţe în 24 de ore, apelul poate fi depus de asemenea în termen de 24 de ore, iar președintele Curții de Apel sau delegatul său trebuie să statueze imediat, hotărârea pronunţată fiind executorie^[17].

Un eventual control a posteriori intervine numai atunci când vecinii urmăresc deshumarea datorită proximităţii locurilor de veci. În satele ce şi-au păstrat, până astăzi, structura risipită şi unde se menţine tradiţia cimitirelor familiale din curtea gospodăriilor nu se pune această problemă, pe de o parte, pentru că distanţa dintre gospodării este considerabilă, iar, pe de altă parte, vecinii urmează acelaşi obicei ancestral, astfel încât nu este în interesul lor să tulbure statu-quoul local, cu atât mai mult cu cât o vorbă din bătrâni spune: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Contenciosul funerar cu privire la îndepărtarea rămăşiţelor pământeşti de regulă intervine numai atunci când înhumarea este realizată mult prea aproape de casa vecinilor^[18].

Ar fi fost de dorit ca legiuitorul nostru să urmeze Punctul de vedere al Guvernului în sensul de a clarifica regimul juridic al mormintelor și al înhumării în curțile/grădinile caselor izolate, având în vedere în special lipsa, în unele zone ale țării, a cimitirelor prevăzute a fi înfiinţate de către autoritățile administrației publice locale potrivit obligaţiei ce le revine, în temeiul art. 28 alin. (4) din Legea nr. 489/2006.

În Franţa, deşi înhumările pe un teren privat fac excepție de la principiul general al înmormântării într-un cimitir comunal, această posibilitate este prevăzută de Codul general al colectivităţilor teritoriale (CGCT)^[19]: „(o)ricine poate fi îngropat pe o anumită proprietate, cu condiția ca această proprietate să se afle în afara zidurilor orașelor sau a burgurilor și la distanța prescrisă^[20]”.

Potrivit art. R2213-32 CGCT, înhumarea este autorizată de prefectul departamentului în care se află această proprietate, după cerificarea faptului că formalitățile prevăzute la articolul R. 2213-17 CGCT (autorizarea închiderii sicriului de către ofițerul de stare civilă) și la articolele 78 și următoarele din Codul civil (întocmirea actului de deces) au fost îndeplinite, precum şi după consultarea unui hidrogeolog autorizat. Intervenția unui hidrogeolog certificat în igienă publică face posibilă evaluarea adecvării terenului pentru a primi înhumări și pentru a preveni consecințele oricărui risc potențial de poluare pe care îl pot crea înmormântările^[21]. Avizul emis de hidrogeolog nu este necesar în cazul înhumării unei urne cu cenuşa defunctului.

Având în vedere cele de mai sus, de lege ferenda considerăm necesară completarea Legii privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare în sensul reglementării situațiilor în care, potrivit cutumei locale, înmormântarea are loc în cadrul gospodăriei strămoşeşti. Astfel, în lumina exemplului francez, ar trebui prevăzută cel puţin obligativitatea avizării hidrogeologice a înhumării. Totuşi, în cazul mausoleelor cu cripte care pot fi întâlnite pe unele moşii nobiliare, mai ales în Transilvania, credem că înhumarea nu ar trebui condiţionată de un astfel de aviz, fiind exclus contactul cu pânza freatică. De asemenea, ar trebui reglementat statutul juridic al acestor morminte pentru situaţia în care proprietarul ar decide înstrăinarea terenului pe care se află locurile de veci, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 102/2014, oricine are dreptul la aducerea ultimului omagiu la locul de veci al decedatului.